În căutarea identităţii (To be or not to be… a blogger?)

Privind în spate, resorturile care m-au determinat, într-o noapte de decembrie, să scriu primele rânduri ale Pădurii de vise, nu mai sunt valabile. Mi-aduc aminte cu plăcere cum, la ceas de seară, au venit timide primele rânduri, apoi cuvintele au curs, din ce în ce mai furibunde, până când seara s-a făcut noapte şi noaptea s-ar fi făcut zi, dacă nu ar fi fost lungă, ca orice noapte de decembrie. Primele rânduri, au fost scrise pentru că mă simţeam singur, pentru că încheiam un nou an în care visele mi se împliniseră în prea mică măsură, dar şi pentru că doream să contrabalansez printr-un proiect personal, un altul mai general (c.org).

Prima “criză de identitate” a micului meu blog s-a consumat aproape imediat pentru că după o noapte şi o zi, în care am publicat şapte articole, a urmat o lună întreagă de tăcere. Nu ştiam ce să scriu. A fost consecinţa faptului că Pădurea s-a născut spontan, nu a fost un gest premeditat, nu a fost un gest făcut pentru a fi “la modă”, nu a existat un studiu al altor bloguri pentru a vedea ce scriu alţii, nu am stat să aleg pe îndelete platforma. A fost doar nevoia unei nopţi de final de an de a comunica cu cineva, un cineva pe care nu îl aveam la îndemână. Ieşirea din această primă încurcătură, a venit în clipa în care mi-am dat seama că nu voi putea să duc mai departe proiectul decât asumându-mi identitatea (primele articole le semnasem “The dreamer”) şi scriind mai mult despre munte. Acesta a fost contextul în care în Pădurea de vise au apărut primele jurnale – scrise mai mult sau mai puţin stângaci, adică a fost momentul în care cele două proiecte, pe care le dorisem a fi paralele, s-au intersectat.

Au urmat luni în care în Pădurea de vise au ajuns atât articole legate de muntele atât de drag mie, cât şi unele generate de diverse observaţii din viaţa de zi cu zi. Am scris, mai mult sau mai puţin bine, mai mereu pentru mine şi, prea puţin, pentru cititorul ce ajuns de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin întâmplător, pe paginile acestui site pe care nu m-am chinuit niciodată să îl promovez excesiv. Tocmai această lipsă de promovare a dus, undeva în vara anului trecut, la întrebarea: “To be or not to be… a blogger?”. A fost evident, pentru mine, că în secunda în care am decis să păstrez blogul şi să mi-l asum, îmi asumam şi publicul care urma să viziteze pagina şi că îmi doresc ca acest public să se întoarcă în mod constant şi să răspundă nevoii mele de comunicare. A fost momentul în care noţiuni precum Page rank sau “Bounce rate” au devenit brusc importante, a fost momentul în care am decis să cumpăr domeniul .ro sub care regăsiţi astăzi Pădurea.

Şi totuşi, Pădurea nu a devenit subjugată cifrelor, iar promovarea sa a rămas la stadiu de intenţie. Şi mă bucur. Mă bucur, în primul rând, pentru că metodele clasice de promovare (cunoscute sub numele de SEO) nu mi se potrivesc. Nu sunt omul care să las un comentariu la fiecare articol care îmi place, nu vreau să adaug site-ul în zeci de directoare de linkuri. Urmăresc (sunt abonat) la un număr relativ mare de bloguri (să tot fie în jur de şaizeci) dar am lăsat cel mult zece comentarii pe acestea. De ce? Nu aş putea să spun cu exactitate. Ţine de modul în care reacţionez cu lumea în general. Am nevoie de o anumită intimitate pentru a putea comunica liber, fără fraze forţat emise. Într-un fel, această tăcere a mea mă jenează pentru că îmi dau seama că unii dintre autorii acestor bloguri înregistrează (pentru a câta oară?) trecerea mea pe site-ul lor, fără ca eu să salut măcar, aşa cum frumos ar fi să fac în clipa în care trec pragul unei case (fie ea şi a gândurilor transpuse în cuvinte sau imagini).

Un al doilea motiv care a influenţat “viaţa” şi destinul din ultimul (aproape un) an al Pădurii a fost unul personal. Faptul că mi-am găsit jumătatea a influenţat nu doar promovarea blogului (mai bine zis lipsa ei) ci şi orientarea sa “editorială”. Îmi dau seama că tonul s-a schimbat, îmi dau seama că au dispărut articolele născute din efeverscenţa nemulţumirii. Au apărut din ce în ce mai multe scrise pentru Ea şi pentru cei cititori, au apărut micile încercări literare (?!?). Şi totuşi, acest lucru este departe a mă nemulţumi. Dimpotrivă, scepticismului meu i-am răspuns cu câteva rezultate care m-au mulţumit într-o oarecare măsură, au apărut din ce în ce mai multe articole şi apoi tăcerea…

… Tăcerea impusă de criza de inspiraţie şi de oboseala accentuată. Iar pe acest fond, a apărut, din nou, întrebarea: “To be or not to be… a blogger?”. Mărturisesc că am fost mai aproape ca niciodată de a abandona atât Pădurea de vise cât şi carpaţi.org. Lipsa timpului liber, reacţiile acide şi exagerate ce mă bântuie în ultima perioadă, m-au făcut să mă gândesc dacă este sau nu cazul să continui, dacă nu ar fi mai potrivit să îmi văd de treaba mea şi să citesc seara câte o carte. Încă nu am găsit răspunsul potrivit. Atât timp cât nu îl voi găsi, voi căuta (ca de-atâtea ori în trecut) în desaga cu gânduri o nouă jonglerie. Iar clown-ul ce îşi va pune masca să prezinte spectacolul va zâmbi frumos deşi în spatele zâmbetului se va gândi la ce va face mâine, va căuta noi resorturi, noi identităţi.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj