Pe Valea Stânei

Degetele freamătă uşor pe taste pe măsură ce, în minte, imaginile dragului meu Ciucaş caută să se transforme în cuvinte ce nu-i vor egala niciodată frumuseţea. Moara sufletului meu cerne în acest timp imaginile şi readuce în paralel amintiri ale unor hoinăreli mai noi sau mai vechi printre brânduşele abia iţite ale primăverilor de la poalele Tigăilor, printre afinele abia pârguite ale verilor sau ale zăpezii aprinse de lumina vreunui răsărit sau apus. Privind la toate aceste imagini ce şuvoiesc prin mintea-mi obosită după o prea lungă zi, realizez, ca de fiecare dată, că îmi place toamna în Ciucaş mai mult decât orice şi că mi-e dor de sunetul frunzei de fag strivită sub bocancul ce caută Drumurile vechi ale acestui munte ale cărui comori le port în suflet.

Să fie “de vină” soarele blând ce poleieşte în ruginiu pantele ce se desprind din colţi-i sălbateci? Să fie amintirea primei ture, pe culmea Bratocea, într-un început de octombrie de care mă despart, iată, două decenii? Să fie sufletul omului născut la vremea îngălbenirii frunzei? Cine ştie? Ştiu doar că mă fascinează la ceas de toamnă muntele ce-l zăream în copilărie de pe câmpul pe care mi-am petrecut lungi ore de joacă şi la care, acum, tânjesc de fiecare dată când îl privesc prin geamul biroului ce mă ţine, zile întregi, departe de munţii mei dragi.

În aceşti douăzeci de ani ce au trecut de la prima tură şi în special în ultimii, culmile, văile, stâncile mai mult sau mai puţin ascunse ale Ciucaşului au căpătat un nume şi fiecare nume a căpătat în cămăruţa sufletului meu un colţişor căptuşit cu amintiri. Si cum amintirile se nasc din dorinţe, Valea Stânei a fost darul ce mi l-am dorit de ceva ani, de când i-am privit întinsele poieni de la obârşii, de sus, de pe Culmea Albele, stând lungit între albastrele brânduşe ce-mi dovedesc că era tot o zi de toamnă. Din varii motive, în anii ce au trecut, nu am ajuns pe valea închisă mai jos în strâmte chei dominate de Culmea Văii Stânei şi de cea a Şuviţelor şi deja mă gândeam că se va termina şi acest an fără să fi văzut cu ochii mei bijuteria ascunsă în spatele Zăganului.

Dar iată că într-o seară de sâmbătă, planurile iniţiale fiind date peste cap de o fericită şi plăcută reuniune cu prietenii, căutăm printre variantele de petrecere a unei duminici ce se anunţă lipsită de precipitaţii.

— — —

Maşinuţa lui Bogdan ne poartă, cuminte, pe serpentinele drumului ce se strecoară printre munţii Curburii şi ne lasă la poarta Mănăstirii Cheia, locul de naştere al multor amintiri dragi. Descoperim, aproape surprinşi, că ne despart aproape zece ani de când ne-a adus prima oară sub zidurile Sfântului Locaş, într-o tură în care am descoperit partea sudică a Ciucaşului, urcând pe Culmea Buzăianu şi apoi cea unită a Gropşoarelor şi Zăganului. Aerul, ca de fiecare dată, tare al dimineţilor de la poalele Zăganului ne revigorează şi, de îndată ce traversăm şoseaua pentru a intra în pădure, uitate sunt oboselile şi grijile zilnice. Odinioară ţineam panglica şoselei până la indicatorul ce mă amuza întotdeauna indicând Cheia în direcţia opusă satului, astăzi ne angajăm pe drumul forestier ce duce în Poiana Mare a Zăganului, bazându-ne pe buna cunoaştere a locului în care forestierul intersectează poteca ce urcă pe coasta Piscului Turiştilor. O curbă la dreapta este pentru noi un indiciu suficient şi regăsim curând poteca marcată cu bandă albastră ce ne va duce în circa două ore în Poiana Stânei. Prin pădurea de fagi, ciupercile şi bureţii îşi ţin festivalul de toamnă, prilej pentru cunoscători să ne facă o scurtă introducere în lumea pălăriilor într-un picior astfel încât nici nu simţim cum trecem în Culmea Buzăianu, pe care trecem în locul din care se desprinde spre dreapta un vechi drum forestier ce urmează apa Buzăianului, afluent al Telejenelului. O spintecătură a pădurii ne lasă să zărim spre dreapta haosul de stâncă al Zăganului şi mai departe, în dreapta, culmea parţial împădurită a Muntelui Roşu, prilej pentru o mică lecţie de geografie a locului pentru prietenii noştri ce se află la prima lor ieşire prin părţile acestea.

După urcarea de pe Piscul Turiştilor, poteca lată a Buzăianului ne mai hodineşte un timp, prilej să mai discutăm despre aventurile de peste vară. Părăsim curând şi culmea, lăsând în stânga traseul marcat cu cruce roşie ce ne-a însoţit până aici, traseu ce continuă pe culme şi se avântă spre dinţii de piatră ai Zăganului, trecând pe lângă stâna ce a fost de curând refăcută. Oare va fi din nou folosită? mă întreb în timp ce cobor spre Valea Şipotelor de-a lungul unui vâlcel înnoroiat pe care îl traversăm dintr-un salt. Pe lângă apa curată a Şipotelor un drum forestier ne face cu ochiul, dar amintirile din toamna trecută îmi sunt încă vii. Traseul intră imediat după traversarea micului pârâiaş în pădurea de molid din stânga apei, urcând abrupt Culmea Căzăturii acolo unde regăseşte un (alt?) drum forestier. Depăşind Culmea, poteca redevine blândă şi iese spre liziera pădurii, iar noi reînnodăm firul povestirii, întrerupt de efortul urcării. Ne oprim doar pentru a prinde ieşirea de pe Drumul Vânătorilor, unde, anul trecut, atent la şanţurile pline de apă şi noroi, nu am văzut locul în care poteca făcea dreapta. În nici zece minute, ieşim pe un ultim forestier în dreptul unei îngrădituri, în spatele căreia zărim o clădire şi căpiţele de fân ce-mi aduc aminte că am lipsit mult timp de-acasă şi că mă aşteaptă iarba necosită. Odată regrupaţi, pornim la stânga şi părăsim după doar câteva momente drumul forestier, intrând din nou în pădure pe o potecă ce ne scoate repede în marea Poiană a Stânei, colţul de rai apărat de culmile Zăganului şi al Şuviţelor la vest şi de cea a Tătarului, de care este despărţită de Tălejenel, la est.

Facem o pauză de masă şi de lenevire în soarele blând de început de toamnă, în timp ce privirea noastră zboară când spre Colţul Vânătorului ce ne domină de sus, când spre Valea Pârâului Sterp, când spre Valea Pârâului Alb, pe care o ghicim ascunsă între muchia Zăganului şi cea a Şuviţelor, desenând în mintea noastră urmele unor trasee pe care le-am străbătut odată, sau dimpotrivă, ni le propunem pentru turele următoare. Dar călătorului îi şade bine cu drumul… forestier, aşa că, poate mai repede decât ne-am fi dorit, punem punct dulcei amorţeli ce ne-a prins şi luăm la picior drumul ce trece pe lângă fostul canton forestier, astăzi, din câte se pare, casă de vacanţă cu circuit mai mult sau mai puţin deschis. Trecem podul peste Tălejenel şi apoi facem stânga, pentru scurt timp pe un traseu comun cu cele care duc spre Pasul Boncuţa sau spre Culmea Tătarului prin Tabla Buţii. Imaginăm şi aici în minte noi variante de trasee, în timp ce aparatul foto îşi face datoria de a reţine pe “pelicula” electronică marcajele şi timpii.

Pe măsură ce timpul trece, înaintăm pe drumul ce străbate Valea Stânei, vale ce se îngustează din ce în ce mai mult, strânsă între cei doi versanţi. La nici o oră de la plecarea din Poiana Stânei, traversăm vadul într-un punct în care, bănuiesc, odinioară a fost un pod. Trei tuburi imense de ciment, acum smulse, dovedesc furia cu care, pe îngustele chei, curg primăvara torente nimicitoare. Aşa să fi murit, într-o lună de mai, nefericitul a cărui cruce se află la intrare în chei, surprins de vreo sforţare a micului (acum, la ceas de toamnă blândă) pârâu? Pătrundem de aici, pentru mai bine de o oră, în cel mai spectaculos sector al cheilor, mărginit de pereţi de conglomerat, în care “uriaşul” Aqua s-a jucat cu muntele şi a rezultat o cetate de stânci şi nisip pe care noi, la prima noastră tură prin aceste locuri, o scotocim cu nehaţ, nelăsând privirea să se odihnească.

Mi-este greu să descriu, în cuvinte, sentimentele ce mă încearcă atunci când străbat văi, canioane sau chei. În astfel de locuri, mă fascinează modul în care muntele evoluează, modul în care, în mii de ani, s-a lăsat modelat cu răbdare de către ape ce uneori abia îl mângâie în fragila şi delicata lor trecere, iar alteori îl frământă cu violentă mânie. Această fascinaţie s-a născut din bucuria puştanului ce petrecea, cu ani în urmă, ore întregi în Canionul Şapte Scări, privind zbaterile apei, stânca şlefuită în permanenta lor curgere sau pereţii ce se “prăbuşesc” asupra trecătorului lăsându-l să descifreze pe ei urmele unor marmite săpate cu milenii în urmă. Fiecare trecere prin abrupturile săpate de apă îmi prilejuieşte momente de meditaţie asupra trecerii noastre atât de scurte prin astă lume. Îmi place să-mi las sufletul să zboare şi să imagineze modul în care va fi arătat locul cu mii de ani în urmă, la vremea în care omul nu îşi lăsase încă amprenta asupra locurilor, sau modul în care va arăta peste milenii. Mai mult decât orice, mi-ar fi plăcut să pot trăi suficient pentru a vedea cum apa transformă locurile pe care le ştiu, le remodelează în ani, le adânceşte sau le distruge, pentru a crea în locul peşterilor – canioane, în locul îngustelor chei – văi pline de vegetaţie, iar prin locurile unde acum stânca stă falnică – alte peşteri, alte chei, alte canioane, alte văi sau vâlcele.

În cele mai înguste locuri, lăţimea cheilor este mai mică de un metru, locuri în care cu greu te strecori. Numeroasele curgeri de primăvară au nivelat, în partea inferioară, “pardoseala” cheilor, astfel încât, poate surprinzător, nu trebuie să depăşim cascadele şi bolovanii imenşi, ce le văzusem din drumul forestier ce ne-a adus spre chei, ci, doar din când în când, câte un trunchi adus de şuvoiul de apă. O cascadă mică, întâlnită la câteva minute de la intrarea în chei, este ultima sforţare a pârâiaşului ce dispare de aici în prundiş. Valea se mai lăţeşte un pic, pentru a se mai îngusta din nou din loc în loc, lăsând să coboare spre ea versanţi împăduriţi, mai puţini înclinaţi. Înaintăm cu grijă printre miile de viespi ce par a fi locuitoarele permanente ale acestor locuri, spre marea încântare a domnului Martin care pare a avea program de vizite nocturne în chei. Cum noaptea e departe şi nici prin gând nu ne trece să ne întâlnim cu hoţul de miere şi nici alţi turişti nu sunt în chei, ne permitem o pauză de relaxare în care regizăm o mică scenetă cu haiduci şi domniţe, umplând stâncăriile cu râsetele noastre.

Într-o vreme, cheile terminându-se, valea se lăţeşte, lăsându-mă să cred că vom ieşi în curând în poienile de la obârşii. Aşteptările îmi sunt înşelate, valea se strânge din nou şi lasă spre stânga un fir ce îl bănuim a se naşte sub muchiile Şuviţelor, în timp ce noi continuăm spre dreapta, acolo unde ne aşteaptă, în sfârşit, un pic de joacă cu bolovanii şi copacii prăbuşiţi ce ne barează calea. Curând, poate prea curând, joaca se termină în timp ce poteca părăseşte firul văii, ieşind în soarele ce încălzeşte nesfârşitele poieni pe care le-am visat atâta. Tot cu ochii pe minunile munţilor, ne-a prins un pic oboseala, aşa că profităm de căldura soarelui pentru a lenevi o vreme în iarba poienii, în timp ce încercăm să ne orientăm un pic, pentru a vedea unde sunt stânele ce le-am zărit de-atâtea ori în ieşirile ce ne-au adus fie în Şaua Gropşoare, fie pe Muchia Stâncoasă.

Continuarea traseului se face traversând din nou firul văii şi, ieşind în dreapta ei, pe sub stâne, se urcă spre Curmătura Stânei şi apoi poteca se prelinge printre Culmea Albele şi Culmea Piatra Laptelui trecând pe la Izvorul Hoţului, sursa de apă a fostei cabane de pe muntele Chiruşca, ieşind mai apoi în Şaua Chiruşca, în poteca ce uneşte cabana Ciucaş cu Şaua Gropşoarele. Noi am părăsit traseul şi urcăm timp de o oră, când molcom, când mai abrupt, pe o culme nemarcată ce ne-a adus, printre tufe ruginii de merişor şi afine, direct “La răscruce”. Poate ar fi fost mai înţelept să urcăm pe Culmea Albele, a cărei urcare este mai blândă. Aşa ieşim asudaţi în Şaua de sub Gropşoarele Mici, tricoul meu fiind numai bun de stors, acum când soarele de toamnă ne îndeamnă să ne grăbim spre coborâre, amintindu-ne că lungile după-amieze de vară sunt doar o amintire până anul următor. Renunţăm să mai parcurgem şi culmea Gropşoarele, spre regretul genunchilor mei ce nu prea îşi doresc coborârea abruptă spre Muntele Roşu. Mă mai înveseleşte doar gândul unui suc acidulat sorbit cu nesaţ pe terasa Silvei, cabana ce ne-aşteaptă cuminte cu amintirile calde ale zilelor în care zăpada pune stăpânire pe aceste locuri.

Părăsim încetişor Ciucaşul, “agăţând”, pe peretele sufletului, fotografiile unor amintiri ce vor naşte alte şi alte apusuri.

Articole asemănătoare:


4 raspunsuri la “Pe Valea Stânei”

  • Cerna Spune:

    Foarte interesant, poate ajungeti si in sudul Banatului.

    • CipiCernat Spune:

      Voi ajunge într-o zi, căci faima Cernei este cunoscută. Din păcate, distanţa destul de mare, zilele de concediu prea puţine şi, poate, şi numeroasele tentaţii ale zonei Braşovului, m-au împiedicat pe moment să ajung deşi îmi tot propun de ceva ani.

  • Meet The Sun Spune:

    Se pare ca oriunde as privi tot de Ciucas dau si asta nu face decat sa ma bucure si mai mult. Dupa ce am citit mai multe jurnale, imi dau seama ca senzatiile si caldura lasate de Ciucas sunt asemanatoare: toamna lui colorata datorata padurilor de fag, potecile si culmile lui blande, coltii impunatori de stanca si in general ceva-ul ala al lui care iti intra in suflet si nu-ti mai iese curand.

    Nu m-as mira sa fie muntele de suflet al multora dintre noi. Al meu cu siguranta e. Nu stiu cum de l-am ales pentru o tura solitara, cu siguranta asa a fost sa fie caci nu-l cunosteam decat vag si totusi alegerea traseelor si felul in care m-am simtit pe munte a fost cel mai natural cu putinta.

    Interesant traseul descris de tine, aproape ca m-as putea ghida dupa el (dar cu harta in buzunar, desigur), iar zona cheilor e cu siguranta intriganta. Ultima data am fost pe cheile Zanoagei Mari spre Lacul Scropoasa si sunt destul de spectaculoase si acelea, mai ales ca cele doua punti fusesera luate de ape.

    Interesant si blogul si mai ales fotografiile :)

    • CipiCernat Spune:

      Mulţumesc, Claudia.

      Nu cred că a existat o descriere mai potrivită a fascinaţiei exercitate de Ciucaş decât cea oferită de Profesorul Nicolae Ioan (cel în memoria căruia a fost ridicată fântâna de pe Valea Berii pe lângă care ai trecut), într-un buletin alpin de prin 1934.

      Un scurt fragment îl vei găsi aici. Poate într-o zi voi găsi răbdarea de a transcrie întregul text.

Lasati un mesaj