Cântec de vânt printre creste – Ziua II

Sâmbătă – 17 august

– Trezirea!

Ufff… Gabi s-a ţinut de cuvânt şi face apelul de dimineaţă! Nu!! Nu vreau, e prea bine în sacul de dormit!

– Ieşim şi noi?
– Ce să mai zic, ieşim.

Cuvintele ies din mine ca un oftat. Până să mă dezmeticesc ca lumea constat că lumea e de mult în vervă. Georgiana şi Adi au facut ochi la ora patru şi s-au dus să vadă rasăritul. Dar soarele a fost ceva mai timid şi şi-a tras perdea de nori.

– Hai, că suntem ultimii.

Deşi am tras de mine să termin bagajele, reuşesc să fiu ultimul care urcă rucsacul în spate. Trimit un gând pios faţă de alpiniştii căzuţi la datorie şi iau încet drumul ce urcă pe Piciorul Caprei. Ne reunim chiar pe picior pentru o poză de grup, coborâm în mica căldare dintre Piciorul Caprei şi Creasta Arpăşelului, apoi ne aliniem pe poteca ce încinge ca un brâu uriaş Arpăşelul. În vreo două locuri zăresc un firişor de apă, prea slab să ne alimentăm de la el. Undeva jos, în căldarea Fundul Caprei se zăreşte un drum şi o apă mai zdravănă. La un moment dat zăresc şi un cort. Tot privind la cei din vale, ajungem să urcăm semn, că am ajuns sub Creasta Vârtopelului. De aici şi până în Portiţa Arpaşului nu mai e mult.

Privind în spate, constat că micile firişoare de apă se transformă, nu mult sub potecă, în mici cascade. Din păcate sunt prea mici şi prea departe ca să le fotografiez. Le reţin totuşi în memoria vizuală, frumoase şi albe, atât de aproape de potecă şi, totuşi, relativ inaccesibile. Panta se domoleşte şi ajung aproape imediat în Portiţa Arpaşului. Iată şi celebra gaură, numită de unii Fereastra Zmeilor. Din lecturile mele, numele de Fereastra Zmeilor nu este decât o alternativă la denumirea de Portiţa Arpaşului, este numele şeii, îndeosebi atunci când este privită de la sud (aşa cum şi ieşirile în creastă dinspre Cabana Sâmbăta, tot numele de Ferestre au primit).

Vântul sălbatic ne trimite în căldările Arpaşului. Privesc cu regret la creasta a cărei parcurgere mi-ar fi fost atât de dragă şi mă alătur grupului ce străbate deja Căldarea Pietroasă, prima dintre căldările Văii Arpaşului, nu înainte de a privi în jos la refugiul de sub Fereastra Zmeilor de unde un alt grup abia porneşte spre creastă. Privesc la văile din faţa mea: Căldarea Pietroasă, Căldarea Vârtopului şi apoi, sub Culmea Piscul Podragului dominată de vârful Podragu(2462m) – Căldarea Podrăgelului. Pe cele două din urmă, le ghicesc adânci şi devin uşor morocănos. N-am nici-un chef de coborâri în văi pentru a avea de unde să urc din nou cu rucsacul ce se încăpăţânează să respecte legile gravitaţiei.

Dar perspectivele devin impresionante. De jos apare pentru prima oară ceaţa ce ne va deveni însoţitor permanent în zilele următoare. Azi încă nu se prezintă compact, ceaţa este un uriaş iluzionist ce se joacă cu sălbatica muchie a Albotei, ascunzând-o pentru câteva secunde pentru a ne-o arăta din nou, în doar câteva secunde, doar pentru ai pune în altă parte un văl. Sunt fascinat, ceaţa devenind un alfabet într-un dialog al sufletului meu cu muntele.

Pe nesimţite am ajuns deja pe coama ce desparte Căldarea Pietroasă de Căldarea Vârtopului, dar înainte de a ajunge în aceasta mai avem de străbătut Căldăruşa Frunţii, închisă între două scurte creste ce se desprind de sub Arpaşul mic. Sub această găleată găsesc afine coapte. Mă înfrupt din ele în linişte înainte de a coborî înspre izvoarele ce-şi macină neobosite drum prin principala căldare a Arpaşului Mare. Pe malul micului pârâiaş îmi reiau dialogulul cu muntele de la umbra unei mici stânci. Undeva sus, muntele a adus noi litere în joc sub forma unei turme de oi, a căror vesel behăit sparge din când în când zgomotul apei.

Mă desprind din nou cu greu de la locul meu de verdeaţă şi odihnă pentru a începe încet, lunga şi abrupta urcarea pe Muchia Vârtopului. Nea Mircea a pornit pe un picior secundar, undeva mai la nord de poteca oficială şi ajunge mai uşor sus în timp ce restul asudăm din greu pe serpentinele potecii. E momentul în care grupul se rupe în două, după viteză, urmând să ne regrupăm fie în căldarea Podragelului, fie direct în cea a Podragului. În spate, jocului Albotei cu ceaţa i se alătură Vânătoarea lui Buteanu, prilej pentru câte-o poză în pauzele din ce în ce mai dese.

Uff, am scăpat. Am ajuns pe curba de nivel ce mă duce cale de o sută de metri spre nord, numai bună să-mi trag sufletul, potecă ce mă duce în mica strungă de deasupra Căldării Podrăgelului. Sunt atras de lac; aş fi de-a dreptul fascinat dacă în faţa mea nu s-ar zări căldarea adâncă, până la ea o coborâre abruptă cu grohotiş mărunt şi dincolo de ea o nouă urcare abruptă până în Curmătura dintre Lacuri (2270m). În timp ce cobor, zăresc mai jos un grup de cehi ce se regrupează înaintea urcării. Nu sunt greu de recunoscut. Toate grupurile de cehi sunt vesele şi gălăgioase. În timp ce mă odihnesc, schimb cu unii dintre ei câteva cuvinte despre traseul care-i aşteaptă şi despre valea în care ne aflăm. Din păcate, au cuvinte nu prea plăcute despre Podragu şi îmi trece prin cap pentru prima oară gândul de a pune cortul la malul Podrăgelului.

Până să ajung eu în partea de jos a găleţii, amici mei au început deja ascensiunea pe Culmea Piscul Podragului. Atâta bai să fie, eu am propriul meu dialog cu muntele şi acesta îmi spune să cobor spre lac. Descopăr printre şisturi o lume minunată cu mici cascade gălăgioase. Lipseşte marmota, o fii şi ea în concediu. O lungă sesiune de fotografii face ca o parte din grup să ajungă deja în Curmătură, în timp ce eu abia mă întorc în potecă ce întretaie căldarea. La baza urcării mă aşteaptă Vali, Georgiana şi Adi. Îi găsesc fascinaţi de imaginea unui ciopor de capre negre. Să le spun că am găsit pe o piatră o parte dintr-un craniu de capră neagră? Nu, muntele e dur iar viaţa e făcută în aşa fel încât să nu aibă un final, dar nu e locul şi nici timpul pentru o astfel de discuţie. Mai bine mă bucur împreună cu ei de imaginea jucăuşelor capre…

Am ajuns în Curmătură şi noi. Jos, în căldarea Podragu, crâmpeie de ceaţă ascund în răstimpuri poteca, cabana şi lacul. Muntele s-a săturat de dialogul cu mine şi se arată jucăuş, transformând găsirea prietenilor mei şi a locului de cort într-un uriaş puzzle ce trebuie descifrat.

Devreme de tot, ceaţa îmi aduce pe la gene somnul şi adorm cu gândul la ziua de azi, la Podragel şi la ziua de mâine.


Lasati un mesaj