Prin Cetăţile Craiului

ATENŢIE: Traseul de pe Padina Şindileriei prezintă dificultăţi serioase de orientare în partea superioară! Atenţie maximă – în special dacă traseul este abordat la coborâre, dinspre vârful Turnu!

E o toamna târzie, ce se încăpăţânează, spre mare mea bucurie, să mai menţină vremea frumoasă şi blândă ce a însoţit turele din ultima vreme. Dacă săptămâna trecută am străbătut văile Bucegiului, acum, după ce am studiat o seară întreagă jurnale şi fotografii, adorm cu gândul la Crai.

E destul de frig dimineaţa asta. Stau cuminte în gară, la adăpost, aşteptând-o pe Oana. Mă uit de sus cum se strâng montagnarzii, unii mai grăbiţi să prindă personalul ce va să-i ducă spre Piatra Mare, Baiului, Postăvaru sau Bucegi, alţii încă liniştiţi vin la trenul de Zărneşti.

Zărneştiul se răsfaţă în soare. La ora la care luăm la pas drumul spre Plaiul Foii, localitatea de la poalele Craiului este uşor amorţită… Am putea să urmăm poteca ce şerpuieşte la poalele Pietrei Mici străbătând poienile de Sub Bârc, dar de aici, de jos, din drumul mult mai arar circulat decât vara, ne bucurăm în voie de cetatea albă a Turnului ce luceşte în soare chemându-ne spre el ca un uriaş magnet irezistibil.

Urcăm spre munte abia când drumul a ajuns în dreptul Văii Crăpăturii. Lateral pleacă un drum de pământ pe care îl bănuiesc a merge spre Schitul din Poiana Chiliilor, dar azi n-am chef să descopăr dacă este aşa sau nu. La intersecţia traseelor, ne întâlnim cu un grup ce urcă prin Valea Crăpăturii spre Piatra Mică şi pe care îl văzusem, de jos, din drum. Într-un mod copilăresc, ajung să mă bucur de faptul că au alt traseu. E o zi de toamnă frumoasă şi blândă şi vreau să mă bucur pe deplin de pădure şi munte. Mai salutăm un singuratic ce se îndreaptă spre Padina Popii şi apoi se lasă liniştea.

În timp ce ne împrospătăm rezervele de apă în Şaua Chiliilor, revăd cu ochii minţii, anii de demult când, biet copilandru, descopeream pentru prima oară aceste locuri. Pe atunci nu era schitul. Mă cufund atât de adânc în amintiri încât nu observ că marcajul pleacă spre munte. Noroc cu Oana, altfel m-aş fi trezit, cel mai probabil, abia prin partea inferioară a Padinii închise.

Reveniţi pe potecă, străbatem destul de repede ceea ce a mai rămas din cei 450 de metri socotiţi de Emilian Cristea din Şaua Chiliilor până la intrarea în “Leiterschlucht” – numele dat de saşii ce scotoceau odinioară văile acestei bijuterii montane. Am încercat să le mai caut vechiul marcaj albastru, dar se pare că anii au fost neiertători şi au şters pe veci urmele trecerii lor prin aceste locuri.

Dacă marcajul cu scară a dispărut, cel turistic, cruce roşie, a fost împrospătat relativ recent, aşa că nu ne este greu să găsim intrarea în traseu, cu atât mai mult cu cât strâmtoarea Padinii Şindileriei se zăreşte destul de bine din potecă, lăstărişul de la începutul traseului fiind desfrunzit.

Culoarul ce sfâşie abruptul îmi aduce aminte de poarta zidurilor exterioare ale unei cetăţi şi, într-adevăr, sus ne aşteaptă sclipind în soare preafrumoasa Cetate a Şindileriei. La plecare ne întâmpină singura săritoare de pe traseul turistic, Săritoarea Scării. Într-adevăr, dificultatea acestei frumos traseu nu constă în săritori, ci în grohotişul instabil prezent încă de la intrare şi până la ieşirea în jnepeniş din Vâlcelul secundar al Şindileriei. Săritoarea o trecem relativ uşor, ajutându-ne de cablul montat pe peretele din stânga, asta deşi mă încăpăţânez să mă încurc în beţele de trekking pe care nu are sens să le strâng pentru atât de puţin timp.

La început înaintăm destul de uşor, ocolind când pe stânga, când pe dreapta firul de grohotiş – la început firav – ce coboară de-a lungul Peretelui Şindileriei (aflat pe dreapta, în sensul de urcare). Pe măsură ce valea se deschide, torentul de pietre, devenit din ce în ce mai important şi mai greu de evitat, ne obligă să devenim din ce în ce mai atenţi asupra paşilor. E oarecum frustrant pentru că pereţii sunt de o frumuseţe rară, iar eu sunt obligat să privesc în permanenţă în jos.

Din când în când, ne oprim într-o poziţie ceva mai stabilă şi privim, dincolo de Bârsa Mare la Munţii Ţagla, relativ la care ne măsurăm câştigul în înălţime. Constatăm că urcăm repede şi asta deşi pe grohotiş se mai întâmplă să facem doi paşi înainte şi trei înapoi. Lăsăm Cetatea Şindileriei în dreapta, cu bastioanele ei de Ace şi stânci, şi urcăm, de data asta pe bolovani de mărime mai mare, spre intrarea în Vâlcelul Secundar al Şindileriei.

Vâlcelul ne întâmpină neprietenos cu un grohotiş mărunt şi foarte instabil. La început urcăm pe partea dreaptă, acolo unde sub jnepeni mai găsim o bucăţică de pământ, negru şi alunecos, pe care reuşim să înaintăm, mai împingând zdravăn în beţe, mai trăgându-ne de o cracă de jneapăn. La un moment dat, culoarul nostru pământos se încheie şi de aici suntem nevoiţi să traversăm, din timp în timp, vâlcelul, într-o nu prea amuzantă joacă cu grohotişul ce ameninţă să ne distribuie rolul lui Sisif în uriaşa piesă de teatru a muntelui.

La obârşia vâlcelului ne aşteaptă premiul cuvenit celor care au muncit să-l urce. Ne zâmbeşte din nou soarele, încălzind piatra în singurul loc, de la intrarea în Padină şi până acum, suficient de comod pentru o pauză mai importantă. Privim pe sub gene, jenaţi de lumina puternică spre Cetatea Şindileriei şi dincolo de ea spre Padina Închisă. Nu e cazul să facem nazuri, e cald, suntem în tricou cu mânecă scurtă şi e noiembrie şi suntem rupţi de lume şi suntem fermecaţi de frumuseţea Craiului.

Tot muntele este cel care ne întrerupe plăcuta cufundare în lene şi ne trimite să vedem şi restul minunilor ce ni le-a pregătit, ascunzând soarele în Padina Închisă. Regăsim repede astrul cald, câţiva metri mai în sus, când ne oprim iarăşi într-un punct de belvedere de pe creasta ce desparte Padina Şindileriei de cea a Calului. Priveliştea mă aruncă în visare. Se vede până departe, peste satele Poienii Mărului cu casele-i risipite în vârf de deal.

De la momentul în care Cristea a scris Monografia şi până acum, lucrurile s-au mai schimbat, lupta cu jnepenii fiind înlocuită cu o urcare relativ decentă prin poteca ce pare a fi ceva mai umblată acum. Totuşi, parcă nu aş vrea să fiu pus în situaţia de a-mi căuta drumul pe vreme rea prin marea asta de jnepeni. Acum nu e cazul, e vreme frumoasă şi ne bucurăm de priveliştile încântătoare.

Ieşim pe mica creastă de unde doar o strungă şi câţiva zeci de metri ne despart de vârful Turnu, punctul terminus al urcării noastre. Rămânem să mâncăm aici, cu ochii pe Postăvaru, Piatra Mare şi Ciucaş – munţi ce se aliniază în faţa privirii mele de copil. Doar Postăvaru mi-e, încă, ceva mai străin, ceilalţi doi sunt părinţii ce m-au adoptat şi mi-au dezvoltat dragostea faţă de pădure, stâncă şi poteci şi mi-e tare drag să privesc spre ei. Se prezintă privirii noastre şi dragul meu Bucegi cu extraordinara şi puţin umblata lui faţă vestică.

Ne facem timp să salutăm sărbătoriţii zilei. Mă gândesc cu drag la toţi prietenii şi oamenii de munte binecuvântaţi cu numele de Gabriel sau Gabriela, Mihai sau Mihaela. Nu i-am sunat pe toţi de acolo, dar le-am trimis un gând bun din vârf de munte.

Între timp mă sună Bogdan – trecuse prin Turnu după ce urcase Piatra Mică şi se afla în Şaua Padinii Închise. Cine se trezeşte devreme… Stabilim să ne întâlnim la Curmătură, unde oricum vroiam să intru, măcar pentru câteva minute, pentru a-l saluta pe Doru.

E timpul să plecăm şi noi. Am făcut aproape cinci ore de la plecare din Zărneşti şi, ziua fiind din ce în ce mai scurtă, trebuie să ne grăbim să ajungem măcar la cabană pe lumină. Trecem repede de strunga ce ne desparte de vârf şi ne intersectăm cu un grup ce intenţionează să coboare pe Şindilerie… probabil singurii în afară de noi care s-au aventurat sâmbătă pe această Padină.

Sus în Turnu constat că norişorii ce înveleau Culmea Cheii şi baza Păpuşii, nu sunt singuri, au în spatele lor o mare alpină ce se întinde peste tot culoarul Rucăr-Bran şi, mai departe, cât vedem cu ochii.

Coborâm încet spre Curmătură. Nu-mi aduc aminte să fi coborât vreodată pe aici, deşi au trecut mai bine de zece ani de când, cu bagaje uriaşe, l-am “escaladat” prima oară. Toate au un început. Lăsăm în stânga Padina Hotarelor şi coborâm încet şi cu grijă, cablu după cablu, priză după priză, în timp ce, undeva jos, ceaţa se revarsă în Valea Crăpăturii formând o uriaşă şi iluzorie cascadă cenuşie.

Pădurea – din ce în ce mai apropiată – mă înşeală în privinţa locului în care ne aflăm şi îi dau lui Bogdan o estimare total inexactă în ceea ce priveşte timpul de care mai avem nevoie. Dar noi mai avem de trecut de o săritoare destul de mare, de care nu mi-am adus aminte decât în momentul în care am ajuns la ea. Odată trecută, luăm viteză prin pădure. Un vechi indicator marchează o scurtătură spre Curmătură. Cum pădurea nu pare cine ştie ce primitoare fiind plină cu arbori doborâţi, mai bine ne ţinem de poteca marcată. În condiţiile în care nu are sens să ne oprim în punctul de Belvedere de pe Valea Crăpăturii – nici măcar celebrul Ac al Crăpăturii nefiind vizibil, ajungem destul de repede.

La Curmătură, unde Bogdan ne aşteaptă de ceva timp, stăm un sfert de oră, cât să ne tragem un pic sufletul. Pe masă cineva a “uitat” să strângă resturile şi miroase fain a ciorbă de fasole cu ceapă. Asta e… o să vin altă dată să văd cât de meseriaş e Doru în ale gătitului, de data asta abia dacă apucăm să-l salutăm în grabă..

S-a întunecat bine afară deşi e numai ora cinci. Lumina – şi aşa slabă – este estompată de ceaţă şi numai din obişnuintă urmăm drumul fără a mai căuta marcajul de pe copaci. Zănoaga pe care o străbatem grăbiţi e un uriaş însufleţit de ceaţă şi de luna palidă care abia mijeşte dintre nori. Noroc că mi-e prea lene să scot frontala, altfel i-aş face o concurenţă serioasă Doamnei Nopţii.

Regăsesc în noapte, la baza Padinii lui Dănişor, bătrâna fântână a lui Botorog, locul în care au început şi sfârşit ture atât de frumoase, locul atâtor amintiri dragi. Îţi spun la revedere Craiule, să ai o noapte bună.

Articole asemănătoare:


2 raspunsuri la “Prin Cetăţile Craiului”

Lasati un mesaj