Alte vremuri
Odată cu urcarea în Turnuri – Padina Popii – mi-am mai ostoit un pic dorul de pereţii de calcar ai Craiului. Nu de tot, tânjesc la următoarea ieşire, acolo pe cremenea albă. Probabil că ca mai trece un pic de timp, dar voi reveni, acolo în creasta sălbatecă.
Nu ştiu cum se face, dar urcările mele din Curmătură în Turnuri se termină întotdeauna cu trăznete si ploi în vârful Padina Popii. Pare a fi o tradiţie deja, inaugurată odată demult, când am parcurs pentru prima oară Nordica de la un cap la altul. Atunci am revenit a doua zi în creastă şi am dus-o până la capăt, coborând apoi pe La Lanţuri, coborâre ce pare azi nebunească – cu rucsaci cu cadru, cortul uriaş al primelor ture şi ghete cu care nu ar urca nici măcar în autobuz, unul din adolescenţii de azi. Îi înteleg, nu au de unde să ştie că nu mai departe de acum 10 ani magazinele de munte erau o raritate şi că ghetele speciale de munte erau un lux pe care ţi-l permiteai numai când găseai o “pilă” la fabrica de încălţăminte sau pe la armată. Urcam, totuşi, din dragoste de munte.
Am urcat, iar, acolo sus, în Turnuri, pe drumuri vechi… dar când a încetat ploaia nu am mai revenit în creastă… Rămâne pe altă dată, muntele rămâne acolo şi la fel si dorul meu de ajunge din nou acolo sus, mai aproape de Cer.