Călători în ţara legendelor

Au fost odată ca niciodată doi feciori de împărat ce se numeau Mureş şi Olt…

Dar povestea nu începe aşa! Începe cu o lună de absenţă de pe potecile munţilor şi cu un telefon ce sună dimineaţa, mult prea devreme.

– La ora asta?!? Să vezi că nu mai mergem.

Cel care mă tradase era de fapt ceasul, iar Ramona şi Bogdan mă aşteptau deja la poartă în credincioasa Dacie, martora atâtor ture de vis. Cu chiu cu vai mă adun şi mă fac mic pe bancheta din spate a maşinii, ştiindu-mă vinovat pentru întârziere.

Odată ce am zis şi eu prezent, suntem adunaţi toţi cei şapte pitici braşoveni şi mergem în căutarea Pietrei Singuratice căreia îi vom înainta cererea oficială, semnată şi parafată, prin care îi oferim postul de Albă ca Zăpada.

Dar Hăşmaşul nu este dornic să îşi lase prinţesa pe mâna noastră, aşa că pune în calea noastră o ceaţă densă şi umedă, cale de două judeţe.

În armurile noastre metalice, ignorăm ceaţa şi, iată-ne ajunşi în oraşul minier de la poalele muntelui. Nu reuşesc să mă abţin să nu fredonez a lui Alifantis melodie: “La Calul Bălan”. Drept e că nici melodia nu-i de munte şi nici oraşul cal, aşa că, supărat, bătrânul Hăşmaş, mai pune de-o mantie de ceaţă şi frig, de era să-l cred pe cuvânt că nu ne primeşte! Se pare că moşul i-a retransformat pe cei doi fii de împărat în ceaţă şi ne-a arătat pe noi ca fiind căpcăunii cu care trebuie să lupte!

Dar nici noi nu ne lăsăm cu una cu două, că doar n-om fi venit de-aşa departe fără să primim răspunsul ce-l căutam, aşa că urcăm cu drag şi spor pe poteca ce ne duce spre cabană, cale de două ore. Suntem puşi din nou la încercare şi găsim în drumul noastru urmele ale unui ursan. Să fii sănătos unchieşule, că nu sunt suficient de proaspete să ne facem probleme.

Văzând curajul nostru, Hăşmaşul trimite ştafetă la prinţu-i cel Mic. Feciorul înţelegând repede gândurile noastre, dădu ordin să se deschidă Moara Dracilor şi astfel se făcu deodată cald.

– Apăi mulţumim domnule dragă, la oasele noastre prinde bine un pic de căldură după frigul din zilele trecute – aşa că ne oprim să admirăm uriaşa Moară, nicidecum impresionaţi de noua încercare a muntelui de a ne opri din drumul noastru.

Dar prinţu-i şiret şi cât pe-aci să ne lăsăm totuşi moleşiţi de căldură dacă n-ar fi piticul veteran, nea Mircea, ce ia calea potecii şi nu ne mai lasă să ne oprim decât la poalele Pietrei Singuratice.

Singurateca stâncă este pe cale să rămână şi mai singură şi fără apărare în faţa prinţului cel tânăr, Hăşmasul Mic, bătrâna doamnă de onoare, Cabana, fiind cam obosită şi pe cale să-şi dea duhul din cauza nepăsării primăriei ce o stăpâneşte.

– Apăi dragii mei, eu râmân aici că mie mi-e drag Hăşmaşul, că-i frumos şi neasemuit, dar veniţi să vă îmbrăţişez pe toţi.

Nu ne-am ales cu o Albă ca zăpada, dar nu e deloc de lepădat invitaţia Pietrei, aşa că am urcat cu toţii la ea mulţumind frumos celor care au montat un cablu zdravăn şi nou ce ne uşurează urcarea. Cu drag ne primi prinţesa şi ne arătă de la turnurile sale, marea de aur a ceţii ce se scălda în soare. Dar pe cât de frumos, pe atât de gelos se dovedi Hăşmaşul cel mic, aşa că plătirăm preţ greu supărării sale, glezna piticului Gabriela căzând la datorie.

Cum prinţesa rămase cu fiul, Hăşmaşul cel mare se îmbună şi ne chemă la el. Am dat noi din colţ în colţ, invocând motive de sănătate, dar chemarea-i se repetată şi pe piticul cel veteran şi pe piticul cel neastâmpărat cu grad de admin îi luă gura pe dinainte şi acceptară invitaţia! Aşa că am plecat cu toţii spre castelul Hăşmaşului, şapte pitici pe treişpe ( :P ) picioare! Puse bătrânul în calea noastră covor de poieni neasemuite decorat cu bandă roşie, de-am mers pe el cale de aproape două ore, până când, la chemarea bătrânului rege, am ieşit din potecă şi am urcat pe la marginea zidului cetăţii direct spre turnul în care e odaia sa.

Dar înainte să ajungem la el, ne-am oprim o ţzâră la “capela” ce-i decorată cu cruce metalică pe care stă floarea de colţ, să mulţimim Celui de sus pentru că ne-a călăuzit paşii şi să-i cerem iertare că nu am trecut pe la Casa sa în Sfântă zi de duminică. Apoi vizitarăm regele, Hăşmaşul cel mare, unde ne-am oprit şi ne-am ospătat ochii cu privelişti minunate de se mira până şi Ceahlăul că îi aruncăm doar priviri fugare.

Dar ora-i târzie şi ziua-i mai scurtă, aşa că ne grăbim să dăm bineţe bătrânului rege şi pornim spre casă. Dar monarhul are fire schimbătoare şi-i iute la mânie, aşa că la cabană din şapte pitici rămân doar şase, piticul veteran fiind înşelat şi trimis pe altă poteca. Cum sângele apă nu se face, Gabi şi Alina se duc să-l caute şi iată-ne că pe potecă am rămas doar 4 pitici în şapte picioare… care picioare rămân doar şase, pentru că piticul Bogdan plăti şi el tribut muntelui, lăsându-şi genunchiul în nişte noroaie.

Înjumătăţiţi la număr, cu picioarele-n feşe şi cam orbecăind în noapte, am ajuns la maşina credincioasă dar numai după ce am promis Hăşmaşului că vom reveni.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!

Distribuţie:
Pitici: nea Mircea, Alina, Gabriela, Ramona, Bogdan, Gabi şi piticul cel neastâmpărat ce vă povesteşte toate acestea.
Alba ca zăpada şi lumea-i de poveste: Piatra Singuratică, Haşmaşul Mic şi Hăşmaşul Mare.

PS: Nici-un pitic nu s-a lăsat pierdut definitiv în pădurile Hăşmaşului dar cel puţin trei pitici au avut de suferit în urma acestei prea frumoase ture. Piticul cel neastâmpărat e bine şi, prin urmare, a ratat un eventual concediu medical. Povestea-i gata!

O alta varianta de jurnal pentru această tură, precum şi o frumoasă galerie foto, se pot găsi pe site-ul lui Bogdan: bogdanbalaban.ro. Enjoy!

Articole asemănătoare:


2 raspunsuri la “Călători în ţara legendelor”

Lasati un mesaj