Pădurea de vise

Mergem în Crai! Planul de bătaie e făcut, îl conving pe Bogdan că îi fac rost de un sac de dormit cu care să treacă cu bine noaptea când: “… n-a mai urcat nimeni în ultimele trei săptămâni până în Ascuţit.” Cuvintele lui Doru, mă lasă fără replică… Ufff… Craiule… Dacă ştiam că zăpada se va topi atât de repede în numai o săptămână, poate nu am fi renunţat atât de uşor.

“Ce facem?”, dar mintea mea s-a reorientase deja, spre Ciucaşul drag.

Mă tot uitam pe fereastra biroului spre Piatra Mare şi nu îmi venea să cred. Zăpada se duce văzând cu ochii. Oare? Sun la Salvamont Cheia (mulţumesc cu acestă ocazie pentru informaţiile oferite cu generozitate): “Nu e nevoie de colţari, un piolet pentru orice eventualitate. Şanse mici pentru un schi de tură decent.” Primesc cu aparentă seninătate veştile, dar deja mi-este clar: zăpadă udă! Ufff… Parcă mi-a pierit cheful.

“Vin şi eu!” Nu-mi vine să cred urechilor. Mara, pe care o credeam sus în creasta Rodnei, vrea în Ciucaş. Nici nu termin bine convorbirea şi mă sună Gabi. “Venim şi noi”. “Heei… Parcă eraţi în drum spre Făgăraş.” No asta-i treabă! Musai că are Ciucaşul ceva la sfârşitul acesta de săptămână de ne adună pe toţi.

Ne adună şi nu prea. CFR-ul îşi face pe cap şi ne-o aduce pe Mara abia la ora la care trebuia să fim la Muntele Roşu pentru a face joncţiunea cu Gabi şi Ovidiu. Mai mult, întârziem încă vreo zece minute pentru a face cumpărături de ardeleni sadea (adică ceapă) şi plecăm şi noi, în sfârşit, spre munte în Dacia lui Bogdan, gemând de oameni, pioleţi, colţari (ne-a fost teamă să-i lăsăm singuri acasă!) şi… rucsaci! Care rucsaci s-au încăpăţânat să fie prea mulţi, aşa că m-am ales în braţe cu unul… în ciuda sugestiei timide că aş prefera-o mai degrabă pe Oana. Şi a tot gemut biata maşinuţă, până s-a hotarât că nu ne mai vrea pe una din curbele dinspre Muntele Roşu.

Na! Asta-i viaţa, îl lăsăm pe Bogdan să aibă o discuţie în doi cu maşinuţa şi începem să dăm din picioare, unii mai uşor, alţii blestemând pe rând asfaltul şi ghetele de iarnă. (Nu recunosc nimic!). Până la urmă, ajungem şi noi şi Bogdan şi maşina la Silva, acolo unde toată lumea reorganizează bagajele, iar eu, profit de moment pentru a-mi face de cap cu Gigă (aka Pentaxul Oanei). Şi mă târăsc cu drag şi spor, minute în şir, cu genunchii şi coatele prin noroi, pentru a face fotografii la ghiocei şi brânduşe, uitând că pentru a fi maimuţă nu este suficient să te caţeri în copac. Ce-a ieşit… păi ce se vede printre rânduri, acolo unde sunt postate fotografiile cele mai reuşite (adică niciuna).

După câteva încercări, îmi dau seama până şi eu că treaba nu-i prea oablă şi, ca să nu ies în pierdere, dau vina pe obiectiv, soare, firele de iarbă, brânduşe şi ziua în care-au răsărit, şi mă întorc la căsuţe să returnez aparatul Oanei. “Hei, ce mică e lumea!”. În faţa cabanei, un fotograf (aş fi zis mai talentat decât sunt eu, dar mi-am dat seama la timp, că eu nu sunt fotograf), nimeni altul decât Adi (adygaz). Surpriza este reciprocă, cu atât mai mult cu cât după tura de-astă vară din Făgăraş nu apucasem să mai vorbim.

“Da, hai şi-om mere, oameni buni, că n-om mai ajunge pe vârf azi.” Drept e că una ziceam şi alta gândeam, pentru că îmi surâdea ideea unui apus pe Ciucaş. Nici nu plecăm bine şi ne oprim… că doar nu m-or lăsa prietenii să fiu singurul murdar de noroi în coate. Să fie un déjà-vù, o repetare a turei din noiembrie când am reuşit performanţa de a ajunge la cabana de lângă Şura de Piatră în mai bine de 8 ore? Din fericire, nu. Toată lumea speră să mai dea peste brânduşe şi ghiocei şi mai târziu, numai eu sper să dau peste zăpadă îngheţată! N-apăi n-ai ce ştii face, cum ar zice avrigeanca noastră, fiecare cu meseria lui, a mea-i de Gigă-Contra.

Drept e că minute mai târziu, nu ne mai doream niciunii decât să ne ţină zăpada, iar eu să fi luat schiurile de tură. Coborâm, mai la pas, mai în alunecări mai mult sau mai puţin controlate până în Valea Berii, acolo unde zăpada e groasă şi umedă. Dacă până aici, totul a mers normal, aici se rupe ceva în mine. O răceală rebelă m-a cam vlăguit în săptămâna dinainte şi nici aici nu îmi dă pace. Aşa că, mă chinui prin zăpada udă, mă chinui să respir, mă chinui să… Ufff… Oaaanaaaa, undeeee eşti, bate-mă de vrei, dar vino să mă… cari până în vârf că eu nu mă-ntorc acasă! Numai că Oana era lângă mine şi nu era nici ea în apele ei, aşa că slabe şanse să mă care.

Cu chiu cu vai, urc panta până la cabana Ciucaş, la soare, unde trag un pic de timp, mai mănânc şi un sandwich şi …. “Unde sunteţi?”. SMS-ul primit mă smuge din leneveală. Văd undeva sus, dincolo de Ţigăile mari, doi voinici urcând cu spor. Cum îi bănuiesc a fi Gabi şi Ovidiu, dau semnalul de plecare a trupei noastre cele voiniceşti: “Până colo mai pe iarba ceea la soare.” Că vorba ceea… după masă cât de mic, toată lumea doarme un pic. Toată lumea în afară de cei pe care nu i-am lăsat eu să doarmă cu inginereasca-mi nepricepere în a întinde un trepied, adică pe toţi. Trepiedul odată montat, mă simt din nou fotograf, mă uit cu mare pricepere prin obiectiv şi Ţac, fotografiez cu mare artă Ţigăile Mari. Cu mare artă, dar fără să prind şi vârful. Nu mă las, dau vina pe trepied, aparat, Ţigăi şi lumină, aşez iarăşi toată şandramaua şi îmi reîncerc norocul. Mă las păgubaş, evident, câteva minute mai târziu şi decretez că e timpul să plecăm, nu de alta, dar musai să se ridice cineva mai priceput ca mine să strângă trepiedul “pe care am crezut că am înţeles din prima cum se strânge”.

D-apăi ce zi! Toată lumea pare a fi în Ciucaş. “Ziua bună”. Pe o zonă mai ferită de sub Ţigăi, îl salut pe Zoli de la Alpin Club Braşov. Îmi confirmă că cei pe care îi văzuserăm erau amicii noştri pe care îi aşteaptă să coboare pentru a se întoarce împreună spre Silva. “N-apăi hai şi-om mere şi ne-om vedea cu bine şi altădat”. Pornesc cu spor la urcat, în protestele zgomotoase ale Marei care îşi dorea o fotografie de grup. I-am refuzat, din păcate, această plăcere toată tura, găsindu-mi mai mereu altceva de făcut.

Fotografia Marei am refuzat-o, în schimb îi chinui, pe Ileana şi pe Bogdan, încercând talentele-mi absente de portretist. “Staţi aşa! Nu mişcaţi! Nu priviţi în aparat!”. Evident că am uitat că mai trebuie să-i şi încadrez, dar ce? asta contează? Atitudinea din spatele obiectivului contează, aerul cu care faci Ţac. Rezultatul? Oricum va perfect, pentru că am avut atitudinea unui adevărat fotograf. Dacă tot veni vorba de rezultat, poate fi admirat, din nou, printre rânduri.

În faţă, imediat sub Ţigăile Mari, apare vâlcelul pe care îl bănuiesc a fi plin de zăpadă. Par a-l fi ghicit şi alţii la fel aşa că ne luăm după urmele lor, ce urcă un mic “horn” destul de înclinat. Nici nu-l urc bine şi jos zăresc o siluetă familiară. Îmi lansez zgomotos salut voios de pionier, recunoscându-i pe amicii noştri. Ocazie cu care aflăm că echilibristica nostră este inutilă, pe vâlcelul cu pricina zăpada fiind ok. Na, asta e. Mai lucrează şi pioletul un pic, că doar nu l-am cărat degeaba. Mai lucrează şi Gică, pe care Oana l-a abandonat în braţele mele cu speranţa că vom ajunge să ne înţelegem. Speranţe deşarte… pentru că eu sunt mai degrabă preocupat să nu mă pierd în ghemul de chingi ce atârnă de mine decât să apăs cu folos pe declanşator. Dar, eu sunt băiat descurcăreţ, ajung să mă organizez şi să cad în fund cu folos, în aşa fel încât să iau zăpadă în bocanci, cu tot cu parazăpezile înălţate până peste genunchi.

Ieşirea-mi pe vârf este apoteotică. Ajung primul… de la coadă şi pesemne că semăn destul de bine cu pomul de Crăciun, judecând după privirile celor aflaţi deja pe un vârf neaşteptat de aglomerat. Până să facem poze de grup, eu am şi zbughit-o în traversarea “sălbatecii” creste în căutarea unei poziţii care să-mi confere o şansă de a face o fotografie panoramică care să prindă şi vârful principal şi Ţigăile Mari şi Zăganu. Poziţie am avut, trepied ba, pricepere nici atât, aşa că m-am ales doar cu oboseala…

O ultimă privire de sus şi am şi pornit în jos. N-au rămas prea multe amintiri de pe o coborâre făcută rapid, doar o fotografie ici şi colo, o privire spre muntele lasat în urmă.

S-a lăsat noaptea şi liniştea peste Silva, linişte spartă din când în când de poveştile muntelui ce ne aduce mereu împreună, poveşti ce ne-au ţinut treji până târziu.

Auuuuu!

Aşa au zis ochii mei, dis de dimineaţă, atunci când au dat cu ochii de frişca, pardon, zăpada de afară. A nins (iarăşi!), aşa cum deja ne-a obişnuit ciudata lună martie.

Aşa că, în loc să fredonez versurile lui Şt. O. Iosif: “Înfloresc grădinile, / Ceru-i ca oglinda, / Prin livezi albinele / Şi-au pornit colinda”, eu am trecut la “So this is Christmas”. E drept ca şi Bala, cu ale sale “porcării” ( :D ) are o vină însemnată în treaba asta.

Oricum, se zvoneşte că primăvara aşteaptă să vină sfărşitul săptămânii. N-apăi să vedem, eu încă mai sper la un schi de tură… poate va fi cu schiurile în spate. :D Ar fi cireaşa de pe frişcă!

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)

Daaaa! O aştept cu mult mai multă nerăbdare decât în alţi ani. După încălzirea de la Predeal – ieşire pe care trebuie să mărturisesc că am privit-o cu ceva emoţii, neştiind dacă mai sunt în stare să stăpânesc alunecarea pe schiuri – este timpul să spun La revedere! pârtiilor aglomerate. Asta şi pentru că Moş Crăciun cu mustaţă(Père Noël mai degrabă) a adus cadoul la care tânjeam de atâta vreme. Deci: este timpul ca focile să se lipească pe schiuri şi schiurile să alunece pe zăpadă şiiiiii: pe pârtie cu mine… pârtia mea particulară din orice colţ de munte! (Dragii mei, să nu fiţi supăraţi pe mine, o să vă las un colţişor cu zăpadă şi vouă şi asta la preţ modic!!)

Deci, să vină zăpada, să vină odată!

PS:
1. Ştiu că e deja în Făgăraş, dar eu o aştept la mine acasă, în munţişorii mei dragi.
2. Dacă cumva nu ştiţi încă despre ce e vorba:

http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/08-ture-de-iarna

sau, de ce nu, minunatul jurnal a lui Mike:

http://www.carpati.org/jurnal/calimani_pe_schiuri_de_tura/1237/

Deschizând ochii, am redevenit brusc copil! Ninge cu fulgi mari, împărăteşti, ninge aşa cum îmi place mie, ninge cu îngeri.