Pirin – august 2008

Pirin este un munte foarte frumos, care merită mai mult decât o simplă tură pentru palmares, cu atingerea vârfului Vihren. Traseele din Pirin necesită, prin lungimea lor, un bun antrenament fizic şi o stare de sănătate foarte bună. Deplasarea pe majoritatea sectoarelor de drum necesită o foarte bună cunoaştere a tehnicilor de deplasare pe blocuri de şisturi cristaline.

Acest jurnal trebuie privit ca o sumă de impresii şi sentimente ale unei excursii foarte frumoase. Pentru cei care au nevoie de informatii despre Pirin, am scris articolul “Pirin – câteva informaţii utile” (click pentru articol), astfel încât o să îmi permit să devin, uneori, subiectiv în ceea ce priveşte locurile, dificultăţile traseului sau întâmplările pe care o să le povestesc.

– Când ai concediu?

La ora la care Bunicu îmi punea această întrebare, eu mă pregăteam pentru tura din Făgăraş şi îmi puneam problema dacă voi putea să mă refac fizic suficient de repede ca să mai înghesui şi o tură în Rodnei în concediul şi aşa prea scurt pentru gustul meu.

– Păi, ultimele două săptămâni din august.
– Bun, nu vrei să vii în Pirin în ultima săptămână?

Calule, mănânci ovăz? Şi uite aşa, de unde îmi faceam griji dacă rezist, după Făgăraş, unei ture de 4-5 zile în Rodnei, mă trezesc în faţa unei ture de 5 zile (plus două de drum) în Bulgaria. Prin urmare… vin din munţi miercuri şi vineri seara îmi fac din nou bagajele pentru a pleca, la ceas de noapte, nu spre nord ci spre sud.

Sâmbătă, 23 august 2008.

Trei culori cunosc pe lume…

Nu! Nu am chef de defilări! Mai dorm în reprize în compartimentul de tren, nevrând să intru în jocul cuvintelor cu vecinii de călătorie şi la 7 dimineaţa iată-mă-s gata să sar din tren pe peronul gării din Ploieşti, acolo unde mă aştepta Bunicu. Eu sunt gata, peronul nu. Pentru că am avut bilet la ultimul compartiment din ultimul vagon sunt nevoit să sar direct pe terasamentul căii ferate, pentru că peronul se termina cu ceva vagoane mai devreme. O adevărată plăcere să fac asta cu doi rucsaci (aveam la mine şi rucsacul de ture scurte) şi să mai şi descopăr că am de mers câteva minute bune până la clădirea gării. Apăi, hai şi-om mere că-s ceasurile mici. Până să ajung în gară, Bunicu îşi pierduse, pentru a doua oară în ultimele zile, speranţa că îi voi fi coechipier în tura asta, aşa că mă priveşte aproape surprins când apar în gară, deşi vorbiserăm la telefon cu doar câteva minute mai devreme.

Ufff, am scăpat de trenuri şi gonim cât se poate de repede spre Giurgiu, unde plătim taxa de pod de circa 9 euro (am plătit circa 30 de lei). Dincolo de Dunăre ne aşteaptă un funcţionar plictisit, care ne dă drumul să trecem aruncând o biată privire fugară prin maşină, mai mult pentru a verifica dacă numărul de acte primite corespunde cu numărul de ocupanţi ai maşinii. E bună şi Uniunea asta la ceva.

De aici lucrurile încep să mă surprindă. Drumul spre Pirin coincide cu magistrala care traversează Bulgaria spre Grecia şi, ca orice ţară care se respectă, Bulgaria a avut grijă să aibă aceste drumuri principale impecabile. Impecabile dar înţesate de restricţii de viteză, aşa că rulăm cu grijă pentru a nu avea probleme cu Poliţia bulgară.

Drumul, lipsa de somn, oboseala acumulată în Făgăraş mă trimit la un moment dat în lumea viselor, în timp ce de la un radio bulgăresc Bunicu ascultă muzică faină. Mă trezesc o jumătate de oră mai târziu, suntem deja în Sofia. Afară sunt 40 de grade şi doar aerul condiţionat al micuţului bolid roşu ne convinge să nu oprim undeva sub un copac la încă o porţie de somn.

O parte din centura de sud a Sofiei e în reparaţii. Mai puţin somnoroşi dar toropiţi de căldură şi plictisiţi rău de tot, doi poliţişti bulgari ne trimit, fără explicaţii suplimentare, spre munţii care mărginesc Sofia la sud (Vitoşa – cred). Apăi mulţumim de indicaţii, au fost preţioase, dar până unde trebuie să mergem? La un moment dat ne lipim de o maşină cu număr de Grecia care părea a fi mai în largul ei, pe drumul de coastă. La un moment dat maşina din faţă opreşte lângă două maşini de Bucureşti, oprim şi noi, şi constatăm că grecul nostru e puţin cam român, plecat de ani de zile la muncă în Grecia. În fine, ştie drumul, facem un convoi de români şi hai… La Bistriţa (o mică localitate în sudul Sofiei), facem dreapta şi începem să coborâm spre Sofia. Priveliştea e faină, drumul mai puţin, aşa că doar eu reuşesc să profit de imaginea Sofiei văzută de sus. Cu ceva emoţii, ne întoarcem la autostrada ce merge acum direct spre Grecia şi Bunicu biciuieşte din nou caii putere ai maşinii.

Stăm cu ochii pe indicatoare: Blagoevgrad… am trecut, acum să fim atenţi la Simitli. Uite plăcuţa cu Simitli, dar noi trebuie să o luam la stânga si săgeata era spre dreapta. Un kilometru mai târziu, găsim şi intersecţia corectă, imediat sub trecerea pe sub un pod de cale ferată. De aici schimbăm autostrada cu un drum cu două benzi la fel de impecabil care duce, în final, tot în Grecia, în zona oraşului Alexandropolis.

Oprim la un mic magazin de pe marginea drumului pentru a obţine câteva informaţii. Regăsesc atmosfera magazinelor româneşti de acum 10 ani. Cred că atâţia ani au trecut de când nu am mai văzut cântare cu ac în magazinele alimentare. Patronul ştie ruseşte şi se leagă de o discuţie de 10-15 minute în limba lui Tolstoi din care eu nu reuşesc să pricep mare lucru, noroc că mai aud, din când în când, câte un nume propriu şi mai ştiu şi eu dacă s-a schimbat sau nu subiectul. :D Una peste alta, tipul e amabil şi ceea ce e mai important pentru noi, am aflat cam pe unde e o benzinărie şi cât mai avem până în Bansko.

Bansko e un orăşel turistic în care s-a construit şi se contruieşte mult şi cu cap, străbătut de un mic râu ce coboară din munte, de sus, din valea glaciară de deasupra cabanei Vihren. Oprim la un mic supermarket la marginea oraşului, ne facem ultimele aprovizionări. Tatonăm terenul pentru a vedea dacă găsim un loc de cazare în zonă, dar preţul piperat şi distanţa mică ce-o avem de urcat până la cabana Vihren ne fac să urcăm şi să renunţăm la ideea iniţială. Traversăm râul şi apoi ţinem malul stâng al acestuia până sus la 1950 de metri, la cabana Vihren. Cabana nu arată extraordinar, dar e o cabană decentă şi îmi aduce aminte, într-un fel, de cabana Negoiu.

Încă mai e lumină şi se vede uriaşa piramidă a vârfului Vihren, ce mă domină de sus de la înăţimea-i de peste 2900 de metri. Privesc cu îngijorare în sus, la cei aproape 1000 de metri diferenţă de nivel şi mă întreb, pentru a câta oară, dacă nu cumva îmi trebuia o pauză mai lungă între cele două ture. În cabană avem probleme de comunicare cu cei de la bucătărie. Noi nu ştim bulgară, ei nu ştiu altceva. Din fericire, meniul are şi variantă în limba engleză, dar chiar şi aşa, aproape rupându-ne degetele ca să arătăm ce vrem, cu greu ne întelegem cu fata din faţa noastră. În fine, ne alegem cu mâncarea şi berea dorită şi descoperim la masa noastră doi tineri bulgari care o rup destul de bine în engleză. Cu ajutorul lor dăm de persoana care face cazările şi ne rezervăm o cameră pentru vreo două nopţi, cât avem noi intenţia să stăm în zona cabanei. Din fericire pentru noi, zgomotoşii cehi de la masa vecină îşi încheie repede recitalul, iar gaşca de bulgari care cântă în cabană (am fost surprins să-i aud cântând melodii pe care le ştiam de prin munţii noştri), nu mă deranjează prea tare, aşa că, odată intrat în sacul de dormit, mă las pradă unui somn lung şi odihnitor.

Duminică, 24 august 2008.

De dimineaţă, printre hârtiile cu diversele descrieri ale unor ture precedente, regăsesc şi descrierea lui Marian (publicată pe site-ul Alpin Clubului din Braşov). O prezint şi Bunicului şi cădem de acord că pare a fi cea mai bună variantă şi pentru noi. Deci, punem ceva mâncare, apă şi haine în rucsacii mici şi facem planul zilei: vârful Vihren, apoi creasta Konceto şi apoi ne întoarcem la cabana Vihren pe alt traseu.

Traseul spre Vihren porneşte din faţa cabanei omonime şi urcă mai întâi printr-o pădure de jnepeni. Odată cu noi urcă o trupă de bulgari. Veteranul trupei, instructor de ski în zonă, îşi duce nepoţii pe munte. Din păcate nu ştie decât câteva cuvinte în engleză aşa că nu poate să ne ajute cu informaţii. Ţinem până la un moment dat pasul cu ei, apoi plecăm înainte. Intrăm într-o frumoasă căldare glaciară şi descopăr cu plăcere că poteca ocoleşte marea piramidă a Vihrenului şi nu o atacă frontal. E o mare uşurare pentru mine, pentru că mă întrebasem aseară care din hornurile care o brăzdează ne e destinat. Odată traversată căldarea, poteca se orientează spre stânga, urcând pieziş peretele ce închide circul. E momentul în care încep să se simtă zecile de zile petrecute anul acesta pe poteci de munte. Simt că urc din ce în ce mai uşor, în ciuda înălţimii din ce în ce mai mari şi a oboselii drumului din ziua precedentă.

Suntem în zona Vihrenski Preslap. De aici Vihrenul este la fel de mare, dar nu mai este la fel de impresionant. Avem în faţă un fel de urcare spre Viştea Mare dar fără pic de vegetaţie. Încerc o uşoară dezamăgire. Tehnic vorbind, nu prezintă nicio problemă şi prin urmare în faţa noastră se desfăşoară un adevărat pelerinaj. Din fericire această senzaţie este contrabalansată de frumuseţea zonei. În spate se văd crestele din interiorul Pirinului, iar în stânga noastră zărim, pentru prima oară, unul din numeroasele lacuri ale acestui frumos munte (Vlahinski Ezera), în spatele căruia se înalţă vârful Gredaro. La cei 2605 metri ai săi, Gredaro este destul de înalt, dar noi îl privim de la cota 2600, din şaua aflată între Vihren şi Hvojnati Vrah (2635m). Întâlnim o pereche de tineri geologi bulgari cu care Bunicul intră în vorbă. Din fericire pentru noi ştiu engleză foarte bine, sunt tineri, educaţi şi umblaţi. În timp ce urcăm spre vârf cu ei, aflăm o gramadă de informaţii preţioase – şi, ce-i cel mai important, aflăm că nu va fi o problemă dacă punem cortul peste noapte.

Am ajuns! După 3 ore şi ceva de urcare am ajuns pe Vihren la 2914m şi nu suntem decât noi şi… cel puţin 50 de bulgari matinali care au ajuns înaintea noastră. Din fericire, de partea cealaltă a Vihrenului se arată, savuroasă, creasta ceva mai tehnică a Calului (Konceto) şi mult mai multă linişte! După 10 minute de privit de jur împrejur şi făcut fotografii ne luăm rămas bun de la amicii noştri bulgari şi coborâm spre şaua Premkata (circa 2650m). Partea aceasta se dovedeşte ceva mai abruptă decât cea pe care am urcat noi şi prin urmare nu întâlnim decât două persoane. Ajunşi în şaua Premkata analizăm situaţia. În faţa noastră urcarea spre Kutelo pare a fi destul de obositoare, astfel încât cădem repede de acord asupra unei alte variante ceva mai înţelepte: mergem pe poteca marcată, ce traversează pe curba de nivel pantele de sub Kutelo şi ajungem direct în şaua îngustă a Konceto-ului. Pe buza şeii se află un cablu prins de nişte stălpi micuţi. Ar trebui să te ajute să traversezi zona. Probabil că este mai mult decât util atunci când piatra este udă sau când e gheaţă, dar acum nu mă pot opri să nu fiu cârcotaş şi să susţin că putea fi montat şi în aşa fel încât să fie mai puţin incomod. Nu am niciun gând să fac traversarea agăţat de cablu în poziţii care de care mai caraghioase, aşa că tot mă mut dintr-o parte în alta a cablului, în poziţii ce-i drept mai expuse. Nu-i prea cuminte jocul meu, în dreapta mea e o prăpastie destul de zdravănă, dar am în spate suficientă experienţă pentru a nu îmi creea emoţii inutile. La un moment dat poteca marcată ocoleşte pe o nouă curbă de nivel vârful Banski Sohodol (2884 m), dar noi nu o luăm pe potecă, îl urcăm. E prea frumoasă zona ca să nu profităm de vremea excelentă.

De pe Banski Sohodol priveliştea este impresionantă. În spate, uriaşii Kutelo şi Vihren domină zona, în stânga este o frumoasă vale, în dreapta sunt văi glaciare cu pereţi abrupţi, iar în faţă creasta continuă sălbatic dincolo de refugiul Konceto spre vârful Bajuvi Dupki (2820m). La orizont se zăreşte Rila profilată pe cerul ars de soare, iar în sud se vede râul ce marchează graniţa cu Grecia. Dacă nu ar fi foamea care mă roade de ceva timp aş mai lenevi pe aici, aşa mă văd nevoit să cobor spre refugiul Konceto unde sper să găsim o latură ceva mai adăpostită de vânt.

Ajuns la refugiu, trebuie să mărturisesc că m-am simţit uşor jenat, pentru că, din păcate, a fost pentru mine o dovadă în plus a lipsei de civilizaţie a celor care străbat munţii României. Dacă în jurul refugiului de sub Vârful Moldoveanu (refugiul Valea Rea) mizeria era acasă, la Konceto nu era nici măcar un pet rătăcit (o curăţenie pe care am regăsit-o pe tot muntele, de altfel). Refugiu de capacitate mică, Konceto era dotat cu pături, perie şi făraş ca să nu rămână mizerie după turişti, o lanternă pentru cazuri de urgenţă şi un jurnal mare şi roşu, de vreo 300 de file pe care nu se zărea nicio pată, deşi era completat pe jumătate, şi… steagul Bulgariei, omniprezent în cabane, refugii, vârfurile mai importante – era prins până şi pe cablul de la Konceto. Turiştii bulgari mai lăsaseră destule plicuri cu supe, baterii pentru lanternă, precum şi pixuri sau creioane. Am ieşit afară destul de impresionat, aşa cum am ieşit şi destul de amărât. La noi toate aceste lucruri au dispărut din refugii de foarte mult timp. S-a dus timpul în care pătura lui Floricioiu era respectată la Coştila şi nu se atingea nimeni de ea. Poate nu ar fi aşa greu să ducem un făraş, o mătură şi o lanternă în refugiile de la noi, dar oare cât timp ar rezista?

După ce terminăm de mâncat revenim spre Banski Sohodol, pe care nu îl mai urcăm de data asta, ci îl ocolim pe poteca turistică, revenind în creastă în zona cu cablu, pe care o traversăm din nou, de data aceasta în direcţia vârfului Kutelo. Urcarea pe Kutelo (2908m) se dovedeşte destul de uşoară. Ne întâlnim pe vârf cu nişte bulgari cu care conversăm în engleză. Suntem întrebaţi dacă am mai văzut creste atât de ascuţite, întrebare la care îmi înfrâng cu greu un zâmbet ironic. De pe Kutelo hotărâm să nu ne mai retragem prin şaua Premkata ci să coborâm direct spre refugiul Kazana, aflat sub această şa, dar asta nu înainte de a admira oarecum surprinşi peretele nordic al Vihrenului. Dacă celelalte feţe sunt mai mult sau mai puţin blânde, această parte încearcă să rivalizeze cu peretele Văii Albe. La baza uriaşului perete o grămadă uriaşă de zăpadă mă face să înţeleg de ce vecinii noştrii bulgari au croit zeci de kilometri de pârtii pe versanţii Pirinului. După ce ne-au luat turiştii estivali, bulgarii o să atragă şi pe cei dornici de un ski fain, băieţii chiar au cu ce! De pe Kutelo se vede amploarea lucrărilor la pârtiile din zonă şi se mai văd numărul mare de instalaţii moderne. Cam greu să le facem concurenţă cu Poiana Braşov cu ale ei pârtii supraaglomerate şi aflate în permanentă stare deplorabilă!

Coborârea spre Kazana se dovedeşte a fi ceva mai dificilă decât părea la prima vedere. Refugiul este ruda foarte săracă a refugiului Kutelo. Este o simplă cutie de lemn, fără priciuri. Bun şi ăsta ca să te adăposteşti de ploaie înainte de a coborî fie spre cabana Vihren, fie spre Bănderica, aflate amândouă la circa o oră – o oră jumătate distanţă, dar nu cel mai indicat refugiu pentru o noapte de odihnă. Din nefericire pentru noi, ne reîntâlnim pe coborârea spre cabana Vihren cu zgomotoşii cehi din ziua precedentă şi sunt nevoit să forţez la un moment dat, în ciuda oboselii accentuate, pentru a îmi proteja urechile.

Luni, 25 august 2008.

Este timpul să ne despărţim de cabana Vihren. Schimbăm rucsacii din ziua precedentă cu cei de tură lungă şi îi burduşim cu cele trebuincioase: mâncare, cort, sac de dormit, haine, primus, toate îşi găsesc un locşor.

Ca şi în ziua precedentă, mergem pe marcaj roşu (la bulgari toate marcajele sunt cu bandă, neexistând punct sau triunghi), ce urcă pe malul drept al râului. Este o alegere fericită. Pe malul celălalt, cu aceeaşi destinaţie ca şi noi, o trupă formată din câteva zeci de bulgari au aceeaşi destinaţie ca şi noi, dar mergând mai ocolit. Să fie sănătoşi, ei cu drumurile lor, noi cu drumul nostru.

La 20 de minute după plecarea de la cabană găsim un excelent loc de cort, probabil un fost lac de dimensiuni relativ importante, dar care s-a colmatat în timp, formând cel mai plat loc de pus cortul din câte am văzut eu prin munţi. În plus un izvoraş, probabil cel care a alimentat de-a lungul veacurilor lacul, susură în apropiere. Urcăm printre jnepeni uriaşi, o adevărată pădure, care lasă din timp în timp loc la mici poieni din care ochii ne sunt încântaţi fie de priveliştea vârfurilor Vihren şi Kutelo, care de aici par a fi două uriaşe piramide gemene, fie de crestele mai apropiate (căldarea glaciară pe care o parcurgem fiind dominată de creste cu vârfuri ce au în jur de 2700 de metri). Totuşi, după un timp suntem “siliţi” să lăsăm privirea din ce în ce mai des la nivelul solului. Vedetele zilei sunt lacurile. Curate, înţesate cu puiet de păstrăv, unele în curs de colmatare, lacurile Pirinului constituie o bijuterie fără pereche a acestor locuri. Nu ne grăbim nicăieri. Ne oprim să admirăm pe îndelete mai întâi lacul Kvujnato aflat ceva mai departe de potecă sau Ribno Ezero la malul căruia facem o pauză binemeritată. Ne depăşesc la un moment dat doi turişti vorbind o limbă pe care nu reuşim să o identificăm. Îi ajungem din urmă sub Todorina Porta, în punctul de despărţire a traseului marcat cu roşu ce urcă spre Tevno Ezero cu cel marcat cu verde ce duce la Damjenica (prin şaua Todorina) şi intrăm în vorbă cu ei. Sunt doi olandezi zburători pe poteci şi cam melci pe părţile tehnice, astfel încât, timp de două zile, cât am avut acelaşi traseu cu ei, ne-am tot jucat de-a şoarecele cu pisica, ei depăşindu-ne pe poteci şi noi luând avans pe porţiunile de creastă sau de urcare/traversare pe blocuri de şisturi cristaline. Altfel oameni de treabă, cu care am vorbit vrute şi nevrute în aceste două zile.

După ce depăşim lacul Dalgo, poteca ce a şerpuit până atunci printre jnepeni şi lacuri urcă spre Glavinski Porta. Printre lespezile uriaşe caut cu privirea marmote, dar se dovedesc la fel de timide ca cele din Făgăraş. Dar cine caută pe jos ceva, tot nu caută degeaba şi găsesc afine – multe şi coapte. Ne realimentăm cu apă, acesta fiind ultimul izvor pe traseul ce duce spre Tevno Ezero. De aici caracterul traseului se schimbă brusc dintr-unul de vale glaciară într-unul de creastă.

Dincolo de Glavinski Porta părăsim poteca pentru ceva timp, mergând pe curba de nivel. Revenim în creastă numai bine pentru a avea o preafrumoasă perspectivă asupra lacurilor Tevno Vasilasko din Rezervaţia Julen. Reveniţi pe poteca oficială, ocolim un vârf (Goliam Tipic – 2645m – cred, nu sunt convins) şi decidem că înainte de a intra pe creasta mai tehnică ce urcă spre vârful Goljamata Strana (2644m) ar fi cazul să mâncăm. A fost un prânz foarte fain cu vedere la lacurile Tipicki. O odihnă binemeritată ne dă forţa necesară parcurgerii crestei. În timp ce Bunicu le explică olandezilor cum stă treaba cu mersul pe creste, eu aplic toată teoria şi ajung pe Goljamata Strana cu ceva avans. În timp ce mă odihnesc, tresar văzând pe hartă înălţimea vârfului. Cu exact o săptămână înainte mă relaxam, la fel de încântat, la cota 2544. Cum zăresc ceva mai jos doi turişti bulgari, caut să-i întreb cât mai avem de mers până la refugiul Tevno.

– Six hours!

Hotărât lucru, bulgarii par a şti o singură cifră în engleză şi aceea e “Six”, pentru că aproape toţi bulgarii pe care i-am întrebat de timpul necesar pentru a ajunge într-un anumit punct începeau aceeaşi afirmaţie: “Six hours”.

Nu-i în regulă. Am plecat de ore bune de la cabana Vihren, am mers destul de bine şi mai avem şase ore până la Tevno Ezero?

– That’s quite impossible!

În faţa refuzului meu hotărât, bulgarul nostru este nevoit să se uite pe hartă şi constată cu plictiseală ca a supraevaluat timpul necesar… Nu-i bai mare, a greşit numai cu 4-5 ore! Eu mă declar mulţumit, acum ştiu unde este Tevno Ezero, pentru că bulgarul mi-a arătat Mozgoviska Porta – şaua de acces spre lacul Tevno şi refugiul cu acelaşi nume. De aici nu mai avem nevoie de evaluări fanteziste, suntem capabili – folosind experienţa proprie, să apreciem timpul necesar. Capabili dar nu şi dornici de a ajunge la refugiu. Urcarea spre Prevalski Cukar şi coborârea spre şaua Vinarska mă secătuiesc de voinţa de a mai înainta spre Tevno Ezero. Mă atrage din ce în ce mai mult ideea de a dormi în cort fie lângă lacurile Polenski, fie lângă cele situate în valea ce-şi are obârşia sub Mozgoviska (imediat sub vârful Valjaviski Cukar). Cum gândurile mele coincid cu ale Bunicului, rămâne de stabilit doar locul unde dormim. Au câştig de cauză lacurile de sub Valjaviski Cukar unde pare a fi mai sigur că vom găsi apă bună de băut. Şi într-adevăr, găsim un izvor pe firul văii, chiar pe poteca marcată cu albastru ce urcă de la Damjenica la Tevno Ezero.

Îmi fac de cap înotând pentru câteva minute în lac, profitând de temperatura mult ridicată faţă de cea a lacurilor din Făgăraş. Musai să ştiţi că nu-i voie să înotaţi în lacurile astea, dar după o zi călduroasă, nu m-am putut abţine.

Suntem departe de orice sursă de lumină artificială, aşa că cerul este unul de zile mari (în fine, aveţi dreptate, nopţi mari) şi pare absurdă ideea de a se strica vremea, aşa că adormim liniştiţi, deşi lacul loveşte uşor malurile micii peninsule pe care ne-am montat cortul.

Marţi, 26 august 2008.

Este destul de târziu când în sfârşit ne hotărâm să ne strângem lucrurile pentru a urca spre Tevno Ezero. Atât de târziu, încât ne trezim cu olandezii noştri sosiţi de la cabana Damjenica. Ei sunt în traseu de trei ore, noi avem cortul întins încă.

Urcăm împreună spre Mozgoviska Porta, apoi îi lăsăm să ia avans în timp ce noi ne oprim la refugiu. Am avut noroc cu hotărârea de a rămâne mai jos de Mozgoviska Porta. Un prea frumos semn cu camparea interzisă ne ia ochii imediat cum ajungem la lac.

Un refugiu cochet, dar nu un refugiu de urgenţă aşa cum sunt cele de creastă din România. E o căbănuţă în toată puterea cuvântului, la care poţi să serveşti de mâncare sau să bei o bere, după gust. Diferenţa între cabane şi refugiul acesta o face faptul că are un singur dormitor de 30 de paturi (sau, dacă nu e loc înăuntru, vara mai sunt amenajate corturi de campanie în care dormi în pat!). În rest, curăţenie perfectă – de altfel în refugiu nu se intră încălţat. Cum refugiul se află într-o zonă destul de plată şi întinsă, în caz de vreme urâtă cabanierul iese din timp în timp şi face să răsune văile cu zgomotul celor două clopote ce atârnă pe peretele din faţa refugiului.

În timp ce noi stăm la o masă din faţa refugiului, olandezii noştri se chinuie departe în zare cu urcarea spre Kraledvorska Porta (sunt două şei Kraledvorska Porta, una e nemarcată, cealaltă e pe traseul marcat cu verde). Ar fi cazul să plecăm şi noi. Vremea ce a ţinut cu noi până acum e în schimbare. Dar până să ajungem la rândul nostru în Kraledvorska Porta, întâlnim doi bulgari – tată şi fiică şi un francez ce veneau din sens opus. Pe olandezi îi ajungem jos, lângă lacul Mitrovo. E timpul să ne spunem “La revedere”. Ei coboară spre cabana Pirin, în timp ce noi părăsim pentru scurt timp poteca pentru a merge pe o curbă de nivel spre Argirovo Ezero. Cum nu am inventat noi maimuţa, după un timp remarc că bulgarii ce au trecut înaintea noastră pe aici au marcat curba de nivel cu momâi.

La lacul Argirovo începe ploaia… începe şi se termină imediat după ce reuşesc să-mi pun geaca şi husa de ploaie. Geaca – pe mine şi husa pe rucsac, evident. Cum e prea cald să urc cu geaca pe mine, sunt nevoit să mă dezbrac după doar câţiva paşi. Sus în şaua Ljava ce domină lacul întâlnim doi bulgari. Evident, ne spun că sunt şase ore până la Damjenica (e drept că a doua zi am constatat că nu erau foarte departe de adevăr) şi cum vremea pare a se strica iremediabil, hotărâm că e cazul să punem cortul pe malul primului lac ce se zăreşte mai jos de noi. La ora aceea am crezut că este Ribni Ezero, acum privind harta constat că era, de fapt, Popovo. Abia avem timp să punem cortul şi asupra noastră se abate o porţie de grindină care ne face să renunţăm, cu regret, la a ne mai găti o supă.

Totuşi, odată cu căderea serii vremea pare a se mai îndrepta, cu toate previziunile pesimiste ale meteorologilor. Se lasă noaptea şi liniştea peste marele lac.

Miercuri, 26 august 2008.

Ne trezim optimişti, vremea pare a ţine cu noi. Ocolim lacul Popovo şi ne lăsăm spre Banski Ezero. Ce-i drept de la un timp am cam început să mai scurtăm timpii de şedere pe malul lacurilor, cu toate că frumuseţea lor nu a scăzut deloc. În timp ce Bunicu studiază un sistem de balizaj cu flacără (pentru elicopterele de salvare, probabil), eu îi dau înainte cu duşmănie, vrând să dau gata mai repede urcarea spre Samodivska Porta. Din fericire pentru suflul meu ajungem la un moment dat într-o vale în care găsim un lac… de bolovani uriaşi, în locul lacurilor pe care îl anticipam. Adevărata Samodivska Porta e mai sus şi abia dincolo de ea se găsesc lacurile pe care le zărisem cu două zile mai devreme din Vinarska Porta. Cu ochii după marmote (sau cu gândul la ciocolată?!?), urc din piatră în piatră, admirând răbdarea cu care bulgarii au construit în tot Pirinul sute de momâi: mari pe traseele marcate, ceva mai discrete pe potecile nemarcate.

Undeva sus, o siluetă îmi atrage privirea. Este ea! Crăiasa munţilor, capra neagră! Identică cu a noastră, pozează cu graţie pe o stâncă. E perfectă pentru o poză de atlas zoologic. Din păcate, până scoatem noi aparatele foto, dispare împreună cu perechea ei pe care abia acum o remarcăm.

No.. asta e… marmote nu-s, măcar capre negre am văzut. Tot sunt mulţumit. Cu gândul acesta traversez şaua Samodivska şi cobor spre lacurile Valjaviski. Primul dintre ele are două insule faine în mijloc. Sunt mulţumit totuşi că nu am venit să dormim pe malul lui. Era destul de departe.

În timp ce noi admiram lacurile, vremea se zburleşte, aşa că ne grăbim să coborâm spre Damjenica. Am decis încă de la plecare să mergem să mâncăm la cabană – dacă olandezii au fost mulţumiţi, nu vedem de ce nu am fi şi noi. Pe drum mai pierdem totuşi câteva minute privind păstrăvii din râu şi alte câteva minute în timp ce sunt lătrat bulgăreşte de doi ciobăneşti negri şi mari. Nu-s eu tipul care să încep să alerg că doar am câini de când mă ştiu, dar nici în apele mele nu mă simt; noroc cu Bunicu care îi calmează. Mă uit cam tembel la potaia ce mă lătra cu câteva secunde mai devreme şi care se lasă mângâiată de Bunicu de parcă se ştiu de-un car de ani.

Îi lăsăm în spate pe cei doi dulăi (acum că s-or potolit am timp să îi admir mai liniştit, pentru că erau nişte câini superbi) şi gonim din ce în ce mai hotărâţi spre cabană. Este timpul ca Gore-Tex-ul de pe haina mea să îşi justifice investiţia şi drept e că îşi face pe deplin datoria în ploaia din ce în ce mai sâcâitoare ce ne însoţeşte până în preajma cabanei.

– Am impresia că o să dormim la cabană…

Fraza ieşită de undeva de sub glugă, îl face să râdă pe Bunicu.

– Şi eu am aceeaşi impresie.

Bun, acu că ne-am pus de acord, tot ce mai trebuie e ca ploaia să nu fi umplut cu turişti camerele Damjenicei. Dar până acolo pe noi altceva ne roade aşa că ne grăbim să ne luăm de mâncare. În drum spre ieşire dau să salut, în română, un cunoscut. Drept e că nici nu ştiu de unde să-l iau şi nici el nu vorbeşte decât engleza, deci musai să fie bulgar. Tot e bine că şi el mă ştie, deci trebuie să ne fi întâlnit undeva cu el şi cu cei doi tineri care îl însoţesc.

Mi-a luat două porţii zdravene de mâncare (ne-am luat şi supliment, pentru că mâncarea era excelentă), o Zagorka (prietenii ştiu ce e :P) şi un duş (binevenit de altfel şi muuult mai gratis – sic – decât la Negoiu) ca să îmi dau seama că cei trei sunt cei cu care ne-am întâlnit după plecarea de la Tevno Ezero.

Tipul e profesor universitar, fata e fiica lui, doctorandă la Paris iar tânărul e soţul ei – francez. Perfect, ori chiar mai bine Parfait! Petrecem seara stând de vorbă cu cei trei, când în franceză, când în engleză (pentru că profesorul bulgar nu vorbea limba franceză) şi, la drept vorbind stâlcindu-le pe amândouă, pentru că pentru a face trecerea de la o limbă la alta vorbeam mai întâi o frangleză demnă de o cauză mai bună.

Am impresia că o să mă prăbuşesc în pat şi o să dorm neîntors până dimineaţa.

Joi, 27 august 2008.

De prăbuşit, m-am prăbuşit, dar fizic şi psihic. Pentru că nu numai că nu am dormit neîntors, dar n-am dormit mai deloc în patul mult prea moale. În plus, mă mir că nu sunt plin de vânătăi. M-am foit toată noaptea şi de fiecare dată, m-am lovit în marginile patului. Ufff!

Micul dejun îmi mai redă puterile şi pornim la drum spre Vihren. E ultima zi de munte din concediul ăsta, mâine o să ne întoarcem spre ţară şi apoi se cam termină concediul.

Nu-i timp de păreri de rău. Străbatem una din cele mai faine zone din tura asta. Ieri am pierdut foarte mult din înălţime, astfel încât acum străbatem superbe păduri de pin albanez. Un mic râu şi poienile cu iarbă mare şi moale sporesc farmecul zonei. După ce trecem de Ribno Ezero (altul decât cel din prima zi) pentru mine începe calvarul.

Sus de tot, sub Malka Todorka (2712m) se zăreşte, pe o curbă de nivel, finalul urcării noastre spre Todorina Porta. Cum noi suntem pe cota de 2200 de metri, diferenţa de nivel e importantă, iar pe mine începe să mă mănânce, încet şi sigur, noaptea nedormită. Prea puţin îmi pasă de Gorno Ezero. Nu sunt în stare să leg zece paşi consecutivi, nu mai vreau să urc nicăieri. Şi curba de nivel e tot acolo, agăţată undeva, mult prea departe de mine. Urc de cine ştie când şi nu mă apropii de bucata aia de pământ agăţată acolo sus pe cer.

“Gata, m-am săturat. Nu mai merg nicăieri! Să vină cineva să mă ia şi să mă ducă acasă!”

“Unde naiba vrei să rămâi? Suntem la dracu-n praznic, în mijlocul Bulgariei şi ăştia nu o rup în nicio limbă civilizată, cine o să te ajute să pleci de aici?”

Dialogul ăsta interior mă mai înviorează şi reuşesc acum să fac cincisprezece – douăzeci de paşi consecutivi fără să mă opresc. Sunt pe punctul de a ceda din nou – din fericire se iveşte în faţa mea ultima parte a urcării spre Todorina Porta: o urcare pe lespezi de şisturi cristaline numai bună de refăcut moralul. Pe lespezi înaintezi repede, câştigul de înălţime e vizibil. Până în Todorina Porta nu mi se mai pare aşa mult şi tot ce suferisem în ultima oră era uitat.

Gata… Todorina Porta. S-a terminat tura. De aici nu mai avem decât de coborât spre Vihren. Mai lenevim totuşi ore bune la mâncat de afine înainte de a coborî la o terasă de mai jos de cabana Vihren pentru o ultimă Zagorka.

Vineri, 28 august 2008.

Drumul spre casă.

Aceleaşi autostrăzi bulgăreşti impecabile, aceeaşi bâjbâială prin Sofia, dar, de data asta ceva nou. 2-3 ore de stat blocaţi pe ocolitorile Bucureştiului şi la intrarea în Ploieşti.

Mulţumesc Bunicului pentru această foarte frumoasă tură.

PS: Mulţumesc Oanei pentru răbdarea dovedită în citirea şi corectarea acestui mult prea lung şi plictisitor text.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj