Pe drumuri vechi: Pe urmele vulturilor
Zăganul sau vulturul cu barbă (gypaetus barbatus, numit în unele zone şi “ceahlău”) este un vultur mare având câteva pene negre sub cioc (barba acestei păsări). Dacă acum, apariţia acestei păsări este un eveniment ştiinţific, odinioară trebuie să fi fost destule din moment ce o parte din masivul Ciucaş a împrumutat numele acestui rege al văzduhului.
Planurile cad, rând pe rând, din diverse motive, astfel încât perspectiva unei noi ture în Ciucaş devine din ce în ce mai sigură. Ultimele telefoane, ultimele priviri pe buletinul meteo, schimbări de ultim moment ale orei de plecare, toate se înlănţuiesc în ultima seară a lui aprilie. Dorm rău şi agitat şi mă trezesc aşa cum şi adormisem, nu cu bucuria unei ture în Zăganu ci, mai degrabă, cu gândul la amintiri dragi cu stâne, câini şi prieteni vechi. Mă mişc încet, lipsit de chef şi întârzii plecarea căutând prin casă nimicuri.
Maşina lui Gabi înghite repede kilometrii şi debarcăm în faţa mănăstirii Cheia. Ne întoarcem câteva sute de metri şi trecem pe lângă imensele antene ale Centrului de comunicaţie prin satelit. Din cauza poziţiei – centrul a fost construit între munţi pentru a nu putea fi bruiate transmisiile – a fost nevoie de cele mai mari antene din clasa lor. Paranoia unei epoci ne-a făcut recordmani mondiali. Le privesc pentru câteva clipe fascinat, aşa cum am făcut-o de fiecare dată. Monştrii de cîteva sute de tone şi 32 de metri diametru, făcuţi să măture cerul.
Puţin mai încolo trecem strada şi intrăm în pădure, nu înainte de a remarca faptul că săgeata spre Cheia este aşezată în direcţia opusă celei normale. La început semnele sunt vechi, dar poteca este relativ clară. Nu îmi fac griji. Pe de o parte am mai făcut traseul, iar pe de altă parte îmi aduc aminte clar că marcajele au fost refăcute anul trecut. Într-adevăr, Muchia Buzăianului ne întâmpină cu marcaje noi, dar fără desisurile “de fag si tufe de zmeura si mure” ale vechilor ghiduri.
Câte o cracă de fag căzută ne foloseşte din când în când drept bancuţă atunci când facem pauză de-o glumă şi o ciocolată şi, deodată, aproape pe neaşteptate îmi iese în faţă poiana stânii din Zăgan. De data asta nu mă mai întâmpină nici-un câine şi aproape că regret. Urc pe una din cele trei mari stânci de la baza poienii şi, în aşteptarea celorlalţi, năpădit din nou de amintirile potecilor străbătute alături de oameni ce-mi erau odinioară aproape, încep să fluier, mai mult pentru mine, Amintirile cu haiduci.
“Unde s-au dus, când au apus,
Anii de sus ai gloriei lor?”
Văd sus de tot, în dreapta, mica şa în care trebuie să ajung şi, pentru că mi se pare tare departe, intru să văd şi pe dinăuntru stâna. Îmi reiau urcarea, încet, nespus de încet, cu ochii la la ghioceii care şoptesc că aici primăvara abia a venit şi la stâncile specifice Ciucaşului. Este greu de închipuit că odată, demult de tot, aici era stăpână marea, dar stâncile din pietre şi nisip cimentat sunt o mărturie de netăgăduit. Îmi aduc aminte de scoica fosilizată din Cheile Turzii. Pe aici, nu am văzut aşa ceva. Aşa cum nu am mai văzut nici vulturii ce odinioară îşi făcuseră numeroase “cuiburi scobite în stâncă”. A rămas numele de “Piatra Vulturilor”, dar nu mai sunt şi vulturii “care roiesc în jurul ei.”. Aceste lucruri aparţin unei alte epoci şi, pentru a câta oară? îmi dau seama că mi-aş fi dorit să mă fi născut cu mult mai devreme.
Facem o mică pauză de masă, în timp ce undeva spre Siriu, plouă cu ceva fulgere şi tunete. În timp ce urcăm în Curmătura Zăganului, începe să ne plouă şi pe noi. Ce să facem? Îmi face cu ochiul triunghiul albastru al coborârii pe Valea Pârâului Sterp spre Poiana Stânii pe sub Colţul Vânătorului. Mă tentează să arunc o privire spre Cheile, acum nemarcate, ale Pârâului Alb. Decidem, în final, să continuăm pe Coama Gropşoare. Avem noroc şi ploaia încetează curând, dându-mi posibilitatea, să ies în afara potecii pe un vârf secundar şi de-acolo privesc în voie la Babeş şi la Grohotiş, la Baiului şi Bucegi, la Crai, la Piatra Mare şi la vârful Ciucaş care este mângîiat de soare. Privesc la creasta Zăganului. Cât de spectaculoşi sunt Colţii priviţi de jos şi cât de cuminte e culmea privită de sus…
Un ultim efort şi ajungem la Gropşoare, la 1883 de metri. De aici doar coborâm. O poză de grup şi apoi o privire aruncată spre Culmea Bratocei. Se disting clar Colţii Bratocei, vârfurile Bratocei, Şaua Tigăilor, vârful Ciucaş, uite şi bărbosul (Turnul lui Goliat) – se vede silueta-i caracteristică. Tigăile (Ţiglăile) Mari abia le disting în lumina difuză, ascunse cumva, în drept cu vîrful. Coborând spre Şaua Gropşoare, las în stânga drumul spre Muntele Roşu şi în dreapta Culmea Stâncoasă iar în spatele ei, ascunse, Cheile Văii Stânii, spre care sper să ma ducă paşii în perioada următoare. Din şa, Tigăile Mari se zăresc distinct, dar nu-i timp de stat şi privit, coborâm încet spre vechea cabană, şi întâlnim pentru prima oară petece mai serioase de zăpadă.
Şaptezeci de ani sunt prea mulţi pentru vechea cabană. Ruinele sale îşi trăiesc ultimele clipe aici în singurătatea muntelui Chiruşca. Asemeni zăganului, vor dispărea şi ele în curând. Vor fi înlocuite cu o clădire din beton cu mai multe etaje. Pentru Ciucaş s-a încheiat o epocă. La fel şi pentru ursul a cărui urme le văzusem ceva mai sus, la fel şi pentru cele câteva capre negre ce îşi mai aveau sălaşul mai sus. Strigătul zăganului nu se va mai auzi niciodată în aceste locuri, iar din boxele viitorului hotel vor răsuna, probabil, alte sunete. Mai beau încă o dată apă din Izvorul profesorului Nicolae Ioan şi recitesc inscripţia din vremurile când oamenii încă mai respectau muntele. Ideea Parcului Naţional Ciucaş, ce ar fi trebuit să protejeze un ecosistem unic, pare a fi murit definitiv iar Ciucaşul, aşa cum îl ştim noi, va rămâne în amintirile cu stâne, câini şi prieteni vechi.
http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi_pe_urmele_vulturilor/906/