Câteva sfaturi (generale) pentru începători

De-a lungul timpului, au fost mai mulţi începători care mi-au cerut sfatul în ceea ce priveşte muntele. Departe de a mă considera un cunoscător, am încercat să le dau câteva sfaturi generale ce reprezintă, mai degrabă, opinii derivate din experienţa proprie şi din lecturile efectuate de-a lungul timpului. Am încercat să le adun în acest articol pe care nu îl consider perfect ci, dimpotrivă, îl arunc în “arena leilor” pentru a fi criticat şi îmbunătăţit. Pe de altă parte, nu mi-am propus în nici un moment să fac din el un manual standard al începătorului, astfel încât, la sfaturile orientative din acest articol, mai adaug unul: “Citiţi cât mai mult!”.

De ce echipament am nevoie? Cât costă un astfel de echipament? Acestea au fost cele mai des întâlnite întrebări. Am căutat să răspund cât mai cuminte, încercând să atrag discret atenţia asupra unei mari greşeli pe care o fac începătorii: tentaţia de a cumpăra mult echipament, fără un studiu atent asupra nevoii de a deţine un obiect sau altul şi fără a-şi pune problema că folosirea anumitor echipamente mai necesită şi cunoştinţe de utilizare.

Din păcate, foarte rar (nici nu mai ştiu dacă a fost mai mult de o ocazie) am fost întrebat: cu ce trasee ar trebui să încep? Cum ar trebui să încep? Aceste întrebări au lipsit fie din jenă, fie din cauza mirajului faptelor de munte ale “profesioniştilor” (termen pe care l-am întâlnit de multe ori), pe care îl înţeleg, dar îl resping cu blândeţe. Profesioniştii muntelui sunt puţini – aşa cum îi spuneam unui tânăr membru al Carpaţi.org, aflat la primii paşi pe munte. Salvamontiştii, alpiniştii de performanţă, ghizii montani (nu mai redeschid aici disputa asupra denumirii de ghid – mă refer doar la cei autorizaţi şi care practică această activitate ca şi profesie), cam aceştia pot fi consideraţi profesionişti. Restul, suntem îndrăgostiţi de munte ce caută orice ocazie pentru a petrece sfârşiturile de săptămână departe de betoanele oraşelor. Pe de altă parte, aşa cum bine spunea Cătălina(catalina_curly) într-un comentariu la un jurnal mai vechi: “Toti mergem pe munte, dar nu toti suntem oameni de munte!”. În general a doua categorie e mai discretă, cei pe care îi consideraţi “profesionişti” fac parte, mai degrabă, doar din prima categorie.

1. Cum încep?

De ţinut minte: “Muntele se manâncă cu linguriţa, nu cu polonicul”(Emilian Cristea).

Este bine să nu vă avântaţi direct spre cele mai înalte vârfuri sau spre cele mai dificile trasee. Vârfurile şi trasele vor fi acolo şi în anii care urmează. Cei mai mulţi începători se îndepărtează de munte pentru că se avântă pe trasee cărora nu le fac faţă şi evită ulterior să mai revină considerând turele montane un chin inutil. Aceasta pentru că nu erau pregătiţi – fizic şi psihic – pentru traseul pe care l-au abordat. Nu forţaţi nota alegând de la început trasee lungi şi de dificultate mare. Mersul pe munte, în ghete şi cu rucsacul greu în spate, poate fi chinuitor. Două-trei experienţe neplăcute şi cei care nu prind pe deplin gustul mersului pe munte nu mai revin sau o fac rar. Pe de altă parte, nu pot să uit faţa schimonosită de plâns a unei fete şocate de coborârea din Şaua Caprei spre Bâlea, traseu pe care noi, deşi îl parcurgeam în direcţie inversă, cu rucsacii pregătiţi pentru cinci zile de munte, l-am considerat normal. Pentru psihicul ei, a fost prea “tare”. Vântul puternic, abrupturile, porţiunile de căţărare/descăţărare sunt lucruri pentru care vă pregătesc traseele mai simple. Dacă nu ştiţi cum reacţionaţi, aţi putea fi puşi în situaţia fetei sau mai rău.

Începeţi cu ture de câteva ore, fără bagaj însemnat, ce vă poartă pe la poalele munţilor sau până în vârfuri mai mititele (până în 1500-1800 de metri, în funcţie de forma fizică), fără dificultăţi tehnice. Nu uitaţi că şi o tură de o zi presupune urcări şi coborâri pentru care organismul vostru (chiar lucrat în sălile de sport) nu este decât relativ pregătit. Folosiţi aceste mici ture ca şi şcoală.

Învăţaţi, în primul rând, să respiraţi! Dacă aţi ajuns să expiraţi pe gură (să gâfâiţi, mai precis), aproape sigur aveţi un ritm prea susţinut (sau bagajul prea greu – o altă problemă a începătorilor). Încercaţi să mergeţi lejer, astfel încât să nu vă sară inima din piept. Nu vă avântaţi alergând în pantă – nu veţi reuşi decât să vă opriţi la jumătatea ei şi nimic nu este mai rău decât trebuiască să porniţi, după un repaus, în urcare susţinută. Încercaţi, pe cât posibil, să mergeţi în aşa fel încât să vă opriţi la capătul pantei şi abia acolo să faceţi o pauză, astfel încât până la următoarea pantă importantă să vă readaptaţi la efort.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l învăţaţi este modul în care faceţi pauze. Pare a fi ridicol la prima vedere, dar este o problemă cât se poate de serioasă. Pauzele prea lungi vă scot din ritm şi vă obosesc, în timp, mai mult decât o pauzele ceva mai scurte şi relativ rare (eu prefer să stau în picioare în aceste pauze). De asemenea, aşa cum spuneam în paragraful anterior, este bine să vă alegeţi cu mare grijă locul în care faceţi pauza, având tot timpul în vedere să nu trebuiască să plecaţi direct pe o pantă cu înclinaţie mare. Încercaţi de asemenea să evitaţi să consumaţi alimente pe traseu (dacă chiar nu vă mai rabdă foamea şi mai este mult până la o pauză mai importantă – la cabană, la locul de campat, pauza de prânz – păcăliţi stomacul cu un biscuite).

Al treilea lucru pe care trebuie să-l aveţi în vedere este consumul de apă. Aici depinde şi de condiţiile meteo şi de organism, dar este indicat să nu bem foarte multă apă în timpul pauzelor. Nu este indicat să nu consumaţi apă, căci pierderile de lichid vor produce probleme serioase, dar nici să beţi câte un litru de apă la fiecare pauză. (Totul este relativ: au fost momente, în cadrul aceleiaşi ture de mai multe zile, când din cauza căldurii – erau circa 42 grade Celsius – am consumat circa un litru de apă la două ore şi alte zile în care am băut doar doi litri într-o zi – alegând să mă rehidratez complet abia la sfârşitul turei).

Nu plecaţi în traseu cu stomacul plin. Îmi aduc aminte de o tură în Trascău când mi s-a făcut rău după ce am plecat în traseu imediat după micul dejun. Lăsaţi stomacul să proceseze alimentele măcar 15-20 de minute. De asemenea, aveţi grijă la toate miturile alimentaro-energetice. O ciocolată este un aliment energizant, dar durează până când această energie este procesată de organism. Să nu vă aşteptaţi ca zahărul din ciocolată “să vă dea aripi” instantaneu sau… poate v-ar da, spre cel mai apropiat tufiş, dacă o consumaţi în exces. RETINEŢI: o alimentaţie greşită vă poate strica ziua.

Nu vă încărcaţi în exces. Mi-aduc aminte de un fost coleg de facultate care după o tură de o zi prin Bucegi, se plângea de greutatea rucsacului. Întrebându-l ce avea în el, mi-a răspuns: “un pulover pentru urcare, unul pentru coborâre şi unul ca să îl am uscat în gară” şi lista a continuat în mod asemănător pentru alte piese de echipament. Un rucsac greu vă împiedică să apreciaţi frumuseţile traseului. Veţi merge cu ochii în pământ, trudind la fiecare pas, prea preocupaţi de greutatea din spate pentru a vă bucura de ziua petrecută în natură. (Mai multe în paragraful următor).

Un alt sfat pe care vi-l dau este să vă antrenaţi, să căutaţi să mergeţi constant pe munte şi să faceţi mişcare şi între ieşiri. Este evident că cei obişnuiţi cu efortul fizic şi cu mersul pe munte vor fi şi cei care vor avea timpul şi dispoziţia de a se bucura de frumuseţile ce-l înconjoară (şi vor fi scutiţi, într-o oarecare măsură, de chinul febrei musculare ce apare după încheierea turei). Efortul fizic intens din turele montane, după o perioadă de inactivitate, poate duce la stări de ameţeală şi vomă. Este bine să alegeţi întotdeauna trasee potrivite cu stare voastră fizică.

Informaţi-vă, în prealabil, asupra traseelor pe care care le veţi parcurge, studiaţi atent traseul dar şi alternativele. Odată plecaţi în traseu, nu este cazul să ţineţi cu dinţii de traseul prestabilit. Dificultatea excesivă a traseului, vremea potrivnică, lipsa de siguranţă a unui anume pasaj, toate sunt motive suficiente pentru un om experimentat de a alege un traseu alternativ sau de a se întoarce. Nu este cazul să vă încăpăţânaţi. Este mult mai important să vă întoarceţi sănătoşi acasă decât să atingeţi nişte obiective. De altfel, cei mai mulţi dintre noi mergem pe munte pentru frumuseţea şi liniştea lui, ce sens are în acest context o goană după un palmares până la urmă relativ? Adevăratele performanţe se măsoară în pereţi de sute de metri, în munţi de mii de metri înălţime.

“Verba volent, scripta manent” (Plinius – “Cuvintele zboară, scrisul rămâne”). Căutaţi să recunoaşteţi, cu harta şi cu ghidul turistic în mână (ceea ce presupune, evident, să şi le aveţi cu voi!!!), locurile care vă înconjoară. După părerea mea personală, este obligatoriu ca un om care merge pe munte să şi ştie pe unde a umblat/umblă şi să folosească toponimele (numele de locuri) corecte. Atunci când ajungeţi acasă (sau dacă aveţi posibilitatea şi dispoziţia chiar în timpul turei), notaţi-vă tot ce vi se pare semnificativ (timpi, surse de apă, starea marcajelor, a potecilor, amănunte despre cabane şi preţuri, transport etc.). Aceste notiţe vă pot ajuta cu altă ocazie, iar, pe de altă parte, pe baza lor puteţi oferi informaţii valoroase şi altora.

Respecţaţi legile muntelui şi ale cabanei! Aceste legi reprezintă o tradiţie şi un cod de onoare în munte. Au fost alcătuite acum foarte mulţi ani, dar mai sunt valabile în spirit şi acum. Să saluţi pe cei care îi întâlneşti pe potecă, să nu laşi în urmă gunoaie, să respecţi programul de odihnă în cabană, sunt şi vor rămâne legi de fier în lumea montagnarzilor. (Linkuri spre câteva din legile muntelui, găsiţi mai jos.)

2. Cum mă echipez?

Am văzut, de nenumărate ori, puse la vânzare piese de echipament la care proprietarul renunţa după numai două-trei ture. De multe ori, aceste piese de echipament au fost cumpărate aiurea, fără o documentare atentă şi fără a analiza dacă respectivul echipament este sau nu necesar pentru tipul de drumeţie practicat. Spre exemplu, un proprietar renunţa la ghetele de iarnă din cauza durităţii lor cu care nu se putea obişnui. Reţineţi că o gheată de iarnă nu este utilă decât pentru ture tehnice în care sunt folosite împreună cu colţarii şi pioletul sau în ture lungi, în care timpul petrecut în zăpadă este mare. Rareori aceste ghete dure sunt potrivite turelor de dificultate medie ce ne poartă spre o cabană situată la 1500-1600m, de unde revenim acasă a doua zi (atenţie mare la excepţii!). Pentru restul de ture hibernale sunt suficiente şi ghetele de trei sezoane dacă sunt impermeabile.

Acest principiu al anticipării nevoii unui anume echipament trebuie să funcţioneze de fiecare dată când mergeţi la magazin să lăsaţi nişte bani. Nu cumpăraţi o geacă cu renume doar pentru că dă bine sau a fost lăudată de alţii, ci gândiţi-vă bine la ce o folosiţi. Nu e cazul să o criticaţi dur şi să vă plângeţi că faceţi condens în ea dacă folosiţi geaca destinată unor condiţii extreme, în mijlocul verii, fie pe munte, fie pe bicicletă prin oraş. Fiecare piesă de echipament este destinată anumitor condiţii de utilizare.

Un alt lucru pe care trebuie să-l anticipaţi este împărţirea bugetului. Alocarea unor sume importante spre o piesă de echipament şi ignorarea nevoii de a avea un echipament general decent va provoca numai zâmbete la trecerea dumneavoastră prin faţa celor cu experienţă şi totodată un rictus pe faţa domniilor voastre de îndată ce veţi realiza că sunteţi pus în dificultate de propriile improvizaţii. În acest sens, mi-au rămas în minte două exemple întâlnite relativ recent. Anul trecut, în vară, coborând de pe Moldoveanu, am întâlnit cu doi turişti îmbrăcaţi cu costume provenind de la un cunoscut producător de îmbrăcăminte, costume făcând parte din gama de extrem a firmei, aceasta în condiţiile în care eu eram în pantaloni scurţi, tricou şi polar şi mă simţeam în largul meu – nesuferind de frig la cele aproape 18 grade cât se înregistrau. Poate că nu aş fi menţionat episodul dacă cei doi tineri nu ar fi plecat să facă creasta Făgăraşului arătând precum pomul de Crăciun: cu nişte rucsăcele mici de care atârnau (la propriu) sacii de dormit, cortul şi izoprenele. Al doilea exemplu se referă la o fată pe care am întâlnit-o în iarnă, îmbrăcată într-un costum de la aceeaşi firmă şi din aceeaşi gamă de extrem, dar având pungi de plastic în loc de parazăpezi. Am dat aceste două exemple nu pentru a arăta cu degetul spre cineva ci pentru a vă atrage atenţia că o haină scumpă nu este suficientă pentru munte. Trebuie să aveţi un echipament adecvat la ceea ce vă propuneţi să faceţi, pentru că nimic nu este mai neplăcut decât să vă treziţi că sacul de dormit, care oricum se leagăna undeva la nivelul genunchilor, se înţepeneşte între două lespezi în dificila custură a Sărăţii sau că sunteţi uzi la picioare şi mai aveţi ore bune de mers prin zăpadă.

Pentru că primele ture este indicat să le faceţi vara, echipamentul poate să fie minimal. Am făcut, de-a lungul timpului, zeci, chiar sute de ture superbe având pe mine un tricou, un polar, pantaloni scurţi şi ghete (care ghete, nici nu erau “de firmă”), iar în rucsac: două sandwich-uri, sticla de apă, o foiţă impermeabilă uşoară şi o pelerină, tricou, şosete de schimb şi trusă medicală. Acesta, consider eu, că este tot echipamentul de care are nevoie cineva în turele de o zi – adică exact turele care sunt indicate pentru începători. Nu începeţi prin a arunca din start sute de lei pe echipament sofisticat pentru că nu este cazul. Atâta timp cât turele nu devin tehnice, atâta timp cât plecaţi urmărind prognoza meteo, un echipament minimal este suficient. În clipa în care, având experienţa acestor ture, ajungeţi să vă puneţi problema să plecaţi la munte deşi se anunţă ploi sau ninsoare, abia atunci devine acută nevoia unor tex-uri. Dar, până atunci, vă veţi fi lămurit dacă vă place sau nu să mergeţi pe munte şi prin urmare dacă este sau nu cazul să investiţi în acest costisitor sport numit “turism montan”. La două lucruri nu trebuie făcută nicio concesie încă din prima clipă: o gheată serioasă şi şosete de bună calitate. Nu plecaţi la drum în pantofi. Nu plecaţi la drum cu ghete care vă sunt mici sau, dimpotrivă, mari (cele două şosete pe care veţi fi nevoiţi să le purtaţi, dacă gheata este mare, vă vor masacra piciorul umplându-l cu bătături). Nu plecaţi la drum cu ghete care nu sunt impermeabile sau a căror talpă nu este aderentă.

După primele ture de o zi, când corpul devine obişnuit cu urcuşul, vă puteţi pune problema unui echipament ceva mai sofisticat – rucsac de tură (de la 60 de litri în sus), sac de dormit, primus, pantaloni de polar. Dar, şi în acest caz, totul trebuie făcut cu moderaţie pentru că o noapte în cort se poate dovedi lungă (din diverse motive: frig, vânt, ploaie torenţială, teama de animale sălbatice etc.), iar dimineaţa aţi putea să vă treziţi cu gândul că dormitul sub pânza cortului nu este pentru dumneavoastră.

Odată ce aţi depăşit toate aceste faze ale începutului şi ajungeţi la concluzia că muntele este un mod de viaţă, puneţi-vă problema investiţiilor. Trebuie să ştiţi că echipamentul montan de calitate este destul de scump, iar în faza de turism-alpinism devine foarte scump, dar pentru a ajunge acolo este nevoie de multe ture în bocanc.

Ce înseamnă un echipament minim?

Pentru început aveţi nevoie de ghete de trei sezoane. Voi evita să dau nume de firme si de modele, dar principiile sunt aceleaşi: gheata trebuie sa fie comoda şi să fie potrivită pe picior. Atunci când mergeţi la magazin să o cumpăraţi, folosiţi exact modelul de şosete cu care intenţionaţi să mergeţi pe munte. Eu renunţ din start la orice gheată în care nu mă simt confortabil pe picior încă din magazin. Nu mergeţi pe ideea că gheata se mai lasă sau se va adapta piciorului vostru. Pe piaţă sunt foarte multe modele de calitate, alegeţi-l din start pe cel care vi se potriveşte, chiar dacă nu este cel mai arătos. Evitaţi să alegeţi modelele cu foarte multe cusături şi aveţi grijă mare la talpă (pe cât posibil să fie aderentă – mai greu de testat în magazin şi din cât mai puţine bucăţi). Atenţie la duritatea tălpii! O talpă dură este potrivită şi pentru turele moderate de iarnă, dar este mai incomodă vara.

Şosete: Nu folosiţi nici vara şi nici iarna două perechi de şosete (ci doar una ceva mai groasă)! Există acum modele ce permit răcirea piciorului pe timp de vară (nu le folosiţi şi iarna, vă va îngheţa piciorul!). (Sfatul lui Mihai Tănase: “Fără şosete din bumbac!” – Pentru mai multe amănunte, vă invit să-i citiţi articolele).

Pantaloni: pentru început un pantalon scurt şi unul lung de sport (nu din aceia din fâş şi, în special, nu din cei care au căptuşeală, în care aţi transpira din abundenţă!) ar trebui să fie suficienţi. Există o gamă largă de pantaloni specializaţi pentru mersul pe munte pe care îi puteţi achiziţiona în timp.

Tricou: Un tricou care să permită corpului să respire şi în care să vă simţiţi lejer. (Iarăşi, de evitat bumbacul!)

Un polar sau echivalent din lână şi, mai tehnic, un windstopper: În zilele noastre “polarul” este destul de răspândit. Aveţi grijă la calitatea lui. De multe ori fleece nu este acelaşi lucru cu un material polartec.

Haină impermeabilă sau pelerină? Eu zic: amândouă! Şi în haina impermeabilă (fie ea şi din materiale respirabile) şi în pelerină veţi face condens dacă este foarte cald. Dacă este o ploaie de lungă durată sau plouă torenţial şi veţi fi nevoiţi să vă opriţi, pelerina este indispensabilă (ea acoperind şi rucsacul). Pe de altă parte, este greu să coborâţi/urcaţi porţiunile tehnice cu pelerina pe voi (este largă, o mai umflă şi vântul etc.).

Rucsac: Un rucsac incomod vă va transforma tura într-un chin. Testaţi-l în magazin introducând în el diverse greutăţi (nu uitaţi să cereţi permisiunea vânzătorului!). Alegeţi modelele bine închegate şi de bună calitate. Nu este cazul să începeţi pe munte să faceţi diverse improvizaţii şi cusături pentru a nu pierde lucrurile din rucsac.

Sacul de dormit: un sac de trei sezoane este potrivit (cu mici excepţii) tuturor turelor, începând din mai şi până în octombrie. Un sac bun de trei sezoane are temperatura inferioară de confort ESTIMATĂ de până la -5 … – 9 grade Celsius. Am subliniat estimată pentru că această plajă de temperaturi, cunoscută sub numele de temperatură de confort, este teoretică şi, până la urmă, plaja reală depinde şi de organismul dumneavoastră.

Lanternă/frontală (această piesă de echipament a fost uitată, dintr-o regretabilă greşeală, în prima formă a articolului şi adăugată, ulterior, ca urmare a observaţiei lui Andrei(andrei)): lanterna sau, şi mai bine, frontala, precum şi acumulatorii sau bateriile necesare funcţionării optime a acesteia, reprezintă nu un accesoriu ci o necesitate. Parcurgerea pe întuneric a unei secţiuni de drum, este destul de obişnuită, în special în perioadele cu zile ceva mai scurte, iar prevederea este mama înţelepciunii. În cazul meu, indiferent unde plec pe munte, frontala este primul lucru pe care îl pun în capacul rucsacului (şi nu în adâncul său, acolo unde este greu de găsit din cauza lucrurilor de deasupra ei şi… a întunericului, nu-i aşa?).

Trusa medicală – a se vedea articolul Mihaelei Diaconescu (mike).

Eu unul, adaug, un accesoriu, care nu este obligatoriu, dar de care, de când l-am descoperit, nu mă mai despart. Beţele de trekking (sau de schi, mai incomode totuşi) mă însoţesc în permanenţă (pe munte). Le-am avut la mine (şi le-am folosit – acolo unde configuraţia terenului a permis acest lucru) în toate turele (fie că a fost vorba, spre exemplu, de Piatra Mare, Ciucaş şi alţi munţi de înălţime medie sau Făgăraş, Bucegi sau Pirin – Bulgaria). Prefer beţele de trekking pentru că au lungime variabilă (spre deosebire de beţele tradiţionale, de schi, care au lungime fixă) şi prin urmare, prinse pe rucsac, incomodează mai puţin în secţiunile de căţărare/descăţărare. Motivele pentru care le folosesc? Folosite corect (şi pe internet există o întreagă literatură în acest sens) protejează genunchii, reduc efortul (general) şi, în plus, mişcând în permanenţă braţele, reduc riscul apariţiei edemului mâinilor (pentru mai multe amănunte, vă rog să citiţi sfaturile Domnului doctor Mititeanu, culese în articolul “Tactica mersului pe munte”, articol al cărei adresă web o regăsiţi mai jos).

Toate aceste articole (precum şi celelalte accesorii necesare) se pot achiziţiona în timp. Nu subestimaţi, totuşi, nevoia unui echipament de calitate. Vremea la munte este extrem de schimbătoare. De asemenea, nu uitaţi de nevoia unei protecţii termice adecvate, pentru că la munte nu este la fel de cald ca în oraş.

În final:

Principiul care trebuie să vă călăuzească atunci când achiziţionaţi un echipament este acela de a avea în vedere ca el să se potrivească perfect nevoilor voastre. Nu este cazul să achiziţionaţi un obiect doar pentru că altcineva este mulţumit de el. Dacă pentru voi este un compromis, s-ar putea transforma într-o sursă permanentă de nemulţumiri mai mari sau mai mici. Dacă aveţi nevoie de încă o lună în plus pentru a strânge banii de care aveţi nevoie pentru a cumpăra obiectul care vi se potriveşte, aveţi răbdarea necesară, nu aruncaţi banii cumpărând în grabă altceva. Citiţi cu atenţie specificaţiile produsului. Dacă nu sunteţi siguri că este ceea ce doriţi, întrebaţi. Nu formulaţi întrebarea sub forma “Ce să aleg între X şi Y?” ci “Aş vrea să cumpăr X şi Y pentru a le folosi în activitatea Z. Sunt potrivite pentru ceea ce doresc? Dacă da, ce părere aveţi despre ele?”. Evitaţi să puneţi, pe forumuri, întrebări de genul: “Ce gheată să-mi cumpăr?” după ce le-aţi văzut doar pe internet, mergeţi mai întâi în magazine, alegeţi două-trei produse care vi se potrivesc şi abia apoi cereţi părerea altora despre ele.

3. Cât costă un sfârşit de săptămână pe munte?

Trebuie să recunosc că această întrebare m-a uimit. Obişnuit de atâta vreme să-mi calculez nevoile materiale pentru un week-end la munte, nu am realizat niciodată că poate constitui o problemă pentru începători.

Un sfârşit de săptămână pe munte costă exact cât doriţi (sau aproape). Costul minim se rezumă, în general, la suma necesară pentru transport şi cazare, pentru că în majoritatea cabanelor se acceptă să scoţi şi să mănânci şi ce ai în rucsac. Pentru mine acesta este, de multe ori, şi preţul final (cele două-trei ceaiuri pe care le beau la cabană fiind un supliment nesemnificativ). Preţurile la mâncare şi cazare le găsiţi în secţiunea Ghid a site-ului Carpaţi.org (click pe numele muntelui, apoi în dreapta pe Cabane). Totuşi, la munte nu trebuie plecat fără o rezervă de bani. Am păţit-o eu, au păţit şi alţii, să fie necesar să scoatem sume suplimentare din buzunar (coborârea cu telecabina pentru că plouă torenţial, pierderea unui tren/autobuz etc. sunt lucruri care se pot întâmpla). Şi-apoi, mai este de socotit de multe ori, în funcţie de grup, o bere sau o pizza cu colegii de tură la final etc.

Ar mai fi multe de spus dar mă opresc aici. Nu mi-am propus să fac liste cu echipamentul necesar, există deja printre articolele publicate pe Carpaţi.org aceste liste, iar subiectul a fost de nenumărate ori discutat pe forum. În acest sens, vă îndemn să citiţi articolele lui Mihai Tănase (mihai.telemark) despre echipament, articolele Mihaelei Diaconescu (mike) despre echipament şi trusa medicală, articolul lui Mihai Lăzărescu (odin) despre pregătirea unei ture. Răbdarea de a răscoli acum site-ul în căutarea tuturor informaţiilor utile îmi lipseşte (şi îmi cer scuze faţă de cei care au scris, de-a lungul timpului, astfel de articole şi pe care nu i-am pomenit), dar, pe de altă parte, un om căruia îi place muntele trebuie să înveţe şi să caute, să se informeze, să citească.

4. Cu cine merg pe munte?

Dacă avem prieteni care merg pe munte, atunci răspunsul la întrebare este simplu. Este bine ca partenerii de tură să se cunoască bine, să-şi cunoască ritmul şi obiceiurile, astfel încât ani de zile am mers cu aceiaşi coechipieri. Am ajuns de sute de ori pe câte un vârf cu Bogdan, vechiul meu amic şi partenerul meu tradiţional de tură, ne-am strâns mâna (simplul şi superbul gest al camaraderiei montane) şi apoi am plecat mai departe în căutarea altor minunăţii ale muntelui. Ne-a dus şi ne duce în continuare pe munte bucuria de a fi acolo sus, fără să ne propunem niciodată altceva decât să ne simţim bine departe de oraş, fără a avea obsesia vârfurilor, atât de întâlnită între începători.

Alt prilej de a întâlni oameni cu aceeaşi pasiune sunt întâlnirile Carpaţi.org. Aşa am cunoscut-o pe Cristina Moldoveanu şi, mai apoi, prin intermediul ei, pe tatăl Cristinei, binecunoscutul Bunicu al jurnalelor mele.

De asemenea un alt mod excelent de a cunoaşte oameni care vor să meargă la munte este înscrierea în turele din planificatorul de ture al site-ului Carpaţi.org. Pentru începători, un prilej excelent de a merge la munte cu oameni care au experienţă este înscrierea în turele de iniţiere – ture ce au fost pornite la iniţiativa domnului Nae Preda (nycbv), din strădania căruia au ieşit oameni de munte adevăraţi, unul din ei, Mihaela Diaconescu(mike), fiind una din persoanele ce duc mai departe tradiţia acestor ture. Pe lângă faptul că puteţi cunoaşte oameni cu pasiuni comune cu ale dumneavoastră, aceste ture mai au şi avantajul de avea ocazia să învăţaţi de la oameni cu experinţă cum se merge pe munte, de ce echipament este nevoie pentru un anumit tip de tură etc.

Câteva dintre link-urile utile:

http://www.carpati.org/articole/1/ (Căutăm să împărţim articolele pe categorii, acest lucru va fi efectuat cât de curând)
http://www.carpati.org/forum/echipament_montan-4/1/
http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/05-scoala-muntelui/tactica-mersului-pe-munte

Câteva dintre legile muntelui şi ale cabanei:
http://www.carpati.org/articol/despre_munte/4/
http://www.carpati.org/articol/din_ciclul_legile_muntelui_/71/

Informaţii despre trasee şi cabane:
http://www.carpati.org/ghid/
http://www.carpati.org/forum/trasee_ture-2/1/

Ture:
http://www.carpati.org/ture_de_initiere/ture/1/
http://www.carpati.org/planificator_ture/1/

Articol l-am scris în vederea publicării sale pe Carpaţi.org (click pentru a ajunge pe pagina articolului). Am căutat şi voi căuta, să actualizez articolul ţinând cont de comentariile şi observaţiile adăugate de colegii mei carpatişti. Ar fi util să vedeţi care au fost comentariile acestora, vizualizând articolul pe Carpaţi.org.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj