Drumul spre mine însumi

Drumul meu nu a fost şi nu va fi niciodată plat, pentru că eu nu ştiu să merg pe cărări line. Eu simt nevoia de a sări în prăpastie atunci când mi-e prea bine şi, de-acolo, să iau de la capăt munca şi chinul de a ieşi la soarele ce mângâie poienile cele frumoase. Eu simt nevoia să-mi construiesc obstacole ce-mi barează drumul, numai şi numai pentru că simt nevoia să le depăşesc. Eu simt nevoia de a mă întrista numai pentru a putea să mă bucur mai târziu, să mă revolt în favoarea unor cauze pierdute, doar pentru a lua aerul unui Don Quijote rătăcit în lume. Eu simt nevoia de a face o inutilă echilibristică într-un picior pe creste înguste, numai pentru a-mi dovedi că se poate.

Dar mă doare. Mă doare când, sărind, te iau şi pe tine cu mine. Mă doare când pun obstacole şi în faţa ta. Mă doare când, luptând, îţi arunc priviri rătăcite. Şi, mai ales, mă doare că nu îţi preţuiesc iubirea în fiecare secundă, uitând din când în când să zâmbesc.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj