Dor de Piatra Craiului

Începând să aştern primele litere ale acestui mic mesaj, mi-am dat seama că titlul nu este original, dar el reprezintă starea mea de spirit aşa ca îl voi păstra.

De ceva timp, nu mai am stare. Aştept cu nerăbdare să vină vara pentru a mă întoarce în cetatea Craiului. Lipsesc de prea mult timp de acolo, nu am mai apucat din diverse motive de foarte mult timp să mângâi piatra albă a acestui frumos munte. Micile incursiuni de anul trecut, din jurul Curmăturii, nu au apucat decât sa îmi aprindă şi mai tare dorul de Piatra Craiului.

Aveam aproape cinsprezece ani când am ajuns prima oară în Crai. Aproape în aceeaşi formulă “năzdravană” în care am urcat pe Bucegi, fără Dan, dar cu cineva mult mai drag sufletului meu, Domnul Crăciun, Dumnezeu să-l odihnească, profesorul si mentorul nostru din anii de şcoală generală, cel care a avut grijă să ne iniţieze prin frumoasele excursii pe care le organiza. Gaşca noastră s-a întărit pentru această ocazie cu Domnul profesor şi cu mulţi dintre foştii mei colegi de generală – cine ar fi crezut atunci că aceasta va fi ultima ocazie când ne vom întâlni noi, clasa Domnului Crăciun, înainte de moartea survenită mult prea devreme a acestuia, e drept mulţi ani mai târziu, pe vremea când eu eram deja, la rândul meu, la catedră?). Aşa că, în trenul de Zărneşti, au urcat cinsprezece sau şaisprezece adolescenţi şi fostul nostru profesor şi diriginte. Am urcat la Curmătură acolo unde am aşezat corturile şi unde am rămas peste noapte să ne odihnim.
Să ne odihnim, dar nu toţi, pentru că a fost o noapte de neuitat. În cortul cel mare (acela asemănător unei casuţe), au stat (sau dormit) în acea noapte zece inşi, o saltea pneumatică aşezată pe post de pernă şi rucsacii întregii “expediţii”. Evident, cortul l-am închis de pe dinafară şi oricum, nu cred că am mai apucat, ulterior, să mai văd un cort care să semene cu Casa Purceluşilor din binecunoscutele desene animate.
Domnul Crăciun a dormit la cabană, la fel şi una din fostele mele colege de clasă, iar eu, împreună cu Manu şi Ovidiu, în cortul acestora (probabil varianta cea mai comodă si sănătoasă). Plecarea Domnului profesor în cabană, nu a reprezentat o problemă, pentru că oricum adolescenţii din ziua aceea era mult mai cuminţi, iar noi la cinsprezece ani nu descoperiserăm alcoolul şi tutunul (ce-i drept, pentru unii dintre prietenii mei aceste lucruri nu au mai reprezentat un taboo foarte mult timp după momentul acesta despre care povestesc) şi ce diferenţă faţă de această stare de spirit şi cea de după câtiva ani când, profesori fiind, am adus nişte elevi de-ai lui Manu (vreo cinci şi tot cam de aceeaşi vârstă) în acelaşi loc şi scăpându-i din vedere pentru vreo cinsprezece minute, i-am găsit cu cortul rupt şi zdravăn “afumaţi”.

A doua zi dimineaţa au fost numărate victimele: fetele care nu au mai continuat urcarea în creastă (unele nu se odihniseră din cauza înghesuielii, cea care dormise în cabană din cauza sforăiturilor), un coleg care dormise direct pe pământ nu mai auzea cu o ureche şi cam toţi ne resimţeam din cauza condiţiilor în care am dormit (cei care au citit articolul anterior, bănuiesc, probabil, că echipamentul nostru nu se îmbunătaţise cu mult).
Domnul profesor a rămas cu fetele la cabană (un lux pe care nu ştiu câţi dintre cei care am trecut în ultimii ani sau dintre cei care încă se află la catedră şi-l pot permite) iar o parte dintre băieţi(sau toţi?!) am pornit pe Padinile frumoase (câte ture am făcut pe acolo înainte să reţin acest nume!) spre ceea ce se va constitui în prima mea întâlnire cu creasta cea sălbatică şi frumoasă a Craiului.

Au trecut mulţi ani de atunci. Şi au fost destule ture. Ultima oară, am urcat în creastă cu Bogdan şi cu draga mea Delia (fata alături de care am redescoperit plăcerea muntelui, fata pe care nu am ştiut să o apreciez cum trebuie la timpul respectiv şi am pierdut-o). Au trecut şi de la această ultimă întâlnire cu Creasta ceva ani. Nu am mai urcat în creastă. Pentru a nu vedea munţii ciopârţiţi de atătea drujbe, pentru că nu s-a ivit ocazia sau pentru că atunci când am încercat să ajung, vremea a fost potrivnică sau poate pentru că am vrut să pastrez în amintire această ultimă tură.

Anul acesta voi reveni în inima acestor munţi, mi-au rămas atâtea trasee de făcut. Voi reveni, pentru că în inima mea arde Dorul. Dorul de Cetatea albă a Crăiesei!

PS: Un jurnal frumos de Crai: http://www.carpati.org/jurnal/piatra_craiului/877/


Lasati un mesaj