Pe drumuri vechi: Ciucaş, mon amour

Mergem în Crai! Planul de bătaie e făcut, îl conving pe Bogdan că îi fac rost de un sac de dormit cu care să treacă cu bine noaptea când: “… n-a mai urcat nimeni în ultimele trei săptămâni până în Ascuţit.” Cuvintele lui Doru, mă lasă fără replică… Ufff… Craiule… Dacă ştiam că zăpada se va topi atât de repede în numai o săptămână, poate nu am fi renunţat atât de uşor.

“Ce facem?”, dar mintea mea s-a reorientase deja, spre Ciucaşul drag.

Mă tot uitam pe fereastra biroului spre Piatra Mare şi nu îmi venea să cred. Zăpada se duce văzând cu ochii. Oare? Sun la Salvamont Cheia (mulţumesc cu acestă ocazie pentru informaţiile oferite cu generozitate): “Nu e nevoie de colţari, un piolet pentru orice eventualitate. Şanse mici pentru un schi de tură decent.” Primesc cu aparentă seninătate veştile, dar deja mi-este clar: zăpadă udă! Ufff… Parcă mi-a pierit cheful.

“Vin şi eu!” Nu-mi vine să cred urechilor. Mara, pe care o credeam sus în creasta Rodnei, vrea în Ciucaş. Nici nu termin bine convorbirea şi mă sună Gabi. “Venim şi noi”. “Heei… Parcă eraţi în drum spre Făgăraş.” No asta-i treabă! Musai că are Ciucaşul ceva la sfârşitul acesta de săptămână de ne adună pe toţi.

Ne adună şi nu prea. CFR-ul îşi face pe cap şi ne-o aduce pe Mara abia la ora la care trebuia să fim la Muntele Roşu pentru a face joncţiunea cu Gabi şi Ovidiu. Mai mult, întârziem încă vreo zece minute pentru a face cumpărături de ardeleni sadea (adică ceapă) şi plecăm şi noi, în sfârşit, spre munte în Dacia lui Bogdan, gemând de oameni, pioleţi, colţari (ne-a fost teamă să-i lăsăm singuri acasă!) şi… rucsaci! Care rucsaci s-au încăpăţânat să fie prea mulţi, aşa că m-am ales în braţe cu unul… în ciuda sugestiei timide că aş prefera-o mai degrabă pe Oana. Şi a tot gemut biata maşinuţă, până s-a hotarât că nu ne mai vrea pe una din curbele dinspre Muntele Roşu.

Na! Asta-i viaţa, îl lăsăm pe Bogdan să aibă o discuţie în doi cu maşinuţa şi începem să dăm din picioare, unii mai uşor, alţii blestemând pe rând asfaltul şi ghetele de iarnă. (Nu recunosc nimic!). Până la urmă, ajungem şi noi şi Bogdan şi maşina la Silva, acolo unde toată lumea reorganizează bagajele, iar eu, profit de moment pentru a-mi face de cap cu Gigă (aka Pentaxul Oanei). Şi mă târăsc cu drag şi spor, minute în şir, cu genunchii şi coatele prin noroi, pentru a face fotografii la ghiocei şi brânduşe, uitând că pentru a fi maimuţă nu este suficient să te caţeri în copac. Ce-a ieşit… păi ce se vede printre rânduri, acolo unde sunt postate fotografiile cele mai reuşite (adică niciuna).

După câteva încercări, îmi dau seama până şi eu că treaba nu-i prea oablă şi, ca să nu ies în pierdere, dau vina pe obiectiv, soare, firele de iarbă, brânduşe şi ziua în care-au răsărit, şi mă întorc la căsuţe să returnez aparatul Oanei. “Hei, ce mică e lumea!”. În faţa cabanei, un fotograf (aş fi zis mai talentat decât sunt eu, dar mi-am dat seama la timp, că eu nu sunt fotograf), nimeni altul decât Adi (adygaz). Surpriza este reciprocă, cu atât mai mult cu cât după tura de-astă vară din Făgăraş nu apucasem să mai vorbim.

“Da, hai şi-om mere, oameni buni, că n-om mai ajunge pe vârf azi.” Drept e că una ziceam şi alta gândeam, pentru că îmi surâdea ideea unui apus pe Ciucaş. Nici nu plecăm bine şi ne oprim… că doar nu m-or lăsa prietenii să fiu singurul murdar de noroi în coate. Să fie un déjà-vù, o repetare a turei din noiembrie când am reuşit performanţa de a ajunge la cabana de lângă Şura de Piatră în mai bine de 8 ore? Din fericire, nu. Toată lumea speră să mai dea peste brânduşe şi ghiocei şi mai târziu, numai eu sper să dau peste zăpadă îngheţată! N-apăi n-ai ce ştii face, cum ar zice avrigeanca noastră, fiecare cu meseria lui, a mea-i de Gigă-Contra.

Drept e că minute mai târziu, nu ne mai doream niciunii decât să ne ţină zăpada, iar eu să fi luat schiurile de tură. Coborâm, mai la pas, mai în alunecări mai mult sau mai puţin controlate până în Valea Berii, acolo unde zăpada e groasă şi umedă. Dacă până aici, totul a mers normal, aici se rupe ceva în mine. O răceală rebelă m-a cam vlăguit în săptămâna dinainte şi nici aici nu îmi dă pace. Aşa că, mă chinui prin zăpada udă, mă chinui să respir, mă chinui să… Ufff… Oaaanaaaa, undeeee eşti, bate-mă de vrei, dar vino să mă… cari până în vârf că eu nu mă-ntorc acasă! Numai că Oana era lângă mine şi nu era nici ea în apele ei, aşa că slabe şanse să mă care.

Cu chiu cu vai, urc panta până la cabana Ciucaş, la soare, unde trag un pic de timp, mai mănânc şi un sandwich şi …. “Unde sunteţi?”. SMS-ul primit mă smuge din leneveală. Văd undeva sus, dincolo de Ţigăile mari, doi voinici urcând cu spor. Cum îi bănuiesc a fi Gabi şi Ovidiu, dau semnalul de plecare a trupei noastre cele voiniceşti: “Până colo mai pe iarba ceea la soare.” Că vorba ceea… după masă cât de mic, toată lumea doarme un pic. Toată lumea în afară de cei pe care nu i-am lăsat eu să doarmă cu inginereasca-mi nepricepere în a întinde un trepied, adică pe toţi. Trepiedul odată montat, mă simt din nou fotograf, mă uit cu mare pricepere prin obiectiv şi Ţac, fotografiez cu mare artă Ţigăile Mari. Cu mare artă, dar fără să prind şi vârful. Nu mă las, dau vina pe trepied, aparat, Ţigăi şi lumină, aşez iarăşi toată şandramaua şi îmi reîncerc norocul. Mă las păgubaş, evident, câteva minute mai târziu şi decretez că e timpul să plecăm, nu de alta, dar musai să se ridice cineva mai priceput ca mine să strângă trepiedul “pe care am crezut că am înţeles din prima cum se strânge”.

D-apăi ce zi! Toată lumea pare a fi în Ciucaş. “Ziua bună”. Pe o zonă mai ferită de sub Ţigăi, îl salut pe Zoli de la Alpin Club Braşov. Îmi confirmă că cei pe care îi văzuserăm erau amicii noştri pe care îi aşteaptă să coboare pentru a se întoarce împreună spre Silva. “N-apăi hai şi-om mere şi ne-om vedea cu bine şi altădat”. Pornesc cu spor la urcat, în protestele zgomotoase ale Marei care îşi dorea o fotografie de grup. I-am refuzat, din păcate, această plăcere toată tura, găsindu-mi mai mereu altceva de făcut.

Fotografia Marei am refuzat-o, în schimb îi chinui, pe Ileana şi pe Bogdan, încercând talentele-mi absente de portretist. “Staţi aşa! Nu mişcaţi! Nu priviţi în aparat!”. Evident că am uitat că mai trebuie să-i şi încadrez, dar ce? asta contează? Atitudinea din spatele obiectivului contează, aerul cu care faci Ţac. Rezultatul? Oricum va perfect, pentru că am avut atitudinea unui adevărat fotograf. Dacă tot veni vorba de rezultat, poate fi admirat, din nou, printre rânduri.

În faţă, imediat sub Ţigăile Mari, apare vâlcelul pe care îl bănuiesc a fi plin de zăpadă. Par a-l fi ghicit şi alţii la fel aşa că ne luăm după urmele lor, ce urcă un mic “horn” destul de înclinat. Nici nu-l urc bine şi jos zăresc o siluetă familiară. Îmi lansez zgomotos salut voios de pionier, recunoscându-i pe amicii noştri. Ocazie cu care aflăm că echilibristica nostră este inutilă, pe vâlcelul cu pricina zăpada fiind ok. Na, asta e. Mai lucrează şi pioletul un pic, că doar nu l-am cărat degeaba. Mai lucrează şi Gică, pe care Oana l-a abandonat în braţele mele cu speranţa că vom ajunge să ne înţelegem. Speranţe deşarte… pentru că eu sunt mai degrabă preocupat să nu mă pierd în ghemul de chingi ce atârnă de mine decât să apăs cu folos pe declanşator. Dar, eu sunt băiat descurcăreţ, ajung să mă organizez şi să cad în fund cu folos, în aşa fel încât să iau zăpadă în bocanci, cu tot cu parazăpezile înălţate până peste genunchi.

Ieşirea-mi pe vârf este apoteotică. Ajung primul… de la coadă şi pesemne că semăn destul de bine cu pomul de Crăciun, judecând după privirile celor aflaţi deja pe un vârf neaşteptat de aglomerat. Până să facem poze de grup, eu am şi zbughit-o în traversarea “sălbatecii” creste în căutarea unei poziţii care să-mi confere o şansă de a face o fotografie panoramică care să prindă şi vârful principal şi Ţigăile Mari şi Zăganu. Poziţie am avut, trepied ba, pricepere nici atât, aşa că m-am ales doar cu oboseala…

O ultimă privire de sus şi am şi pornit în jos. N-au rămas prea multe amintiri de pe o coborâre făcută rapid, doar o fotografie ici şi colo, o privire spre muntele lasat în urmă.

S-a lăsat noaptea şi liniştea peste Silva, linişte spartă din când în când de poveştile muntelui ce ne aduce mereu împreună, poveşti ce ne-au ţinut treji până târziu.

Articole asemănătoare:


Un raspuns la “Pe drumuri vechi: Ciucaş, mon amour”

  • Bogdan Spune:

    Nu iti fa griji daca ajungi pe virfuri primul de la coada. Asa e cind faci poze multe: tura se transforma intr-o permanenta cursa de recuperare.

Lasati un mesaj