Pe drumuri vechi: Drumul Em. de Martonne

… Oanei

Se intră prin Bd. Ureche (pancartă T. C. R.) şi se urmează şoseaua Nestor Ureche până la al treilea pod peste V. Cerbului. Şoseaua continuă spre Casa şi Restaurantul Diham (distanţă din Buşteni: 4 km.) iar poteca spre Omul prinde către stânga, pe Plaiul Fânului şi prin pădurea Gâlmei. Poteca ocoleşte Vf. Gâlmei (1428 m.), lasă la dreapta povârnişul V. Cerbului, oferă o frumoasă vedere asupra păşunilor şi poienilor Dihamului şi, înainte de a coborî în Poiana Coştilei, trece prin singurul punct de unde Vf. Omul şi fundul V. Cerbului se profilează pe orizont foarte elocvent.

Mai bine de şaptezeci de ani au trecut de când, sub semnătura lui Ion-Ionescu Dunăreanu, rândurile de mai sus apăreau în ghidul “Bucegii şi Piatra Craiului”. Aceşti ani au şters numele geografului Emmanuel de Martonne din denumirea traseului ce leagă Buşteniul de vârful Omu, dar au adus Văii Cerbului notorietăţi pe care probabil nimeni din acei ani nu le-ar fi bănuit. Şi au mai adus un personal ce se mişcă leneş, de parcă timpul s-a oprit în loc şi locomotiva electrică a prezentului nu ar fi destinat niciodată vehiculului cu abur linia fără continuitate pe care este expusă pe platforma de lângă peronul gării din Braşov.

Aşa se face că, deşi treziţi o dată cu soarele, am coborât pe peronul frământat al gării din Buşteni ceva după ora opt, cam în acelaşi timp în care am fi ajuns dacă am fi străbătut cei 31 de kilometri… cu bicicleta.

Plecăm pe bulevardul Buşteniului, nu înainte de a-l saluta pe Mihai (mihaiburo) pe care îl întâlnim în faţa gării. Sunt mereu cu ochii pe sus, spre frumosul abrupt al Caraimanului, al Văii Albe şi al Coştilei, cu mintea împărţită între prezent şi amintiri. Cuvintele şi paşii Bunicului mi-au deschis linii în pereţii aparent de nepătruns şi, de aici de jos, de la asfalt, desluşesc creste şi văi, brâne aerian agăţate în pereţi de vultur, portiţe ce deschid calea spre frumuseţi pe care atât de mulţi nici nu le bănuiesc.

Prindem drumul ce urcă spre Gura Diham, pe malul stâng al Văii Cerbului. Constat cu uimire că aproape au dispărut cocioabele sărăcăcioase de la ieşirea din oraş. Să fie vreo doi ani de când, tot într-o zi de iulie, am trecut ultima oară prin zonă. Să fi dispărut între timp? Să îmi joace mintea feste amestecând noianul de amintiri? Nici nu am timp să mă gândesc prea mult şi am ajuns deja în mare poiană în care, vară de vară, se strânge un adevărat sat de corturi şi rulote. Într-adevăr, din pragul potecii de pe Plaiul Fânului se vede cum, spre Gura Diham, “satul” a încetat sa fie “risipit” cum e pe la munte, ci s-a compactat. Nu am cum să nu mă gândesc că trăim vremuri de o anormalitate ce a devenit normală.

Părăsim poiana pestriţă a cărei lume nu îi aparţinem şi căutăm liniştea pădurii, nu înainte de a vedea, pe două afişe puse pe primul arbore că trecem în lumea exploatărilor forestiere şi a ursului a cărui soartă tragică a fost pecetluită de neputinţa omului de a întelege că nu facem decât să desăvârşim ceea ce facem de mii de ani: distrugerea habitatelor şi speciilor cu nepăsare cinică.

Ploile din ultima perioadă au transformat Plaiul Fânului într-un tobogan înnoroiat, aşa încât, până la prima oprire, la cunoscutul izvor a cărui ţeavă aduce apă rece şi bună călătorului însetat, am tot mers când pe stânga, când pe dreapta latei poteci brăzdate de şanţuri. Ne facem rezervă de apă, cu gând să ne ţină până sus, deşi ştiu că sub abruptul “numai stâncă şi iarbă”, curge frumos, mai mereu limpede şi rece, Fântâniţa Morarului.

Suntem în iulie şi pădurea, umedă după o lună şi ceva de ploaie, ne îmbie să fotografiem mai un clopoţel, mai o ciupercă albă. Profităm de prilej şi pentru a ne trage sufletul şi pentru a savura boaba roşie a unei frăguţe zărite de Oana prin iarbă. Hotărât lucru, vederea-mi din ce în ce mai slăbită nu va fi niciodată capabilă să zărească micul şi parfumatul fruct roşu, nu că ar fi fost altfel pe vremea când mă lăudam că văd capre negre la sute de metri distanţă pe versanţii Morarului (fără a le confunda cu un biet jneapăn, aşa cum mi se întâmplă acum).

Într-un punct zărim Poiana Izvoarelor şi nu pot să nu mă gândesc la “panta prostului”, capcana întinsă oricărui grăbit ce îşi încearcă norocul spre cabana din poiana omonimă, al cărei acoperiş roşu contrastează puternic cu verdele pădurii.

Tot ocolind Gâlma Mare, inima bate din ce în ce mai tare în aşteptarea ieşirii în frumoasa poiană a Coştilei, din care “izvoreşte” mult prea abrupt Mălinul. Privind în sus, din frumoasa şi însorita poiană, pare că un uriaş a despicat pieptul Coştilei, într-un haos de turnuri şi creste, aruncând cheia Mălinului în pădurea cu Urzici. E timpul pentru a mă împărţi din nou între trecut şi prezent, e timpul să scriu cu ochii minţii toponimele locului, să încerc să deşluşesc Brâul ce încinge Coştila, vegheat spre Valea Albă de stânca vânătorului Gelepeanu.

Câteva cadre şi am plecat din soarele din ce în ce mai arzător. Facem o pauză mai lungă spre Poiana Văii Cerbului, la “vânătoare” de fluturi şi de buburuze. De-abia aici liniştea pădurii este “spartă” de trecerea liniştită, totuşi, a unui prim grup de tineri grăbiţi. Chiar mă miram de norocul de a fi singuri prin locurile acestea, nu la fel de aglomerate ca cele ale văii Jepilor, dar totuşi făcând parte din “bulevardele” ce îi conferă o umbră prea puţin meritată frumosului munte.

Şi în timp ce ei urcă grăbiţi spre Omu, noi ne mai oprim încă pentru cîteva clipe, nebănuitori încă la căldura din ce în ce mai sufocantă, să admirăm uriaşa dar zvelta piramidă a Santinelei ce păzeşte intrarea în Valea Verde.

Nu trece mult, şi începem să căutăm din ce în ce mai mult umbra pădurii. E prea de dimineaţă să fie atât de cald şi umed. Ne oprim la margini de poieni, savurăm pentru câteva minute răcoarea apei ce, pentru scurt timp, se iveşte la baza Morarului şi încercăm să desluşim văile ce coboară dinspre Coştila.

Şi, poate, căldura sufocantă este cea ce ne împiedică să înţelegem de ce, cu litere mari, cineva a scris pe-o stâncă numele uneia dintre văile de abrupt şi a pus săgeată spre ea. Şi mai ales, nu ştim pentru cine… Pentru cei ce coboară în pantofi de la Omu? Inutil! Pentru cei ce vin cu schiţele din Cristea sau Kargel în mână? La fel de inutil. Şi atunci, pentru cine?

Urcăm din greu Priponul Văii Cerbului şi înţelegem că va trebui să renunţăm la planul de a explora valea a cărei cheie îmi fusese încredinţată cu ceva timp în urmă. Primul bufnet, norii pufoşi ce au început să se înnegrească, căldura umedă şi “grea”, toate acestea nu sunt decât semnele evidente ale furtunii ce se apropie.

Profităm de înclinarea mai redusă, acum, a văii şi încercăm să prindem viteză, dar este prea tîrziu. Nu mult după ce depăşim intrarea în Brâul Mare al Morarului, ne reorganizăm bagajele pentru ploaia ce stă să înceapă. Aparatul foto, ajuns în rucsac, nu va mai fi martor al ploii torenţiale, ce ne prinde în dreptul bordeiului de la baza căldării glaciare, scăpaţi, totuşi de labirintul de piatră al ultimului prag, acolo unde poteca este mai greu de găsit iar marcajul mai vag.

Ne plouă zdravăn, pentru mai mult de o oră, timp în care urcăm poteca ce ne duce, şerpuind pe versantul dinspre Valea Cerbului al Morarului, la Casa de adăpost de la Omul.

…vom atrage atenţiunea turiştilor asupra disciplinei în casele de adăpost. Să nu uităm că acolo toată lumea, sfârşind cu noi înşine, are nevoie de linişte, odihnă complectă şi somn. Vom evita sgomotul, conversaţiile inutile, “şuetele” interminabile sau pockerul care a devenit o adevărată epidemie a munţilor; nu vom ocupa în paturile comune mai mult loc decât ni se cuvine. Toate acestea la gândul că şi alţi turişti au nevoie de somn. Regula stabilită în casele de adăpost interzice orice zgomot după orele 10 seara.

Ajunşi la Omu, uzi din cap până în picioare, constatăm că epidemia de care vorbea Ion Ionescu – Dunăreanu nu a dispărut. A crescut şi căpătat forme noi şi urâte.

Muntele nu mai este demult cel pe care îl ştiam eu. Şi, privind în urmă şi analizându-mi cu ochi de adult amintirile, poate nu a fost niciodată. Poate că tot ceea ce ştiam eu despre el este doar o parte dintr-o legendă cu oameni de munte, scrisă cu litere de-o şchioapă pe fila unei cărţi îngălbenită de trecerea vremii.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj