Chemarea muntelui ce izvorăşte din Olt

Oare câţi dintre cei ce tranzitează aglomerata vale a Oltului îşi ridică fruntea spre muntele de o frumuseţe rară ce „izvorăşte” din apa marelui râu pentru a-şi înălţa zvelt maiestuoasa cetate ruginie, într-o înfrăţire Dumnezeiască a cerului cu pământul? Oare câtor privilegiaţi le este dat să ştie că numele mănăstirii Cozia este dat de muntele-i străjer?

Paşii ce-i aştern pe poteca ce urcă de la mănăstirea Turnu nu-mi aparţin, sunt ai Măriei Sale Muntele. A trecut un an de zile de la Întâlnirea de iarnă din 2008 şi, în tot acest timp, sufletu-mi nu mi-a dat pace, muntele ce străjuieşte Oltul chemându-l să-i fie copil. Cozia mă întâmpină, acum, cu bucurie şi-mi oferă, în plin anotimp al frigului, căldura blândă a ceasurilor amiezii ce umplu pădurea de fag cu un aer primăvăratic. Şi cum paşii nu-mi aparţin, nu simt nicio greutate în a urma poteca ce mă poartă înapoi, în anii în care, copil de-o şchioapă, mă pierdeam cu orele în ilustraţiile Atlasului Botanic. Retrăiesc acum acele ceasuri ce au adâncit în mine calea către munte, cale deschisă de ieşirile în familie din pădurile Pietrei Mari.

Adâncit în visarea-mi, mi se pare că abia am pornit şi, totuşi, la capătul unui ceas ce s-a scurs implacabil, deja am ajuns în Curmătura „La troiţă”. Dar nu cochetul şi mai noul refugiu, ci cel vechi, aproape dărâmat este cel ce mă aduce mai aproape de Dumnezeu. Sufletu-mi, pustiit de clădirile ce striveau mica biserică de la Turnu, îşi găseşte alinarea în imaginea scândurilor vechi, găsind mult mai multă linişte în construcţia de la răspântia drumurilor, aproape dărâmată de nepăsarea oamenilor, decât în zidurile imaculate ale bogatei mănăstiri.

Pentru o vreme mergem pe drumul Stănişoarei, iar de pe poteca ce urcă acum lin, privim în sus, la spectacolul Coziei şi nu mă mai satur privind când la Colţii Foarfecii, când spre abrupturile Bulzului. Este o lume minunată şi diferită de ceea ce îmi este dat, în mod obişnuit, să văd. Privirea îmi este atrasă de stânca roşiatică ce a înlocuit familiarul calcar alb al Pietrei Craiului sau conglomeratul cenuşiu al Bucegiului, formând un uriaş puzzle ruiniform ce are o viaţă proprie, o nebunie de hăuri ce se pierd în mantia pădurilor.

Ajuns în Curmătura „La Meliţă”, îmi completez colecţia de imagini – reverie. Nu ştiu la ce să mă uit mai întâi, la vecina Buila – Vânturariţa, cea încărunţită de mantia de nea, la Oltul ce se scurge prin menghina munţilor, la stâncile împodobite cu pini din jurul nostru , stânci ce par a fi fost mutate aici din sudicul Domogled sau la sălbatecele abrupturi ale Pietrelor Roşii. Îmi vine să fac rădăcini asemeni copacilor şi să ascult o viaţă întreagă legende aduse de vântul ce cunoaşte fiecare părticică a Coziei.

Împart aceste reverii cu oameni pe care îi am aproape de inimă şi mă bucur de ei, cu ei şi pentru ei, pentru că simţim apropierea de natură şi prietenia scuturată de orice griji cotidiene. Sunt elementele de bază ce ne duc la munte, ce ne unesc la primul cuvânt rostit la mijlocul săptămânii, cuvânt ce ne poartă sute de kilometri numai pentru a ne simţi pentru o zi sau două mai liberi, mai buni, mai aproape de Cer. Îmi împart în mod egal, nu aş putea altfel, bucuria de a mă fi însoţit de Bunicu, de Bogdan, de Oana. Sunt oameni de la care am învăţat şi învăţ, cu care am împărţit şi împart cu potecile şi cu care visez magia pădurii, a stâncilor, ale izvoarelor ce formează mici cascade şi, nu în ultimul rând, clipe din viaţă.

Ne oprim pentru câteva clipe la stâna să ne tragem sufletul după urcarea pe firul Văii Turnu, vale ce ne-a adus pe Muchia Turneanu. După un timp, zărim silueta zveltă a releului. De data aceasta sunt pregătit. Anul trecut mi s-a părut chinuitor să văd releul în permanenţă, să mă cred la doi paşi de vârf şi să mă despartă ore bune de confortul camerei încălzite de Cabanierul ce are în grijă cabana Cozia. Poate tocmai de aceea merg un pic robotic şi iau ceva avans. Sau poate că de vină e doar nevoia de a mă bucura în linişte deplină de muntele sălbatec. Vântul, ceasurile serii, bucuria de a fii, mă aruncă pentru câteva clipe în uitare. În ochii mei, lumea s-a topit. Nu mai există decât pădurea şi Colţii Foarfecii vis-à-vis de mine. Mă simt translatat în muntele primordial, cu mult înainte de naşterea fiinţei umane, rezonează în mine cuvintele Profesorului Nicolae Ioan: „Rămâi impietrit şi mut în mijlocul magic de culmi şi de stânci uriaşe, de codri, de linişti şi de visuri. Făptura ta se topeşte, ca un fulg de lumină, în pacea serii, iar pasărea aceea ce fâlfâie din aripi peste crengile arborilor, pierzându-se în zările de sânge ale apusului, nu şti limpede: e vulturul înălţimilor sau propriu tău suflet descătuşat, pornit în sbor peste păduri, peste culmi, peste depărtări…”. Cuvintele născute acum 75 de ani într-un foarte frumos articol dedicat Ciucaşului, le transpun Coziei şi ele unesc muntele şi inima mea. Sunt declaraţia perfectă de iubire, pentru că muntele, dacă ai ochi şi suflet, îl iubeşti şi el te răsplăteşte, te ia la sânul său, te face să te simţi mereu copil.

La ceas de seară, Făgăraşul este doar o şoaptă fugară undeva la orizont şi-i doar prima chemare a muntelui ce „izvorăşte” din Olt de a reveni în braţele sale. Dimineaţa, nu avem parte de imaginea Negoiului. O ceaţă lăptoasă ce lasă să curgă peste noi o ploaie măruntă a acoperit muntele. Dar el, Măria Sa Cozia, nu şi-a pierdut nimic, nici din frumuseţe şi nici din măreţie. Doar a reînceput, prin jocul său cu norii şi ceaţa, să-şi sufle cântul de sirenă ce mă va aduce, mai devreme sau mai târziu, pe potecile sale.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj