Pe drumuri vechi: Flashbacks

Cobor din tren. E frig cumplit şi zăpada scârţâie sub picioare. Speram să mai coboare cineva în gară, dar nimeni nu are chef să dea ochii cu Ursăria acum în prag de cod galben. Dar e perfect senin, eu am mult chef de munte şi nici-un chef să merg spre Dâmbu Morii de unul singur…

– Ridică şi tu capul de pe rucsac, să-ţi fac o poză!

A trecut aproape un an de la tura aceea… de unde să ştie prietenii mei că-mi alunecă gândul atât de departe…

… hai să merg pe drum – n-are sens să-mi croiesc potecă prin zăpada neatinsă când drumul e curăţat de plug. O să fie sus destul de înotat prin zăpadă… Destul de ciudat momentul – pădurea ia forme şi mă striveşte… Bravo… isteţ băiat… tură solo pe aici pe la urşi ţi-a trebuit ţie! Nah… uite-l! Ba nu… e o maşină… Uff!

Mă joc cu băţul de trekking.

– En garde, Bogdan!

Lumina blândă a toamnei târzii mai risipeşte din frigul destul de aspru al dimineţii de noiembrie. Uite Postăvarul printre copaci…

Gata… nu se mai poate! Dacă urc numai pe drum nu o sa ajung nici până la chei. Uite, pe aici prin pădure e chiar ok, nici zăpada nu e atât de mare! Uite o urmă de cerb… Hai să vedem, domnule Cerb… sunteţi singur? Tamina… şi Bucegiul şi Postăvaru… Soarele puternic al dimineţii de iarnă mă fac să uit de urşi. Hai să vedem cum mai e cu Cheile…

Ne-am căţărat pe o stâncă şi privim de-acolo bijuteriile din zare. Bucegiul drag, Postăvaru şi, între ei, Piatra Craiului acolo unde prietenii noştrii refac Diana. Ce mult a trecut de la prima tură la Diana… S-a încălzit bine. E timpul pentru o mică lecţie de geografie!

– Hai Mara, dă-te jos de-acolo că mă sperii!

Trrrrrrrrosc! Ce-i asta? Nah… O fi cerbul? Din fericire, picioarele-mi sunt mai lucide decât gândul… pe unde o fi poteca? Pe culoarul ăsta? E plin de zăpada! Încerc mai sus, mă blochez iar! Uff… Fie ce-o fi, hai pe culoar. Trebuie să mă opresc să-mi pun parazăpezile – dacă o să continui fără ele mă aleg cu degerături pentru că deja am zăpadă în ghete. Trebuie să fluier. Mai tare! Mai tare!!!

Uff… Uite cabana şi uite pe cineva… Am scăpat, dar acum nu mai am cale de întoarcere.

Uite un căţel. Heeei, ce faci băiete, stai nu mă lătra! Ai rămas singur? Ce-ţi pasă ţie, viaţă de căţel, dormi pe fân la soare. Ne ajunge apa? Da… e frig, nu vom bea în exces.

– Uite, asta e panta de care îţi spuneam aseară, scăpăm repede de ea şi apoi ne relaxăm, până în vârf o să mergem lejer cu pauze de fotografie.
– E fain sus?
– Doar ţi-am zis!

– Mulţumesc de sfaturi.

Discuţia cu bătrânul silvicutor m-a mai liniştit şi am aflat cu ocazia asta şi lucruri despre istoria cabanei şi despre văile din zonă. Aş mai fi stat eu că e tare sfătos şi mi-e drag să-l ascult, dar n-am ce face, trebuie să-mi tai potecă prin zăpada neatinsă.

– Bogdan, sunt la marginea golului alpin. Mi-am rupt ochelarii şi sunt orbit de lumina puternică.
– Zăpada cum e?
– Prin pădure a fost rezonabilă, de aici începe greul. Dacă nu te sun până la 4, trimiţi băieţii după mine.

– Hai să stăm pe smocul acela de iarbă – e numai bun de fotoliu! De aici te-am sunat atunci şi de-aici până în copacii ăia am făcut 20 de minute.

Uite Iezerul şi Făgăraşul… Urcăm încet, e destul de cald şi nu ne grăbeşte nimeni. Numai gândul la ceaiul şi soba de la cabana din poveşti, mă cam înghionteşte din când în când.

Uff.. ce fain se văd Neamţului şi eu nu mai am ochelarii. Trebuie să mă opresc. Am parcurs maxim 200 de metri şi sunt rupt de oboseală. Am scăpat de urs şi mor îngheţat… Gândul îmi dă puteri. Trebuie să urc! Dar nu pot să merg mai mult de 10 paşi fără să se rupă zăpada sub mine şi să cad până la mijloc… Pe unde să abordez şi urcarea asta? Hai să o iau direct, nu mă duc pe poteca de vară că nu mai ies din zăpadă. Ufff… Uite stâna. Uite şi vârful. Cât de departe. Am făcut aproape o oră de la ieşirea din pădure… Să cobor spre Predeal? M-aş duce până în stână să mă adăpostesc, dar parcă văd că nu mai ies de acolo.

– Ce oameni idioţi!

Mă uit la uşa stânei. A fost spartă cu piciorul deşi ar fi fost atât de uşor să bagi mâna şi să ridici piedica. Nu mai pot de furie şi numai prezenţa unor oameni dragi şi inutilitatea gestului mă fac să mă abţin de la a spune cuvinte mai grele. Hai mai bine să facem o nouă lecţie de geografie de pe stânca aceea.

Uite nişte urme. Ciudat… vin dinspre Predeal pe marcaj dar merg spre obârşia Pietrei Mici. Să fi fost unul care ştie locul? Mda… frumoşi colţari. Marca Martin – greutate mare! Ai crescut mare puiule, când ţi-am văzut prima oară urma erai un biet ursan proapăt ieşit de sub protecţia mamei! Acum… Bine că n-am ajuns mai repede. Vântul ce spulberă zăpada şi îmi spune că urmele lui Moş Martin sunt destul de proaspete – cel mult două ore. Asta îmi mai trebuia acum, rendez-vous cu ursul!

Sunt din ce în ce mai obosit, vântul care bate cu putere îmi este inamic şi aliat în acelaşi timp. Pe de o parte îmi face înaintare mai grea, pe de altă parte a îngheţat zăpada şi cad mai rar… Nu-mi vine să cred că am ajuns pe creastă, sunt salvat! De aici şi până la cabană oi rezista eu cumva! Hai până în vârf. Zăpada neatinsă şi vântul puternic contribuie la starea euforică. Sunt ameţit, mă dor ochii şi cad în capcana zăpezii! Un troian mare de zăpadă acoperă un dâmbuleţ pe care nu am cum să-l evit. Lupt mai bine de 10 minute cu el şi gata… am ajuns, sunt singur pe vârful Piatra Mare! Stau mai puţin de 30 de secunde în vârf, risc să fiu aruncat de vânt peste cornişe!

– Hai, că am îngheţat de tot.

Tură cu trei fotografi mi-a trebuit mie… Bine că mi-am luat izoprenul.

– Tremuri tot, ia şi haina pe tine!

Uff… sunt dădăcit la mine acasă! Hai soare, hai, îndură-te de mine! Ascunde-te odată după Bucegi!

Blestematul ăsta de vânt o să mă arunce peste Piatra Scrisă! Au nimerit-o oamenii cu nenorocenia lor de cod! Cobor cu grijă culoarul îngust şi plin de zăpadă. O fi gheaţă dedesupt? Hai, mai e puţin şi mă aşteaptă ceaiul cald! Auuuuuu! Bine!!!… Sunt căzut iar până la mijloc în zăpadă… Deci asta mă aşteaptă… Oare mai pot?

În sfârşit, Şura de Piatră. Mai e doar urcarea asta de doi bani… pe care simt că nu mai pot. NU! O să stau aici şi pace bună. Să vină cineva să mă ia!

– De unde vii?
– De sus! Am urcat prin Tamina. Am făcut aproape o oră din vârf!

– Seara bună tuturor.

Regăsesc de fiecare dată cabana cochetă cu aceeaşi bucurie – născută, poate, acum ani de zile când ieşeam iarna prin Şapte Scări, bieţi adolescenţi prost echipaţi şi nu ne aştepta aici decât ruina vechii cabane.

Acum e cald şi bine şi de undeva de pe un perete, Karl Lehmann ne priveşte pe toţi. Ce exemplu… şi ce mici suntem noi prin comparaţie!

Privesc departe de pe Şura de Piatră. E lumea mea. Am fost cel mai leneş din cabană în dimineaţa aceasta dar acum mă bucur de linişte. Şi, totuşi, din când în când, gândul îmi zboară departe, la una din cele mai mari prostii făcute pe munte.

———————

Nu doresc ca această mică povestire să vă îndemne să-mi urmaţi exemplul, dimpotrivă, luaţi aminte la ceea ce spun crucile de pe poteci! Sunt multe care vorbesc despre ture încheiate tragic.

Articole asemănătoare:


Un raspuns la “Pe drumuri vechi: Flashbacks”

  • zoly Spune:

    Frumoasa descriere, dar parca ai urmari sa bagi frica de ursi in altii :)) Nu m-am uitat la crucile alea cine de ce a murit (parca e o femeie care a decedat sus pe platou in decembrie anul xx), insa stiu ca nu-mi plac miile de cruci amplasate in toata tara oriunde ai merge. De pe Piatra Mare cu putina vointa de viata te dai jos imediat sau gasesti diferite refugii la tot pasul. Numai cei care se aventureaza aiurea si nu stiu ce fac o patesc. La cate cruci am vazut ….

Lasati un mesaj