Colecţie de gânduri la ceas de seară

Următorul articol trebuie citit ca atare, fără a-i căuta sau a-l înzestra cu sensuri ascunse, fără a-l folosi ca material de propagandă atee sau religioasă. Nu am şi nici nu voi avea vreodată opinii anti-religie, respect dreptul fiecărui om în parte de a crede sau nu, de a aparţine sau nu unei anume religii şi voi continua să mărturisesc credinţa în cadrul bisericii (ca şi ideal şi mai puţin ca instituţie) în sânul căreia m-am născut şi crescut. Exemplele, născute din experienţe personale sau din istorie, vor avea ca şi subiect biserici creştine tradiţionale, dar se aplică tuturor credinţelor lumii, de la vechile religii antice până la modernele „credinţe” hollywoodiene.
 
 

Cea mai bună afacere în vremuri de criză rămâne biserica. Ea nu poate fi falimentată decât de concurenţa directă (adică o altă biserică). Altfel nu îmi pot explica înflorirea materială pe care o cunosc bisericile în perioada post-1989.
 
 

„Mirarea” e relativă. Nu pot să uit că marea Notre Dame de Paris şi alte biserici de o frumuseţe arhitecturală extraordinară (de „la ei” şi de „la noi”) au fost construite în perioade în care sărăcia, molimile şi foamea erau „la modă”. Ceea ce nu face altceva decât să dovedească faptul că biserica a prosperat indiferent de moment şi că a dezvoltat, în orice perioadă, strategii de marketing extraordinare şi adaptate momentului. Că a fost vorba de inchiziţie sau comerţul cu indulgenţe, că a fost vorba de comerţul cu moaşte, biserica (dacă nu ca instituţie, măcar indivizii cu mai multă sau mai puţină influenţă din cadrul ei) sau profitorii din jurul ei au prosperat pe seama bunei credinţe a maselor. O industrie uriaşă, reală şi rece, dar şi extraordinară ca şi eficienţă şi model economic, dezvoltată în jurul unor idealuri, unele dintre ele contradictorii cu această stare de fapt.

Pe acelaşi model istoric, în jurul micilor bijuterii istorice ale schiturilor ortodoxe, de care mai dau în preumbările mele prin ceea ce a mai rămas din pădurile scumpei (din ce în ce mai la propriu!) patrii, s-au construit mari complexe de clădiri ce strivesc aceste mici schituri şi s-au construit… cu bani. Nu vreau să fiu Iuda, dar săraci erau destui. Dacă se dorea, se puteau găsi şi investiţii pentru biserica de dincolo de „graniţa” pe care o vom trece toţi la un moment dat. Iar banii provin din mirările mele… căci nimic nu mă miră mai mult decât un preot de mănăstire ieşit să sfinţească ultima achiziţie pe patru roţi a familiei de credincioşi, călugărul cu bluetooth în ureche ce conduce un 4X4 primit, probabil, ca şi donaţie sau, de ce nu?, imensa groapă de gunoi născută în spatele mănăstirii, în albia pârâului (toate acestea le-am văzut şi eu, le-au văzut şi alţii, la o anumită mănăstire cu nume şi istorie de pe Valea Oltului dar ar putea fi plasate în orice loc din ţară).

Pe vremuri, adolescent fiind, am avut ocazia de a vizita mari biserici occidentale (revin la exemplul Notre Dame şi mai adaug câteva celebrităţi de pe ruta ce ne-a dus în Franţa prin Austria şi Italia; din păcate Ungaria doar am traversat-o în viteză). Atunci, ca şi acum, am simţit ceva emoţii (mai degrabă legate de istoria locului) şi o atracţie faţă de arhitectură doar la prima clădire dintre multele care s-au succedat în cele două săptămâni de perindări europene. În rest, m-am simţit pierdut, biet prichindel rătăcit în marile spaţii acoperite. Spun spaţii şi clădiri şi evit să spun biserici, nu pentru că nu aş ştii că ascund în spate instituţii de istorie a religiei şi de provodăire a credinţei, ci pentru că nu au dimensiuni umane, sunt reci, strivesc prin opulenţă, strivesc prin însuşi volumul de aer adăpostit. Este posibil ca la această senzaţie să fi contribuit şi faptul că, deşi o parte din strămoşii mei au fost catolici, la un moment dat, prin alianţe, o ramură a „evoluat” către ortodoxie, prin urmare nu mă simt prea „acasă” în bisericile catolice (deşi conştientizez faptul că sunt într-un locaş de cult închinat aceluiaşi Dumnezeu în care cred şi prin urmare intru în ele încărcat, pe cât posibil, cu un grad de evlavie), dar tot ce ştiu este că îmi doream să ajung cât mai repede acasă, în biserica ridicată de mocanii săceleni acolo sus în deal.

Din păcate, simt că istoria se repetă. Este suficient să privesc ciudata (unii ar numi-o moderna) clădire a Bisericii Catolice de pe strada Zizinului sau, la fel de ciudată, clădirea Bisericii Baptiste de pe bulevardul Saturn (ambele în Braşov), clădirile Mănăstirii Râmeţ (în Trascău) sau clădirile răsărite pe lângă mica, cocheta şi invitătoarea la Mărturisire bisericuţă a schitului Pahomie din pădurile Builei, pentru a resimţi aceleaşi „frustrări”. Clădirile inhibă prin mărimea lor, iar preoţii ce slujesc în ele încetează, în fapt, să devină parte a familiei şi sfătuitor intim, ci devin instrument de mânuire a maselor (iertată fie-mi trimiterea spre un subiect sensibil şi pe care evit să-l comentez – rămânând neutru, cel mai recent exemplu este cel a demostraţiilor din Harghita şi Covasna, acolo unde preoţii au reuşit să aducă peste o mie de oameni la un miting). Nu văd cum ar putea să fie altfel din moment ce păstoresc o oaste de sute sau mii de oameni. Dar Credinţa nu se sădeşte doar cu discursuri duminicale şi cu slujbe nocturne de Paşti (singura sărbătoare ce mai adună întreaga comunitate). Comunicarea verbal-sufletească cu Părintele este înlocuită, vrând-nevrând, în aceste „hale”, cu cruce sau fără, cu cuvintele popii (predicatorului, imamului sau cum s-o numi, de la comunitate religioasă la comunitate religioasă). Problema este că, pe de o parte, preoţii sunt puţini, popii sunt mulţi, iar pe partea cealaltă, mulţi aud, puţini ascultă.

Ce rămâne? Rămâne rana sufletească de a vedea că credinţa este strivită de imaculatele şi imensele clădiri fără fundaţie (dincolo de „graniţă”). Mai rămâne acest pelerinaj „religios” (?!? – personal, am vagi îndoieli – ceea ce se întâmplă în prezent reprezintă mai degrabă o excursie la monumente istorice decât o dorinţă de a fi câteva secunde măcar mai aproape de Cer), rămân aceste afaceri excepţionale ca volum, eficienţă şi prosperitate din jurul marilor centre de Credinţă şi… mai rămâne ceva. Mai rămâne amintirea unor oameni care în numele Credinţei şi a idealurilor ei, s-au nevoit prin rugăciune, post şi curăţenie să treacă dincolo, în lumea celor ce se roagă veşnic pentru mântuirea noastră.

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj