Bătrânul

Îmi aduc aminte de degetele bunicului. Noduroase, puternice, marcate de o viaţă întreagă de prelucrat lemnul. Îmi mai aduc aminte de mirosul din atelierul său de lucru: minunat miros de talaş şi aracet sau clei de oase. Acest articol îi este dedicat celui ce a fost regele copilăriei mele.

— — —

Pe drumul prăfuit trecea un bătrân gârbovit de vreme. Era destul de cald după-amiaza deşi frunzele codrului începeau să dea semne de nerăbdare şi să sune a toamnă. Obosit, bătrânul se opri şi ridicând pălăria-i, îşi şterse sudoare frunţii cu mişcări molcome. Poiana prin care tocmai trecea era umplută de mirosul de fân uscat încă risipit pe pământul fierbinte, în timp ce departe, pe un deal, se vedeau gospodarii locului urcând fânul în căpiţe ‘nalte, aşa cum fac oamenii de la munte înainte de a-l muta, mai târziu în toamnă, în şurile de pe lângă casă.

“Să tot fie spre ceasurile două”, gândi, în timp ce mângâia mustaţa ninsă de ani. Căldura şi oboseala drumului îl moleşiseră şi de la o vreme îl atrăgea din ce în ce mai tare umbra stejarului ce se iţea singuratec colo sus în deal.

Ajuns sub copac, bătrânul se opri şi se uită jur împrejur. Sub seninul cerului, dealurile Trascăului se zăreau până departe, uriaşe spinări mângâiate de Dumnezeu. Ici colo, câte-o odaie se ivea pe câte-un deal, ultimele urme ale unor cătune în care arar mai găseşti câte-un bătrân. Îşi mai şterse o dată fruntea, scoase o pătură din rucsacul ce părea de-o vârstă cu dânsul şi se întinse la adăpostul arborelui secular, ce de unul singur, veghea tihna drumeţilor.

Adormi bătrânul, mângâiat pe fruntea-i albă de vântul ce suna cântec de leagăn printre frunzele copacului. Se trezi curând. Un ţânc de-o şchioapă se juca la umbra stejarului, alergând după câte-o gâză rătăcită, nepăsător la somnul străinului. Adormi la loc zâmbind, cu gândul la râsul curat al copilului.

Când se trezi din nou, sub copac era un tânăr cu părul bălai, cu părul uşor ondulat căruia abia îi mijea mustaţa ce îmbia o fată frumoasă cu ceva mere roşii. Şi fata zâmbea flăcăului pe sub gene de se vedea de departe că-i e drag flăcăul. Dar bătrânul era obosit şi pleoapele-i erau grele.

După o vreme îl treziră sunete familiare. Sub copac era un cosaş cu mustaţă şi pălărie ce trăsese brazdă lungă în iarba de lângă drum şi acum ascuţea cu piatra, lama tăioasă şi curbă ce lucea în soare, ignorând prezenţa bătrânului. Sunetul molcom al coasei şi mirosul de iarbă proaspăt cosită îl îmbiară din nou la somn. Erau lucruri ce făceau parte din el. De atâtea ori a tras şi el la coasă încă de pe vremea când era flăcăiandru.

Se făcu aproape seară când se trezi din nou bătrânul. Se ridică de pe pătură şi privi în jur. Nimic nu s-a schimbat. “Am visat. Nu e nici urmă de iarbă proaspăt cosită. Şi nici urmele copiilor nu se văd în iarbă.” Simţi că nu e singur. Sprijinit de copac, un alt bătrân stătea şi privea în zare la dealurile ruginite de luminile apusului.

“Undeva am mai văzut ochii aceştia”. Îşi dădu curând seama. Îi văzuse la copil. Îi văzuse la tânăr. Îi văzuse la cosaş.

Undeva, pe dealurile Trascăului, e un bătrân ce doarme vegheat de un stejar bătrân, doi solitari ce spun poveşti celor celor ce mai au timp să-i asculte.

Articole asemănătoare:


4 raspunsuri la “Bătrânul”

Lasati un mesaj