Muntele

Poate cel mai vechi vis al meu.

M-am nascut aproape de munti. Vad de pe fereastra casei mele padurea.

Nu stiu cand am iesit prima oare la iarba verde cu bunicii mei. Asa ii spunea atunci, “mergem la iarna verde”. Acum ii spune mergem la picnic sau mergem la niste mici. Dar nu mai este la fel. Avea ceva magic acea iesire la iarba verde. Bunicul meu face hagmatokan (asa i-o zice? n-am reusit sa invat niciodata maghiara. In romana asta inseamna tocana de ceapa. Era de fapt o omleta cu ceapa si cu slana, facuta la ceaun.)

Bunicul era un fel de tatal al tuturor. Mai in varsta decat toti fratii, a devenit capul familiei dupa moartea tatalui sau. El era regele. Am avut bucuria in anii aceia sa vad cum se strangeau toate rudele la sarbatori, la taiatul porcului, la stransul rujincanelor. La moartea sa, scaunul de rege a ramas gol. Nimeni nu a mai reusit sa il inlocuiasca, iar regatul copilariei mele s-a destramat.

Mai visez din cand in cand la una din iesirile din poienile de sub munte. Sa fii avut patru ani. Imi aduc aminte ca cei mari au plecat sa culeaga ciuperci, iar zvarluga de copil din mine a plecat dupa ei. Am intrat in padure si padurea era neagra. Era intuneric. Am revazut dupa vreo 7-8 ani acel loc dar isi pierduse magia.

Dupa moarte bunicului meu, padurea incetase sa ma fie magica. Un alt om special a sadit in inima mea un alt vis : cel al varfurilor si al crestelor. Cel al vanturilor si al visului de a fi un pic mai aproape de Dumnezeu.

Prima mea tura adevarata a fost in Ciucas. Sa fii avut 12 sau 13 ani cand am atins pentru prima data tablita cu inscriptia Vf. Ciucas, 1954m. Tablita e inca acolo. Si o parte din sufletul meu. Si mai e ceva acolo. Amintirea unui dascal plecat intre timp dintre noi.

Apoi a urmat Piatra Mare, Bucegi, Piatra Craiului.. apoi lista de trasee a devenit lunga. Dar sufletul meu este inca acolo, Ciucas – 1954m.

Am pierdut la un moment dat muntele. Nu muntele ma tradase si nici eu pe el. Continuam sa visez la el. A fost un moment in care a trebuit sa ma readaptez. Am urcat rar in acea perioada. Apoi, am revenit in Ciucas. Eram prima oara cand ma reintorceam ACASA. Am revenit apoi in fiecare an de trei – patru ori si urc de fiecare data cu bucuria copilului care am fost. Este singurul munte pe care am simtit de fiecare data acest sentiment.

Incet si sigur un alt munte a inceput sa ma cucereasca. Acasa inseamna acum si Piatra Mare. Am inceput de la o vreme sa merg singur pe acest munte. Asa ma simt cel mai bine. De ce? Pentru ca sunt acasa? Pentru ca undeva in acest munte am pierdut fata pe care ar fi trebuit sa o iubesc? Nu stiu. Asa simt. Pentru mine Piatra Mare a devenit o experienta intima pe care nu mai sunt dispus sa o impartasesc cu cineva.

Am urcat de zeci de ori traseul de la Sapte Scari. Undeva acolo sus este un punct de belvedere. Nu am mai fost de zece ani acolo. De ce? O parte din atractia mea pentru acest loc s-a stins in ziua in care au fost refacute scarile. Locul meu fusese invadat de nepoftiti incaltati in sandale, mancand seminte si band bere.
De atunci nu am mai urcat in acea mica poiana de deasupra canionului. Dar o mai visez inca. Asa cum era ea odata. Mica, necunoscuta, vesela. Prietenii mei nu mai sunt in acea poiana. Nu mai sunt nici eu.

Revenit pe munte am descoperit o alta bucurie. In adolescenta ma incantau turele in Crai, in Bucegi. Acum ma atrag muntii mici. E efectul Padisului cred. O lume minunata dar impanzita de tampiti. De altfel tot muntele este asa.

Adolescent fiind urcam pentru bucuria de a fi acolo sus. Acum se urca pentru ca este cool. Muntele a devenit altceva decat un refugiu in fata lumii dezlantuite. Acum este un loc unde mergi ca sa te faci remarcat, ca sa bati noi si noi recorduri. Urci ca sa poti spune ca ai fost la Omu, la Malaiesti. Urci pentru a-ti tine ziua si duci cu tine doi rucsaci cu bautura.

Anul acesta am regasit bucuria muntelui asa cum o traiam in adolescenta.

Ciudat. Visul a fost readus la intensitatea de odinioara de … un site. Visele mele au intrat in secolul 21. carpati.org a devenit o parte din sufletul meu.

Am cunoscut prin intermediul portalului o altfel de lume. Oamenii cand se ascund in spatele unor id-uri tind sa se comporte altfel. Anonimi, in lumea virtuala devin altcineva. Dau sfaturi, sunt mai buni, mai frumosi, mai destepti. E interesant sa le urmaresc (si imi urmaresc) metamorfoza. E un fel de viata de familie. Cu scandalurile si intrigile interioare. Cu rivalitatea dintre clanul carpatistilor si cel al alpinetilor. Cu oameni care dau dovada de omenie, cu necunoscuti care iti spun pe nume si iti devin amici, cu necunoscuti care iti devin “dusmani” pentru ca nu esti de acord cu actiunile lor. Cu oameni care iti trimit mailuri primite de la altii ca sa iti dovedeasca ca X nu e atat de destept, de onest.

Si mai e ceva… Mai sunt niste oameni noi in viata mea. Pe unii ii stiu mai bine, pe altii mai putin bine. Viata mea de zi cu zi inseamna si un pic de varverica, de urlea2002, de cristi_dav, de stefalexe, de mihai.telemark, de marian, de cristina.moldoveanu, de kya, de mike, de marasb, de gabrielbv… si de cati altii carora incerc sa le citesc un pic din suflet prin intermediul fotografiilor, al jurnalelor, al comentariilor.

Mi-am facut prieteni printre ei? Greu de spus… Am capatat respect pentru unii, am invatat cate ceva de la altii. Prietenia este un dar pe care nu il daruiesc atat de usor. Dar unii dintre acesti oameni au inceput sa insemne ceva pentru mine.

Ma visez des pe munte. Eu nu visez in somn. Eu visez cu ochii deschisi.
Ma visez parcurgand vai inzapezite, schiind in zapada pulver (in Piatra Mare, pe fata sudica pana in Tamina). Ma visez revenit pe crestele Craiesei.

Lipseste ceva? Fagarasul. Eu nu am visul acesta. Creasta salbateca a Fagarasilor nu ma atrage decat in scrierile lui Dinu Mititeanu. Probabil ca pana la urma o voi parcurge. Dar nu din dorinta de a o inscrie la proiecte realizate. Ci pentru ca este un munte.

Daca visez sa ajung undeva departe? Kilimanjaro..

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj