Magazinul de vise (Finalul)

N-am avut curajul să o “citesc” până la capăt. Am parcurs primele pagini, atunci, în tren, şi apoi, şocat, am închis-o, am pus-o într-un raft al bibliotecii şi aproape că am uitat de ea. Au trecut trei ani, trei ani în care care nu m-am gândit decât rareori la bătrân şi la cartea lui. Până într-o dimineaţă, când mi-au răsunat în minte cuvintele lui: “Aici intraţi când vă este scris şi veţi pleca atunci când vine momentul să plecaţi.”

Oare ce o fi vrut să zică? Din dimineaţa aceea, cartea a devenit o obsesie pentru mine. E acolo, o văd în permanenţă. Roşie ca flacăra iadului, mă chinuie, mă obsedează, mă face să nu mai fiu eu. “Trebuie să o duc înapoi, să scap de ea şi să şterg din minte amintirea bătrânului”.

Asfaltul fierbe. Şoseaua plină de curbe se transformă în mintea mea obosită, devine un dragon ce şerpuieşte pentru a mă înghiţi. Sunt prea obosit. Nopţile nedormite îşi spun cuvântul. De ce nu am luat trenul? Oare mai trăieşte bătrânul? Oare mai găsesc magazinul? Oare…

Şi totuşi, părăsind hotelul, acelaşi hotel ca acum trei ani, în care sunt cazat, ironică joacă a soartei, în aceeaşi cameră, îndoielile prind rădăcină în mine. Rătăcesc pe străzi cu orele, evitând de fiecare dată să intru pe strada unde se afla magazinul. Simt ochii trecătorilor aţintiţi deasupra mea. Pesemne că am luat alura unui nebun rătăcit, probabil că mormăi cuvinte neînţelese într-un intens dialog cu mine însumi, sunt transpirat şi mă simt obosit.

S-a făcut deja târziu de tot, iar vitrinele luminate ale magazinelor aruncă lumini stranii pe caldarâmul străzii pe care îl tot fixez cu privirea, neîndrăznind să mă uit după firma ruginită. Mă apropii încet, aproape mă târâi, de clădirea ce adăpostea magazinul… “Trebuie!”. Dar în locul unde mă aşteptam să găsesc vitrina prăfuită şi uşa scorojită a Magazinului de vise, mă întâmpină o librărie cochetă, cu un aer intim, dar în care nu regăsesc nimic din Magazinul bătrânului. Simt o strângere de inimă când împing uşor uşa de sticlă. Aştept înfricoşat să aud zgomotul clopoţelului dar…

Din spatele tejghelei mă întâmpină zâmbetul cochet al unei tinere.

– Bună ziua!
– Sărut mâna! domnişoară!…

Nu îmi găsesc cuvintele. Pe cât de greu mi-a fost să caut magazinul bătrânului, pe atât de greu îmi este acum, negăsindu-l.

– Ştiţi… Caut… Înainte de a fi librăria aceasta aici, era un bătrân avocat ce ţinea un Magazin… De fapt, este impropriu spus magazin. Dar… afară scria Magazinul de vise. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu acel bătrân?
– … Înainte să deschidem noi magazinul, acum doi ani, aici era o dărăpănătură în care nu locuia nimeni de ani de zile. Nu sunteţi din zonă, nu?

Nu îi mai răspund… Ieşind pe uşă, îmi simt mintea rătăcită, luminile oraşului mă zăpăcesc, strada se învârte cu mine.

– Nenea! M-a pus cineva să vă dau biletul ăsta!

Până să îmi revin, puştiul ce mi-a strecurat în palmă petecul de hârtie fugise. Privesc la hârtia îngălbenită. Are mirosul acela specific de hârtie veche, acelaşi pe care îl are şi cartea pe care, uitând de ea, am ţinut-o sub braţ o zi întreagă. O pusesem aşa la hotel, în speranţa că îmi voi încropi o aparenţă relaxată. Abia acum realizez că am ţinut-o strâns şi că mă doare braţul.

Treceţi strada şi intraţi în curtea de la numărul 19. În capătul curţii, veţi vedea o scară de lemn pe care veţi urca la al doilea etaj. Intraţi, fără să mai ciocăniţi, la a treia uşă, pe dreapta.

Avocat Predescu

La numărul 19, mă întâmpină o poartă uriaşă din lemn – înnegrită şi gârbovită de trecerea timpului. Apăs mânerul uriaş al porţii şi mă opintesc bine ca să pot împinge uşa ce se deschide cu un scârţâit infiorător. Pare a nu mai fi fost deschisă de ani de zile. Curtea este de fapt un gang lung şi întunecos la ora aceasta târzie, închis pe toate laturile de clădirea cu două paliere, a cărei apartamente nu par a fi locuite. Abia zăresc, undeva la capătul gangului, scara pomenită în mesaj. Intru cu teamă, aşteptându-mă în orice clipă să apară din cine ştie ce cotlon un câine care să-şi apere imperiul pustiu.

Urc cu teamă pe scările la fel de bătrâne ca şi curtea, ce par a se rupe, treaptă cu treaptă, sub mine. Păianjenii şi praful îmi dau aceeaşi impresie de pustiu. Ca şi uşa porţii, pare că nimeni nu a mai fi folosit treptele de ani de zile.

Aşa cum scrie în mesaj, găsesc uşa deschisă. Pe măsură ce o închid, dispare şi ultima mea sursă de lumină, cea care oricum nu îmi permitea să văd mare lucru din încăperea în care intrasem. Tresar speriat când uşa loveşte clopoţelul.

– Aţi ajuns… V-am aşteptat destul de mult, iar la vârsta mea… ei, bine, la vârsta mea, timpul este preţios.

Cu mişcări încete, avocatul, aprinde o lampă pe gaz ce aruncă în încăpere o lumină vagă.

Mă îndrept spre bătrânul ce s-a reaşezat în vechiul balansoar şi, pe măsură ce înaintez cu grijă prin încăpere, ferindu-mă ca nu cumva să lovesc vreun obiect pe care abia aş putea să-l bănuiesc în semiîntuneric, descopăr mobilierul pe care odinioară împodobea magazinul. Până şi pisica doarme pe canapea, părând a nu se fi mişcat din locul în care o lăsesem cu ani în urmă. Singura diferenţă pe care o pot percepe, este faptul că în şemineu focul nu mai arde iute. Abia mai strălucesc în întuneric doi-trei tăciuni portocalii.

– Doriţi o cafea?
– Mulţumesc, nu beau cafea.
– Arareori îmi mai calcă cineva pragul. Mi-e dor de anii în care beam o cafea, sporăvăind despre una, despre alta cu câte un client, aceasta pe vremea când eram activ în barou. Încercam în timpul acesta să ghicesc firea omului din faţa mea… Păcat. Speram că în aceşti trei ani v-aţi schimbat obiceiurile şi vom bea o cafea împreună.
– Aveţi o memorie excelentă… dar… ce vă făcea să fiţi atât de sigur că mă voi întoarce? Şi ce s-a întâmplat cu Magazinul?

Dar bătrânul tăcea… Aceleaşi lungi tăceri, aceleaşi haine ce trebuie să fi fost noi în vremurile demult apuse ale tinereţi sale, aceleaşi riduri… Doar angoasele mele sunt altele, mai puternice, mai înspăimântătoare.

– V-am adus cartea înapoi.
– Trebuia să o fi citit mai întâi!

În semiîntunericul camerei, glasul avocatului, devenit tăios, pare a veni din iad!

– Vă rog să îmi spuneţi ce se întâmplă. Cum de ştiaţi că o să vin? Cum de ştiaţi că nu am citit cartea? Cine sunteţi de fapt?

Dar răspunsurile nu vin… Mă aşez moale pe canapea. Sunt obosit, prea obosit… Într-un târziu, bătrânul se ridică şi, cu un fier, scormoni jarul. De îndată focul, izbucni vesel. Şi totuşi, nu am observat să fi pus vreun lemn.

– Cine sunteţi?
– Eu? Un bătrân ce a învăţat de-a lungul anilor să vadă dincolo de prezent.
– De ce sunt eu aici?
– Pentru că acesta este destinul dumneavoastră. Să fiţi următorul proprietar al Magazinului de vise.
– Sunteţi nebun…
– A venit timpul să priviţi cu atenţie la viaţa dumneavoastră. Nu sunteţi mulţumit de ea, nu vă regăsiţi în ritmul ei, nu aparţineţi lumii în care trăiţi.

Aş vrea să mă ridic, să plec în noapte, dar nu am putere, sunt aproape întins pe canapea…

Singurul zgomot ce tulbură tăcerea camerei este torsul pisicii. Oare de cât timp zac?

– Îmi puneţi întrebări al căror răspuns îl cunoaşteţi deja. Priviţi cu atenţie în dumneavoastră şi veţi afla răspunsul la toate aceste întrebări.

Dar vorbele bătrânului trec pe lângă mine, le aud dar nu le înţeleg, totul se estompează în jurul meu odată cu ultimele licăriri ale conştiinţei… Simt că mă sufoc, alerg în stradă… Farurile…

— — —

Tânăra asistentă medicală trase jaluzele şi deschise larg fereastra rezervei lăsând lumina şi aerul tare al dimineţii să inunde încăperea. Era obosită după ce veghease la capul muribundului o noapte întreagă.

– Ce ţi-e şi cu bătrânii ăştia. În delirul lui se crede avocat, deşi era un biet boschetar…

Articole asemănătoare:


Un raspuns la “Magazinul de vise (Finalul)”

Lasati un mesaj