Cutiuţa cu amintiri: Bucegi

Bucegii. Ii vazusem de-atatea ori in copilarie, de-acolo din raiul aflat in spatele caselor noastre, stralucind alb in soarele iernii, albastrui pe cerul verii, atat de aproape si, totusi, atat de departe.

Dupa ce fusese frumos o saptamana intreaga, vremea se zburleste in preziua plecarii. Iesim precum babele pe strada si discutam problema, la modul serios… starnind probabil zambetele vecinilor nostri, ascunsi in spatele perdelelor :P. Suntem 4 tinerei, abia depasind 14-15 ani (fratii Manu si Ovidiu, Adi si cu mine), si avem un ghid matur (Dan, 20 de ani, nascut undeva pe langa Braila si aflat la prima iesire pe munte, informatie cu grija ascunsa parintilor nostri, cei care pusesera conditie de fier: “Va lasam numai daca merge si cineva mai experimentat..”).

Dis de dimineata cerul este curat, nu mai este nici-o umbra de nor, asa ca urcam cu personalul spre Sinaia. Debarcam in gara si luam la pas drumul spre Stana regala. Aparitia noastra starneste rumoare in randul turistilor mai mult sau mai putin montaniarzi: am in spate rucsac din panza de cort militar mostenit de la bunicul meu (cei mai vechi in ale muntelui probabil ca stiu despre ce e vorba :D), in picioare niste ghete de iarna imblanite (era perioada in care cautai ghete pana si prin orasele invecinate, asa ca nu era cazul sa comentez, cat despre vibram, imi era notiune necunoscuta la ora aceea), iar pe rucsac, legate cu sfoara doua paturi (o patura/doua paturi si nu un pat/doua paturi :D). Nici colegii mei de tura nu se deosebesc mult mine, poate cu exceptia lui Dan care are legat deasupra rucsacului un urias cort imprumutat de la un vecin si care aducea prin urmare cu un porter sau si mai bine cu un cal avand un samar in spate. Duc in schimb mandru, intr-un buzunar al rusacului, ghidul Bucegiului (o carte pe care am pierdut-o intre timp).

Urcam incet spre Piatra Arsa, iar spre iesirea din padure isi face aparitia dintr-un coltisor al unui rucsac, un mic radio. Nu stiam pe atunci de povestea lui Baticu si a radioului sau (si nici macar nu auzisem de Cristea, de Baticu sau de Lehmann….). Il aveam cu noi, chipurile, ca sa avem informatii despre vreme. In asteptare lor, probabil ca am speriat toti ursii din padure (acum sa fiu sincer.. nu stiu daca noi eram de vina sau radioul). La un moment dat panta devine accentuata, greutatea rucsacilor ne mai calmeaza rasul, nu si entuziasmul, astfel incat Dan o ia de-a dreptul, fara sa mai foloseasca serpentinele potecii. Mai mititei si mai firavi decidem sa nu il urmam, asa incat mergem in continuare pe poteca si… nu il mai gasim. Il strigam si, spre surpriza noastra suntem nevoiti sa il asteptam cam 10 minute. Apare, din vale, pe poteca, ud leoarca de transpiratie! Cortul hotarase ca glumele pe seama lui Dan trebui sa continue, astfel incat s-a desprins si s-a tot dus la vale, saracul om fiind nevoit sa se intoarca dupa el :D.

Iesim in golul alpin, si mergem cuminti pe poteca pana ajungem spre Piatra Arsa. Este deja pranzul si foamea ne macina stomacurile tinere. Undeva un norisor micut si stingher se incapataneaza sa pateze cerul senin, iar jurnalul de ora 1 ne aduce vesti proaste. In toata tara ploi. La munte cantitatile de apa sunt insemnate. Ne prapadim de ras: “Aia la Bucuresti habar n-au ce vorbesc. Suntem aici in platou si e cald de mori. De unde ploaie daca nu sunt nori?! :))”. Ne bagam intr-un mic luminis intre jnepeni si scoatem slana, branza si ceapa (pe vremea aceea mancam mai sanatos si mai mult :D) si ne umplem burtile flamande. Lenevim la… nor?!?! De unde a aparut norul asta negru?! Ne ridicam in picioare si constatam ca intr-o singura ora, cerul Bucegiului s-a innegrit! Legam la loc bagajele in graba si evident neglijent si plecam rapid catre Babele. Le salutam in graba, pentru ca nu e de stat! Este ora 2 dupa-amiaza! La 12 era perfect senin, acum … este ceata, ploua si chiar avem parte de lapovita. Alergam deja, iar bagajele noastre se leagana in spate, razbunandu-se probabil pentru neglijenta de a le fi legat aiurea. Zburam drumul spre Pestera, nu inainte de a ne adaposti pentru mai bine de o ora sub o stanca (noi.. rucsacele cam ramaneau pe afara in ploaia torentiala). Ajunsi jos, suntem uzi leoarca. Intrebam la Schit de un loc de pus cortul si de pestera. Nu mai tin minte ce ni s-a spus, fapt e ca la ceas de seara (nu era atat de tarziu, dar din cauza norilor si a cetii nu prea se mai vedea mare lucru) noi intindem cortul unde i-am mai vazut si pe altii facand acelasi lucru: in fata hotelului Pestera! Desfacem corturile. Intindem cortul mic, a lui Manu (modelul acela triunghiular, cu tevi, atat de folosit pana la aparitia igluu-rilor) si … e timpul sa vedem ce a carat Dan. Cortul este imens. Are 20 de kilograme :D, este de panza (cumparat undeva prin anii 70 si folosit in iesirile cu masina), arata ca o casuta in miniatura (ma rog… la cei aproape 1,80 metri inaltime cu greu puteai sa-l numesti miniatura =)) ) si il plantam la adapost (adica sub ceva molizi inalti! :D). Nu are loc asa ca nu il intindem prea tare.

Se face intuneric de-a binelea pana cand terminam noi constructia si cautam la repezeala niste lemne de foc, evident mult prea ude. Dupa mai multe incarcari de a-l aprinde, putinele noastre chibrituri ramase ceva mai uscate se termina. Suntem inghetati bocna, prin urmare decidem ca fara foc nu se poate. Mergem si cerem niste jar de la niste vecini mai priceputi (dupa ce gasisem in prealabil o bucata de tabla de care sa ne ajutam). Oamenii sunt darnici si aproape ca le stingem de tot focul fara sa reusim, evident, sa il aprindem pe al nostru. Povestea se repeta inca de doua ori, pana cand unuia din vecinii nostri i se face mila de noi (sau poate era prea ingrijorat de focul lor) si vine sa ne aprinda focul. Seara o petrecem in fum (singurul lucru pe care puteau sa il scoata lemnele noastre ude) si, cu ajutorul unei usor curent datorat vaii suntem la randul nostru darnici si cu vecinii nostri cei amabili pe care ii inecam in fumigene. Pe la miezul noptii ne tragem la cort, dar… pe marginile cortului cel mare aparusera doua paraiase ce udasera mare parte din asternuturile noastre!! Ploaia se terminase demult, dar cortul nostru, intins prost lua apa din belsug de la cei trei molizi care-l inconjurau :)), astfel incat, raman sa dorm cu Dan pe “insula” iar ceilalti trei prieteni ingheata in cortul mic.

Dimineata ne trezim pe la 7, si reinviem jarul din vatra noastra. Lemnele fiind ude rezistasera cu brio pana spre dimineata, astfel incat avem destul de mult jar, destul incat sa ne apucam sa facem cartofi copti (:D v-am zis ca pe vremea aceea mancam mai bine si mai sanatos :D) si slana prajita (si ceapa evident, lucru care o sa aiba mici urmari ceva mai tarziu…toate la vremea lor). Pe la 8 ramanem singuri (ceilalti, satui de atata fum, pleaca) si mergem sa cumparam cate ceva ciocolata de la hotel, acolo unde suntem ghiciti de la 100 de metri (nu neaparat din cauza mirosului ,pentru ca tocmai ne ne spalasem) : “- Ma baieti voi ati dormit la cort! – De unde stiti?”. Banii nostri intrasera la apa (precum hainele :)) ), pe vremea aceea, banii find de hartie.

Pe la 9 nu mai suntem singuri in poiana! Intors de la hotel, constat cu uimire ca langa corturile noastre a “rasarit” nu soarele ci “Tablagiu X de la Politia OrasuluiFaraNume!”. Upss… Si inca unul destul de suparat: “Ati montat corturile si ati facut focul la limita rezervatiei!”. Ne chinuim degeaba sa ii explicam ca seara cand am venit noi, nu era nici-o rezervatie in zona, era numai ploaie si frig:D. Tabla pe care era inscriptionata limita rezervatiei indica fara urma de tagada ca noi suntem in culpa, astfel incat curatam locul de nu mai ramane nici-o urma din focul nostru si ridicam cu sarg pana si iarba “calcata” de corturi, “numai sa nu trimiteti amenda acasa, dom’ plontonier Capsuna!”. Renuntam cu regret la cartofii nostrii aproape copti dar salvam slana si ceapa (ca orice ardeleni sadea!).

Vremea pare a tine cu noi, asa incat urcam pana la Babele pe jos. Ne prinde din nou ploaia, numai bine, exact cand ajungem la telecabina! Nu e chip de coborat pe Jepi pe astfel de vreme asa incat mai sacrificam din banii dati de parinti si ne luam bilete “la troleu”.

Urcand in telecabina :D:D:D facem ca nasucul unei domnisoare sa se strambe a dispret. Nush.. cred ca avea legatura cu mirosul nostru de hornar, combinat cu transpiratia urcarii pana la Babele si evident cu mirosul infailibil de ceapa, menit sa ne protejeze de raceala. Si pentru ca disperarea celor din telecabina sa creasca, aceasta hotaraste sa se odihneasca pentru cateva minute(din cauza ploii si a vantului) exact in zona unde e valea mai adanca.

Astfel s-a terminat, glorios, in iulie 1994, prima noastra “expeditie” in Bucegi.

Distributia :

– Dan – nu a mai venit cu noi in excursii (probabil ca sa nu mai care cortul :D).

– Adi – a mai continuat cativa ani, apoi l-am pierdut in favoarea discotecilor. A incercat sa ne faca si pe noi sa tradam cauza (si aproape a reusit, dar rockul a supravietuit!). Este in continuare unul din cei mai buni prieteni ai mei.

– Ovidiu – a mai continuat sa mearga pe munte pana s-a insurat. Apoi s-a dus un pic pana in California. Traiasca messengerul si sa-i traiasca fetita (este proaspat tatic de viitoare montaniarda)!

– Manu – are acum rau de inaltime, ceea ce nu-l impiedica sa mearga pe munte, dar nici nu il ajuta >:).

– Eu… carpatistpunctorg&punctrosu.

– Rucsacii – i-am inlocuit in vara urmatoare cu unii cu cadru. La fel si paturile care au ramas acasa in favoarea unor saci de dormit procurati pe sub mana!

– Uriasul cort – ne-a insotit in toate turele adolescentei noastre, astfel incat, pe mine unul, ma amuza teribil intermidabilele discutii despre diferentele de greutate dintre corturilor moderne :D

– Cortul mic – El ne-a insotit pana acum 3 ani pe prin munti (acum odihneste prin cine stie ce colt).

PS: Iesisem, pana atunci, de mai multe ori pe munte. Batusem poteci din muntii de prin jurul casei: Piatra Mare, Ciucas… Dar, in sufletul meu, tura pe care am descris-o vibreaza, poate, cel mai mult. A fost prima iesire cu cortul si, mai special, era prima iesire cu gasca copilariei mele. Bucegiul, atat de hulit de unii, a ramas muntele meu de suflet, poate si pentru faptul ca, zilnic, in drum spre servicu, il vad pentru numai cateva secunde, maiestuasa fantoma a anilor copilariei mele.

http://www.carpati.org/jurnal/cutiuta_cu_amintiri…_bucegi/647/


3 raspunsuri la “Cutiuţa cu amintiri: Bucegi”

  • cipicernat Spune:

    Mi-am adus aminte de acest articol, pe cand ma pregateam sa scriu un altul legat de Piatra Craiului. L-am preluat si pe blog pentru ca voi face mici referiri la acea perioada.

  • mastroiani Spune:

    Ce mult constat ca retraiesc anii copilariei prin aceste randuri scrise de tine.
    Ce mult se aseamana primii pasi prin munti.
    Ce mult se aseamana personajele copilariei cat si preocuparile lor ulterioare.
    Sunt uluit de ceea ce citesc.
    Multumiri si scuze deopotriva ca mi-am permis sa retraiesc acele clipe ale copilariei regasindu-ma in ceva ce este numai al tau.

  • CipiCernat Spune:

    Nu trebuie să îţi ceri scuze şi, mai ales nu Tu trebuie să mulţumeşti. Eu sunt cel care am hotarât să împărtăşesc o parte din gândurile şi amintirile mele. Dacă reuşesc să mişc ceva în cititor înseamnă că demersul meu nu este în van. Prin urmare, eu sunt cel care trebuie să mulţumeasca.

Lasati un mesaj