Îmbătrânim
Unul câte unul, oamenii care ne-au marcat copilăria dispar. E semn că îmbătrânim. Încet şi sigur devenim noi cei pe care îi privesc curioşi copiii, miraţi să ne vadă răbufnind cu orgoliile noastre de adulţi proşti.
S-a mai dus unul dintre oamenii de care îmi legam repere clare ale copilăriei, omul de care te temeam cel mai mult atunci când eram mic. Şi, totuşi, dincolo de aceste temeri (transformate ulterior, la vârsta când am început să-mi impun voinţe şi gânduri, într-un amalgam de opinii pozitive sau negative) au rămas amintirile, înfrumuseţate, poate, de trecerea timpului. A rămas un întreg univers al copilului ce am fost, ore întregi de joacă cu copii lui, mereu sub presiunea momentului în care trebuia să vină “stăpânul” acasă, privitul cu orele la roboţeala continuă (nepot de tâmplar ce iubea lemnul, am rămas întotdeauna fascinat de oamenii care prestează o muncă fizică şi o fac cu pasiune). Toate aceste amintiri, pe care le credeam demult uitate, au răbufnit cu violenţă acum, în momente în care casa mea a devenit un depozit pentru o parte din lucrurile ce incomodau pregătirile pentru ultima călătorie a celui dispărut. Mirosurile, atât de familiare odinioară, au făcut ca aceste amintiri să izbucnească la suprafaţă, să mă macine, să-mi readucă aminte cum era pe vremea copilăriei fără griji.
Îmbătrânim. Implacabil. Şi vom deveni la rândul nostru doar nişte repere ale altor copilării.