Jul 20 2012

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă… în doi

“- You are happy! You are really happy!

– Yes, I am”

A trecut ceva vreme de când nu am mai simţit atât de intens bucuria de a merge pe munte, bucuria de neînţeles de a îmi simţi trupul dezmierdat de acea oboseală ce însoţeşte turele în care tragi de el fără milă, biciundu-l ca pe un corp străin, doar pentru a da minţii satisfacţia de a fi acolo sus, departe de lumea dezlănţuită, şi de a vedea ceea ce alţii nu văd, chiar şi atunci când împărţim aceleaşi poteci. Şi unde altundeva să simţi lucrurile acestea mai acut decât în munţii dragi “de acasă”?

— — —

După o lungă perioadă în care programul, vremea sau sănătatea ne-au ţinut mult prea departe de munţii dragi, ne-am fi dorit să avem un concediu montan, cu creste de Parâng şi miros de otavă proaspăt cosită prin grădinile Trascăului. N-a fost să fie, ploaia schimbând radical mult prea scurtul concediu. Am simţit un pic bucuria de a avea sub gheata potecile Parângului după care, goniţi de ploaie, am coborât spre oraşe. Totuşi, n-a ieşit deloc rău, căci şi anul acesta ne-am bucurat de reîntâlnirea cu prieteni vechi de pe Carpaţi.org. Dacă anul trecut ne-am întâlnit prin Oradea cu Moni (ally_mony) si Cristi (cristi_dav), având parte de prea frumoasă tură cu Cristi prin Pădurea Craiului, concediul de anul acesta ne-a dat prilejul să petrecem zile frumoase în compania Marei (marasb), a lui Cristi (urlea2002),  a lui Cosmin (metalgreu) si a Andrei (sadikaro), căreia am avut şi ocazia de a îi spune, un pic anticipat, “La mulţi ani!”.

I-am promis Marei că o să încercăm să ne reîntâlnim, nu mai departe decât week-end-ul următor, prin Făgăraşii ei, fără a bănui măcar că nu vom avea nici cea mai mică şansă de o face. Siliţi fiind să rămânem în zona Braşovului şi nevrând să ratăm un sfârşit de săptămâna ce se anunţa lipsit de precipitaţii, ne-am reorientat planurile spre două ture separate, fără obiective măreţe, doar cu bucuria de a fi pe munte şi de a ne întâni cu alţi prieteni dragi (acolo sus la cabana de sub Şura de Piatră).

După ce vineri seara ne-am întins la o limonadă şi povestit concediile cu Bogdan, dimineaţa de sâmbătă ne găseşte cam amorţiţi. Punem totuşi cap-compas dragii noastre maşinuţe roşii spre Valea Berii, chiar dacă un pic târzior. Dacă pe drum aerul condiţionat (de deschiderea geamului) al bolidului ne răcoreşte cât de cât, pe vale, soarele ne goneşte cu drag şi spor în căutarea răcorii “Fântânii” dedicate profesorului Nicolae Ioan, mentorul Asociaţiei “România Pitorească”. Mergem repede, robotic aproape, aruncând doar priviri furişe spre fostele lacuri, acum distruse şi colmatate, spre poienile încărcate până la refuz cu margarete, spre izvoarele ene. Revenit, după o bună bucată de vreme pe acest drum ce odinioară mi-era atât de cunoscut, nu pot să nu remarc schimbările. Marea cabană născută de curând pe pantele Chiruşcăi şi mutarea barierei ce închidea odinioară accesul pe vale încă de la drumul naţional, au modificat iremediabil acest drum. Se vede că este circulat. Şi, într-adevăr, nu durează mult până să fim depăşiţi de maşini ce trec în ambele direcţii. Maşinile turiştilor înaintează o parte din vale înainte să fie preluaţi de cabanieri. Moral? Legal? Frumos? Ce mai contează. Liniştea s-a pierdut demult…

Pe la izvor facem o pauză mai lungă. Suficient de lungă încât să ne treacă prin cap că vom mai reveni pe vale doar sezoanele schiurilor de tură, atunci când nu va mai trece niciun motorizat pe lângă noi (Sic! Sunt unii care au şi şenile…) şi cât se ne ajungă din urmă o familie demnă de toată admiraţia. Patru generaţii de montagnarde, de la codiţele de grădiniţă al fetiţei (încălţate de munte!) până la părul alb al (stră?)bunicii. Atunci când astfel de familii vor deveni o regulă şi nu o excepţie în România, vom avea o şansă. Până atunci…

Binecunoscutul molid uscat ne întâmpină la ieşirea din pădure. Dar dincolo de el, nu ne mai întâmpină ruinele vechii cabane, ci cea nouă.  Uriaşă, dar totuşi zveltă, îmi provoacă sentimente amestecate. Pe de o parte, simt că era inevitabil şi mă resemnez, pe de altă parte marea mea nostalgică îşi trimite furioase valuri spre marginile sufletului meu. Ne aşezăm, pentru câteva clipe, stingheri, pe-o bancă încercând să ne protejăm de căldură. Poate ar fi fost mai răcoare înauntru, dar ce să căutăm acolo?

Tigăile încă se oglindesc în mica baltă de pe Chiruşca. Uitat este mastodontul ce îl lăsăm în spate. În faţă sunt doar planuri şi dorinţe şi vise ce se doresc împlinite. Urcând prin căldura sufocantă ce a înlocuit ploile, zăresc montagnarzi ce se întorc deja de pe vârf. Cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge pe Carpaţi. Barba aceea mi-este cunoscută! Şi mult după ce “Bună ziua!”-ul tradiţional se va fi pierdut în vânt, ne dăm seama că l-am văzut în pozele de la întâlnirea de la Capra. Nu apucă să ne dezmeticim complet, şi pe lângă noi trec alte figuri cunoscute… din alte vremuri… din alt Carpaţi. Îi salutăm discret, căci nu am vrea să  deranjăm.

Undeva sub Tigăi, un bolovan îmi este drag loc de popas. Sufletul meu a scrijelit poveşti destule pe piatra lui aspră. Poveşti cu turme şi dulăi, cu flori şi iarbă verde, cu alb şi gheaţă rece. Nu ne grăbim nicaieri. Nici la vârf, nici acasă. Ne bucurăm că suntem aici, ne facem planuri, râdem încet şi ne lăsăm o vreme mângăiaţi de vântul ce mai îndulceşte căldura sufocantă. Un vâlcel din zonă ne face să visăm la iarnă şi la alunecări măiastre pe ţandere.

— — —

A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus, rânduri ce vi le ofer incomplete pentru că nu şi-au mai găsit niciodată continuare. De ce? Cine ştie? Poate că sufletu-mi  a vrut să închidă clipele în mine, ca orice comoară preţioasă… Sau poate că Timpul, da! el, Timpul – marele ucigaş de clipe, nu a vrut să-mi acorde răgaz aruncându-mă în tumultul unei vieţi ce nu mai seamănă cu cea dinainte, deşi are, în mare, aceleaşi personaje principale.

Dar – nu, nu regret că nu voi termina vreodată acest jurnal. Nici că arar mă mai aplec deasupra tastaturii pentru a lăsa să curgă gânduri negândite… deşi, recunosc, mi-e dor.


Jul 25 2011

Abia când vine seara…

Abia când vine seara, porţile sufletului se deschid pe deplin, lăsând să pătrundă amintiri şi culori şi parfumuri de peste zi. Iar în acea clipă, de-ai găsi timp s-o trăieşti, ai descoperi că sufletul îţi zâmbeşte cum nici n-a mai zâmbit şi nici nu va zâmbi în altă seară.


May 11 2011

Un alt… apus în doi

De la un apus la altul, nu e decât o clipă, o clipă trăită în doi…

padureadevise.ro

Click pe imagine pentru a vedea varianta mai mare.


Feb 14 2011

If you have…

If you have no voice, SCREAM!
If you have no legs, RUN!
If you have no hope, INVENT!


Sep 14 2010

Vând vise…

Vând vise mici şi vise mari, fardate cu speranţe ce se împlinesc odată, sporindu-mi faima de negustor cinstit.

Le împachetez în hârtie viu colorată şi le scot în târg, în văzul lumii ce se înghesuie duminică de duminică la taraba mea cea mică, să le pipăie şi să le guste, să le cumpere bucată cu bucată, fără să clipească măcar.

Şi-apoi, la miezul zilei, scot pe tarabă ştergarul roşu pe care aşez visul cel mai frumos, stârnind haosul în piaţă. Doamne-ntreabă-n şoaptă, iar domnii strigă preţul, dar visul, într-un sfârşit, rămâne-al meu.

Şi plec cu el pe drumu-mi, căci nu te dau, iubito, deşi toamna a venit…

padureadevise.ro

Fotografie aparţinând Oanei