Pe drumuri vechi: Apus în doi

– Hai să mergem şi noi în sus…

Tragem de noi să ne smulgem din căldura micii noastre căbănuţe. E prea frumos afară să ratăm ziua, dar… Îl salutăm cu regret pe Bunicu care pleacă spre casă în timp ce noi aruncăm în rucsac, mai mult de formă, colţarii şi vreo două ciocolate. Mi-ar fi plăcut să mai punem împreună, pe răbojul turelor, încă un ultim traseu pe anul acesta, un an în care i-am ascultat poveştile şi poveţele ba pe extraordinarele văi, creste şi brâne din Bucegi, ba prin căldări glaciare din Pirin, ba pe cărări de suflet de prin munţi mai mititei.

Încă dorm, probabil, deşi e aproape ora prânzului. Adun timpi de iarnă dar rezultatul final este de-a dreptul de vară, astfel încât plecăm la deal cu gând că vom termina la timp traseul pentru a reveni să ne întâlnim cu Bogdan. Mare minune şi matematica “à la Cipi”: rezervi patru ore doar pentru urcare şi rezultă că eşti înapoi în trei ore pentru a sta de vorbă cu prietenii.

Ufff… prima pantă şi somnul s-a dus. Nici n-am ajuns la pârtia de sub Muntele Roşu şi deja regret schiurile mele rămase la cădurică în cabană. Înotăm fără spor prin zăpada mare şi mi-e din ce în ce mai clar că paharul de vin fiert va fi ciocnit în ziua de An nou.

– Pe unde sunteţi? Eu am ajuns la cabană.
– Salut Bogdan, suntem pe sus pe pârtie.

Mi se pare că urc de o eternitate. Nenorocenia asta de pantă mi-a cam şters şi ultimele urme de voinţă. Şi, totuşi, parcă nici n-aş avea chef să mă întorc după atâta muncă. Iar muntele are grijă de copilul ce îl iubeşte nespus şi îi oferă exact imaginile care să-i facă uitată oboseala şi amorţeala în care intrase. De jur împrejur brazii sunt împodobiţi cu beteala ninsorii de Crăciun.

În timp ce privesc pe versantul de vis-à-vis spre bătrâna cabană revăd cu ochii minţii atâtea şi atâtea urcări pe Valea Berii. Aş vrea să i le împărtăşesc Oanei, dar cuvintele-mi sunt ferecate.

Aparatul foto surprinde bătrânul Goliat împodobit cu căciulă de zăpadă, acolo departe, dincolo de Şaua Ţiglăilor (Tigăilor) şi-apoi sare jucăuş la Gropşoarele ce se răsfaţă în soarele amiezei iar noi, noi suntem doar doi copii în soarele ce ne mângâie blând.

Pantele de sub Muntele Roşu sunt îngheţate. Soarele blând de mai devreme în combinaţie cu o adiere de vânt rece au transformat-o muntele într-un patinoar. Deşi cu regret, pentru că ne sprijineam mai eficient în beţe, punem pioletul la treabă. Din loc în loc panta este abruptă şi zăpada îngheţată, iar o alunecare spre Valea Berii nu ar fi deloc plăcută.

Deşi ajungem târziu La Răscruce, nu ne grăbim să urcăm. Oricum nu mai contează, vom coborî la lumina lunii şi a frontalelor. Ne bucurăm în linişte de priveliştea extraordinară. Munţii de jur împrejur vin să ne salute. Bucegii şi Făgăraşii, Baiului, Neamţului, Piatra Craiului, Piatra Mare, Postăvaru, Ciucaşul şi tot lanţul Orientalilor de la vecinii Tătaru şi Penteleu până hăt departe spre Călimani, cu toţii vin să se răsfeţe în lumina din ce în ce mai blândă a sfârşitului zilei şi în ochii noştri fermecaţi de atâtea frumuseţe.

În timp ce ne strecurăm pe lângă fostele staţii automate simt că ceva nu e în regulă. Îmi trebuiesc câteva secunde bune pentru a mă lămuri despre ce e vorba. Nu mai bate vântul. Să tot fie vreo 8 ani de când am străbătut pentru prima oară culmea Gropşoare-Zăganu şi e prima oară când vântul se opreşte. O fi obosit şi el, precum soarele ce se scufundă încet în spatele Leaotei.

Ultimii metri spre vârf sunt îngheţaţi. Privesc fascinat un lup singuratec ce străbate un picior ce coboară din culme spre Valea Pârâului Alb. Well… dinner is off! Renunţăm la cină dar nu şi la fotografia în doi de pe vârf, ultimul nostru vârf pe anul acesta.

În coborâre de pe Gropşoare, ne oprim pentru câteva clipe să sorbim o gură de ceai şi să spunem “Noapte bună” soarelui. Iar e bine la munte.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj