Singur pe munte

In general nu merg singur pe munte. Este in mine o frica ancestrala fata de padure care ma face sa nu ma simt in largul meu decat daca mai este cineva in preajma. Aceasta frica este, poate, o reminiscenta a viselor de copil in care mi se parea ca un lup se ascunde in intuneric dupa cine stie ce colt. Dar este o teama pe care mi-o stapanesc intru-catva, pentru ca am invatat ca, in general, animalelor din padure le este mai frica de mine decat imi este mie de ele.

Din cand in cand, totusi, simt nevoia sa ard ceva demoni si plec fara coechipieri. Iar atunci cand ajungi undeva pe un varf, mai inalt sau mai mititel, si descoperi ca esti singurul care a ajuns acolo in acea zi (asta e usor de vazut iarna), te simti mai aproape de vis decat de realitate.

Nu este recomandat sa mergi singur pe munte si nici nu imi place neaparat, dar merg si nu pentru al cuceri.. ci pentru a-mi hrani visul.

Articole asemănătoare:


Un raspuns la “Singur pe munte”

  • Ioan Spune:

    Intr-adevar o metoda buna de a scapa de ”lupul de dupa colt” (de ”demonii” aceia) e sa ii infrunti! In timp probabil ajungi sa scapi de ei… Eu pana acum am reusit sa fac asta in ceea ce priveste cainii de stana, de care nu imi mai e frica, desi uneori ma trezesc singur inconjurat de 5-6 astfel de caini ce latra in disperare la mine.

    In padure ziua mi-e mai putin frica decat noaptea in cort sau in stana – din cauza animalelor salbatice. Probabil cand voi avea mai mult de-a face si cu ele (dar si cu aceasta situatie) va disparea si aceasta teama.

    Asa si cu mersul singur prin padure cred. Oricum, daca dorinta de a ajunge sus e mai puternica decat frica de a trece singur prin padure, e minunat! Si uneori canti pe poteca nu de nevoia de a te face auzit de animale, ci de bucuria de a fi acolo! :)

Lasati un mesaj