Pe drumuri vechi: Prin munţii cei bătrâni

Seria “Pe drumuri vechi” este dedicată, în general, traseelor parcurse odinioară şi pe care mă întorc cu oareşce nostalgie. Am ales să postez acest articol sub această titulatură din cauza apartenenţei munţilor Dobrogei la lanţul Munţilor hercinici, mult mai “batrâni” decât Carpaţii.

Ziua I: Culmea Pricopanului

Ceasul rebel se încăpăţânează să mă trezească. Trage de mine cu încăpăţânare: “Hai.. te aşteaptă munţii cei bătrâni”. Cu greu mă las convins să-mi părăsesc culcuşul cel călduros, iar când o fac în sfârşit constat că, evident, sunt în întârziere. Noroc că nu sunt singurul aşa că îmi termin bagajele înainte ca în faţa casei să parcheze maşinuţa roşie a vechilor mei prieteni.
– Ce faci tinere?
– .. Echh? Întrebarea mă ia pe nepregătite, mai ales că vine din partea lui Gabi, care este cu ceva ani mai mic decât mine. Mi-e mult prea lene să gândesc, aşa că răspund într-o doară: “Dorm..”
Ca să nu adorm de tot, îmi bombardez amicii cu diverse informaţii, evident nefolositoare, şi cred că se declară multumiţi când, 10 minute mai târziu, trec cu bagaj cu tot în maşina lui Bogdan.

– Hai Ramona. Aveţi trei zile să tot bârfiţi.. hai la drum!

Patru ore mai târziu, suntem în Brăila, nu înainte de a fi privit, la marginea Ploieştiului şi a Brăilei, primele urme ale mizeriei umane, urme ce în diverse forme, mi-au umbrit bucuria unei ture altfel foarte frumoase.

Facem joncţiunea cu prietenii lui Bogdan din Galaţi şi suntem în formaţie completă, nouă inşi dornici de o ieşire de primăvară. Trecem Dunarea fără emoţii şi îmi bucur ochii cu priveliştea unei păduri de plop inundate care ne însoţeşte până aproape de munte. Ieşim din localitatea Măcin, facem stânga pe un drumeag şi am în faţă, pentru prima oara, una din rănile provocate de om acestor munţi bătrâni, Cariera Izvoare. O depaşim şi parcăm maşinile la Mănăstirea de mai jos de Fântâna de Leac. Mulţumind Domnului că am ajuns cu bine până aici, pornim la drum spre păduricea în care găsim câteva bancuţe. Marcajul (bandă albastră) este nou, drumul este uşor pentru mine, deşi, parcă aud undeva în spate protestele fetelor, nemulţumite, un pic, de ritmul impus. Facem regrupare la izvor şi o iau mai uşor pentru că oricum suntem veniţi să ne relaxam.

Prefer să păstrez marcajul, pe când ceilalţi ocolesc pe sub munte în căutarea urechiatului cel iute care le scapă nefotografiat. Ei las, nu fiţi supăraţi… Veniţi pe potecă şi vă arăt eu subiect de fotografie: doua ţestoase îşi mână carapacea, mângâiate de soarele blând de martie. Se lasă cu greu fotografiate, intimidate, poate, de curiozitatea noastră nestavilită. Într-un final, le lăsăm să-şi vadă de drumul lor, le-am mai privi noi mult şi bine, dar avem de mers. Ne taie calea un iepure (să fi fost acelaşi?), din nou prea iute pentru o şedinţă foto. Urcăm destul de repede, făcând “victime” în rândul celor care au lenevit peste iarnă.

Bucuria de a avea din nou sub ghete stâncă uscată, ne face să luăm vârfurile geometric căţărandu-ne pe ruinele munţilor ce odinioară priveau de sus Europa, demult de tot, pe vremea când pe locul Carpaţilor de azi era marea. Rând pe rând, urcăm vârfurile ce alcătuiesc Culmea Pricopanului: Caramalău, Vrâju, Piatra Râioasa… Zărim în spate Cheia, Cheiţa şi Piatra Viţelaru cu a ei carieră. Încerc să identific vârfurile dar mă abandonez plăcerii de a merge liber, de a urca pe stâncă, de a asculta vântul. Undeva deasupra Carierei Izvoare zărim într-o şa nişte bănci, prilej de aducere aminte asupra faptului că ne încearcă uşor foamea. Cobor direct către mese. Nu apuc să spun bine “grohotiş!” şi Marcel vrea să ne aducă aminte că prin zonă s-a filmat Drumul Oaselor. Îmi pare rău amice, nu cred ca vei fi angajat de vre-un studio de film, ţi-ai cam zdrelit genunchiul degeaba!

Pe moment, însă, avem altă ocupaţie decât să facem haz de necaz şi Gabi ne arată un pic din ce a invaţat prin Şcolile Salvamont, prinzând genunchiul buclucaş într-o faşă elastică.

Mancaţi, avem cu totul alt tonus şi revin împreună cu Gabi la joaca copilarească de pe stâncile Pricopanului. Curând, dau toti în mintea noastră, cu excepţia “rănitului” nostru care ne priveşte cu îngăduinţă de jos. Ne răsfirăm apoi uşor, uşor până ajungem pe Sulucu Mare, cel mai înalt vârf al Culmii Pricopanului. De aici ne desparţim, Gabi şi Bogdan coboară pe un fir de vale spre Carieră să recupereze maşina, ceilalţi continuăm o vreme pe culme. Marcajul coboara pe Piciorului Sulucului. Şedintă tehnică şi decidem să revenim pe culme, e prea devreme pentru noi ca să coborâm.

Începem să zărim din ce în ce mai aproape localitatea Greci. Undeva acolo e Ţuţuiatu şi Şaua Ţuţuiatului unde vom înopta. Nu reuşesc să citesc ca lumea harta pentru că vântul mi-o mişcă în permanenţă şi încerc să aflu de la Kya (mulţumesc mult Corina!) pe unde ar trebui să continuăm. Mda.. îmi găsesc ca şi reper o carieră ( :)) :( ), ignorând faptul că în zona e plin de exploatări. Într-un final, mă lamuresc asupra poziţiei mele: sunt în Valea Pricopanului şi am în stânga Dealul lui Stănilă. Kya îmi spune unde e şaua relativ la mine. Ajungem în sat şi mă las pacalit de aparenţe: “am nimerit în groapa de gunoi a satului”. Intrăm în satul Greci. Satul este sărac, drumurile sunt groaznice şi ne bucuram că e uscat. Dupa ploaie nu am fi reuşit să ducem maşinile în sus spre Valea cu Tei(? – sper că am reţinut bine). E destul de târziu, dar nu suficient pentru ca întunericul să acopere rănile muntelui, nici groapa de gunoi de la marginea satului (alta!) şi nici scheletele jalnice ale clădirilor unei foste cariere.

Ziua II: Hălăduind prin Măcin

Noaptea trece destul de greu. Dorm rău cu zeci de treziri, mă doare pieptul, mă doare spatele. A doua zi, când am strâns cortul am găsit şi cauza: o adâncitura în pământ pe care izoprenul nu a reuşit să o amortizeze. Mă trezesc devreme şi ies din cort în frigul matinal al Măcinului. Mă plictisesc repede şi pentru că plecarea e prevazută abia pe la zece îmi trece prin cap să urc vârful din stânga văii în care ne aflăm. O scurtă privire pe hartă şi îl identific: vârful Călcata, 430 de metri. Plec în alergare, să mă dezmortesc şi să mă încălzesc, dar urcarea cu stomacul gol îmi taie repede avântul. Nu e nici ora şapte când ies pe muchia din stânga a văii. Mă opresc pe un mic vârf şi savurez imaginea Pricopanului scăldat de soare. Urc pe muchia ce se dovedeste mai abruptă decât părea la prima vedere. Imi dau seama că am făcut două greşeli: am plecat în adidaşi şi fără apa. Asta e: voi avea mai multă grijă, iar problema apei este minoră pentru mine, nefiind obişnuit să beau multă pe traseu. Ocolesc prin stânga o carieră ce pare abandonată (aveam să aflu ceva mai târziu că se face escalada în ea) şi am o surpriză când descopar vârful: este practic un mic platou ceva mai în spate decât creasta sălbatică pe care o vedeam de jos.

Nu stau mult pe vârf pentru că vântul este necruţător, mai rău, pare a fi mult mai insistent decât era ieri. Mă opresc pe o piatră deasupra carierei. Mă uit cu tristete la numeroasele cariere din zonă: asta nu mai e exploatare, e vandalism. În departare Iacobdeal domină satul Turcoaia şi braţul Măcin. “Deci acolo mergem mâine… Parca n-aş vrea..”.

Stau mai bine de o jumatate de oră, apoi cobor. Văd de sus că prietenii mei au inceput să strangă corturile. Daca o să întârzii prea mult, o să am scuza că mi-am uitat telefonul în tabără şi am pierdut noţiunea timpului. Ajung jos când prietenii mei termină micul dejun. Mănânc şi eu, în timp ce Bogdan pleacă la sedinţa foto matinală, de data asta la vânătoare de popândai.

Pe la 10, soseşte în tabăra noastră Alina-Maria. Ritmul în care urcă, mă cam ingrijorează. Poate că nu era cazul să fac o tură matinală. Răsuflu uşurat când văd ca sunt alţii mai “intimidaţi” decât sunt eu, aşa că îmi dau seama că oricum nu vom alerga. Alegem să urcăm spre Fântâna Italienilor, zonă în care Alina ne arată alte locuri de cort. Urcăm în ritm de tango lent până pe vârful Ţuţuiatu, transformând în vedeta genunchiul eroului nostru : “Marcel, eşti mai puternic decât durerea! Să-ti cântăm un cântecel..”. Facem o pauză lungă pe pietrele de pe Ţuţuiatu, apoi, în timp ce fetele pleacă la fotografiat flori, mă duc să ascult vântul de la marginea prăpastiei. Îl simt pe Bogdan care vine să îmi facă o poză, Alina-Maria e mai discretă şi nu îmi dau seama că e şi ea prin preajmă. Suntem chemaţi să facem poza de grup şi iese o fotografie ciudată, între noi şi aparat fiind un gard de sârmă ghimpată.

Urmăm linia impusă de gardul Parcului Naţional şi descopăr, pentru prima oara, bujorii. Au bobocii mari. Probabil că anul acesta vor înflori mai devreme. I-am ratat, era de aşteptat, dar am avut motivele noastre să venim în martie. Urmăm un timp creasta, apoi coborâm direct spre maşini. Mâncăm, iar Alina ne tratează regeşte cu câte un sandwich care mă face să înţeleg pe deplin vorbele lui Cristi: “Cel mai tare refugiu din ţara asta se află la Brăila.” Cu mare dreptate grăieşti, domn Vintilă von Telemark!!

Coborâm în sat şi facem off-road pe uliţele acestuia spre protestele celor doua maşini care nu sunt, în mod evident, obişnuite cu un astfel de tratament. Ieşim prin sud-estul satului şi ne reîndreptam spre gardul Parcului, nu înainte de a trece prin, nici o supriză de data aceasta, centura de gunoi a satului. :-< În dreptul intrării în traseul Dealul cu drum avem surpriza plăcută de a găsi încă o maşina cu număr de Braşov dar şi surpriza neplacută de a trebui să ne desparţim de Alina-Maria, care trebuie să se intoarcă spre Brăila. Mulţumim din suflet, Alina, pentru ziua minunată, pentru efortul de a ne însoţi şi nu în ultimul rând pentru sandwichuri. Ne spunem "La revedere" şi ne promitem reîntâlnirea prin munţii cei tineri. În timp ce amica noastră se întoarce spre sat, noi ne supunem maşinile la noi rele tratamente în drum spre Pietrele Mariei, care pentru noi sunt indiciile de intrare în Cheile Chediu. Rele tratamente sau nu, par a fi mai umane decât imaginea copilului din Greci care aruncă cu ditamai piatra într-un cal scheletic. :( Apelăm la aceeaşi ghizi de ocazie la care apelase şi "secta speologilor pinguini" şi regăsim într-un final şi foişorul în care se pozase Vintilă. Se mişcă mult prea tare pentru gustul meu, aşa că prefer tura în Chei unei prăbuşiri cu instabila contrucţie. Cheile au fost pentru mine, cireasa de pe tort. Urc cu entuziasm pe variantele cele mai complicate, mă las vrăjit de verdele crud al primăverii, descopăr o lume desprinsă direct din Atlasul botanic pe care îl priveam când eram încă un copil. Este o nebunie veselă ce ne duce mult prea repede pentru gustul meu într-o zonă mai blândă. Plecăm pe un afluent ce vine din stânga, pe care îl abandonăm destul de repede în favoarea stâncilor care domină micul canion. Mă caţăr din nou pe variantele mai "rebele" şi apoi, pentru că se apropie cu paşi repezi seara, aleg împreună cu Gabi un traseu de coborâre care ar face să protesteze un om mai cuminte (sau cu minte). Plecăm repede în jos ca să nu dăm cuiva ocazia să se răzgândească şi coborâm cu grijă un traseu pe care domn Iepurilă, pe care îl întălnim din nou, se simţea în siguranţă înainte să-l deranjăm cu veselia noastră. Seara se încheie la un foc de tabăra şi un festival de glume pe care îl ratez cu glorie, plecând primul, conform unui bun obicei, spre sacul de dormit. Adorm imediat şi aflu abia dimineaţă că a avut loc şi un festival de cântece sforăitoare, la care probabil că am contribuit şi eu. Upsss...sau Hopaaa :)) Ziua III: Ruinele sufletului.. Urletul unui animal (să fi fost şacal?!?) mă trezeşte din somn chiar mai devreme decât sâmbătă dimineaţa. S-a trezit şi Bogdan şi ieşim împreună să vedem răsăritul. Mă învârt fără rost prin zona şi nu găsesc nimic bun de facut, astfel încât uit până la urmă de ce am ieşit din cort. Reuşesc "performanţa" de a rămâne cel din urma care îşi face bagajele, în timp ce BB se întoarce din chei cu cardul plin de filme şi poze. Plecam spre Iacobdeal. La marginea satului Turcoaia ar trebui să se afle o cetate, de pe deal ar trebui să avem o priveliste încântatoare asupra braţului Măcin. Cu cat mai apropii mai mult, cu atât am inima mai stransă. Ceva îmi spune ca ar fi trebuit să rămânem în preajma Cheilor şi să încercăm un nou traseu în zonă. Când ne apropiem de satul Turcoaia, zăresc pentru prima oara dezastrul: Vârful Iacobdeal e pe cale să nu mai existe. Un dragon de metal sapă neîncetat şi distruge zilnic ultimele urme ale munţilor cei batrani. Dealul este ridat de drumuri pe care urcă şi coboară fără încetare camioane imense. Îmi dau seama ca azi e duminică, deci furia banului nu cunoaşte linişte nici în ziua rânduită odihnei. :( Stăm câteva minute la marginea a ceea ce pe hartă este desemnat ca fiind "amenajare piscicolă". Aşa o fi, pe noi ne atrage mai degraba imaginea celor câteva raţe care fac galagie la marginea luciului de apa. Intrăm în Turcoaia. Strada asfaltată şi casele ceva mai îngrijite, par a-mi spune că suntem într-o aşezare de oameni mai înstăriţi. Plecăm pe uliţe în sus, întrebându-ne pe unde vom ocoli imensa carieră. Întrebările sunt repede înecate în imagini care mă fac să înţeleg că numai pe dinafară e vopsit gardul. Dincolo de primul rând de case regăsesc aceeaşi mizerie şi săracie ca şi în satul Greci. Case de lut acoperite cu stuff, cai scheletici şi trişti, totul dominat de priveliştea cariei ce macină din munte. Un cal legat de un gard se fereşte repede din calea noastră, teama sa dându-mi certitudinea că este tratat la fel ca şi cel din satul vecin. Ce diferenţă imensă faţă de frumoşii cai ai vecinului meu, al cărui mânz îl vazusem zdurdând vesel cu câteva zile înaintea plecării spre sud. Undeva la marginea satului, dintr-o casă prăpadită, o boxa imensă urla o manea care spunea ceva despre o mulţime de bani şi despre.. whatever.. Plec direct spre vârf, tăind serpentinele drumului de exploatare, întrebându-ma cum de nu dărâmă bass-ul, prăpădita casă de chirpici. Ajungem încet, încet direct în carieră. Avem noroc că suntem în Ţara lui Papură Vodă. Prezenţa noastră în mijlocul utilajelor care mută muntele nu mira pe nimeni, nici măcar câinii nu ne latră cu prea multă convingere. Trecem la 2-3 metri de un excavator imens care sapă o groapă la fel de imensă sub privirile a 4-5 lucrători (sau ingineri?): "Dorele... Ne mişcăm mai cu talent?". Ei băieţi, bine ca aveţi voi căştile pe cap.. Prezenţa noastră în plin şantier spune multe despre respectarea normelor de siguranţă. Ajunşi în vârf, unii mai au puterea să admire de deasupra utilajelor, Dunărea, ultimul martor mut al vremilor în care aceşti munţi nu erau măcinaţi decât de vânt şi ploi. Mă adăpostesc de lume şi de zgomotul motoarelor pe versantul opus şi îmi dau seama că aş fi vrut să trăiesc cu mult mai devreme, pe vremea când unicul zgomot adus de vânt era acela al turmelor de mioare din vale. Coborâm înapoi la mizeria satului pe un drum de la altă carieră şi plec spre casa atins de o imensă tristeţe. Gaşca: Galaţi : Argentina şi Marcel Braşov: Alina şi Gabi, tanti Vasilica şi nea Mircea, Ramona şi Bogdan (baltighost), Ciprian (cipicernat) Very Special Guest Star: Alina-Maria PS: Mulţumesc Kya pentru informaţiile oferite cu generozitate. http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi_prin_muntii_cei_batrani/865/

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj