Cântec de vânt printre creste – Ziua I

Sâmbătă – 16 august

Gândul îmi zboară departe, în timp ce microbuzul urcă încet panta din ce în ce mai aglomerată a Transfăgărăşanului. Făgăraşul mă cheamă, ca un magnet uriaş, iar eu îl trişez. S-ar fi cuvenit să-l urc de jos, dintr-una din potecile ce urcă văile nordice, dar eu mă fac că nu ştiu acest lucru şi mă complac în visarea-mi la timpul în care copil fiind, am fost dus în excursie cu autocarul către Bâlea.

Iată, am ajuns în frumoasa căldare a Bâlii. Plec repede, cu furie, vrând parcă să trag cortina peste acest spectacol jalnic al parcării supraaglomerate, al bâlciului de pe marginea drumului, al poliţistului ce încearcă să dirijeze haosul. Nu arunc nici măcar o privire în spate, în lungile minute de urcare spre Şaua Caprei. Întâlnim un baiat cu privirea pierdută după ce venise în 8 ore de la Podragu deşi avea în spate un biet rucsăcel, apoi o fatucă ce plânge în hohote speriată de poteca ce coboară repede spre lac. Mă întreb, pentru a câta oară? – ce caută oamenii ăştia pe munte? De ce nu se întreabă dacă au echipamentul şi mai ales antrenamentul fizic şi psihic pentru a parcurge un traseu de munte. Simpla vecinătate a Transfăgărăşanului le oferă aparenţa mincinoasă a accesibilităţii traseelor din preajmă?

În Şaua Caprei(2315 m) mă întâmpină vântul şi traseul de creastă. Nu apuc să mă bucur prea mult de privelişte. Plecăm să ne punem la adăpost pe malul lacului Capra.

Lacul este situat la o altitudine de 2230 m şi are o adâncime de 8 metri. Este alimentat de mai multe izvoare, cele mai puternice fiind situate sub pantele ce coboară dinspre Vârful Văiugii. Profităm de faptul că am ajuns devreme şi ne punem corturile în locuri ceva mai adăpostite, vântul puternic punând la îndoială rezistenţa beţelor din fibră de sticlă ale bravului meu cort. Mâncăm, urmează o mică pauză de relaxare şi apoi urcăm spre vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507 metri), unul din cele opt vârfuri de peste 2500 de metri ale masivului (dintr-un total de paisprezece ale ţării). Cum nu are sens să ne mai întoarcem în Şaua Caprei, urcăm în diagonală, direct spre Şaua Văiugii, loc în care întâlnim poteca marcată ce vine pe sub Vârful Văiugii din Şaua Caprei dar şi poteca ce urcă dinspre nord prin Căldarea Văiugii. Ne-am făcut un pic de cap pe această urcare, folosind micile hornuri de sub Vârful Caprei pentru a ne exersa (anti)talentele de căţărători, care oricum ne vor folosi prea puţin în această tură ce ne-am dorit-o să fie mai degrabă frumoasă şi relaxantă decât una plină de adrenalină.

Din Şaua Văiugii urcăm din greu pentru a-l ajunge din urmă pe nea Mircea, seniorul grupului şi, paradoxal, cel mai rapid şi mai în formă dintre noi, care e deja în Portiţă, mica şa care desparte vârful Vânătoarea lui Buteanu de mai puţin înaltul Vârf Capra. Ajungem pe vârf la momentul prielnic, adică la ceas de după-amiază târzie, moment în care zările estice sunt clare şi vedem hăt departe, până în spatele culmii Viştea-Moldoveanu. Sunt atât de prins de ceea ce văd departe, încât arunc abia târziu o privire fugară prin văile şi custurile apropiate, suficient ca pe un colţ de retină să se imprime imaginea unei creste ce închide căldarea aflată sub Vânătoarea lui Buteanu. O poză de grup sub cea mai rămas din crucea (?!?) de pe vârful Buteanu şi coborâm înapoi spre Portiţă. În timp ce prietenii noştrii coboară înapoi spre corturi, mie mi-e gândul la custura de mai devreme, aşa că urc cu Vali şi până pe Capra.

DA! Ea este! Creasta Arpăşelului şi mai în spate cea a Vârtopelului mi se dezvăluie sub privire! Minunate, sălbatece, mult dorite! O sa vină şi ziua când voi privi de pe custura îngustă spre vârful Capra. Până atunci mă mulţumesc să le privesc de sus zdrenţuirile de stâncă ce domină Căldarea Arpăşelului.

Revin încet spre Şaua Caprei privind din când în când spre vest spre soarele care se pregăteşte să trimită lumea la culcare. Numai vântul mai are energie şi pentru ora aceea şi aproape reuşeşte să mă trimită de-a berbeleacul spre lacul Bâlea, acum la ceas de înserare un pic mai eliberat din strânsoarea şarpelui de metal ce s-a prelins toată ziua pe şoseaua stropită cu sudoare şi sânge a Transfăgărăşanului.

Revenim la cort şi mâncăm. Dar micul arc ce mă pune zilnic în mişcare nu şi-a dus cursa până la capăt. “Hai până la Monumentul alpiniştilor”. Bineînţeles că mersul până la monumentul ridicat în memoria alpiniştilor ce au căzut în capcana avalanşei după ce reuşiseră premiera de iarnă a Arpăşelului, nu ne-ajunge nici pe-o măsea şi plec aiurea cu Manu până ajungem pe piciorul de sub Vârful Iezerului(2417m) de unde privim de sus Refugiul Salvamont “Cota 2000” şi ieşirea din tunel. Soarele apune undeva departe spre vârful Lespezi şi Cornul Călţunului şi eu parcă nu m-aş da dus privind fascinat spre culmea ce coboară dinspre Arpaşul mic şi îşi caldă extremităţile sudice în lacul Vidraru. Să fie Râiosu şi Muşeteica, vârfurile spre care privesc? Busola şi harta au rămas la cort. O sa mă lamuresc altădată, cine ştie, poate chiar bălăurind pe creasta respectivă.

Vântul pleacă obosit la culcare lăsând să cadă cortina nopţii peste corturile noastre de pe malul lacului Capra. Noapte bună!

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj