Aug 18 2009

Aş vrea…

Aş vrea să fiu precum o chitară, să pot să-mi pun tristeţea pe o notă pe care să o trimit spre nicăieri. Aş vrea să ştiu să dau frunze asemeni unui copac, să-mi cresc o frunză mai puţin verde şi să o trimit spre pământ. Aş vrea să fiu asemeni unui fir de iarbă, să mă înclin un pic atunci când coasa mă mângâie la rădăcină. Aş vrea să ştiu să zbor asemeneni unui pescăruş, să pot să stau un pic mai mult pe catarg atunci când vaporul pleacă de la mal.

Aş vrea să ştiu să ating sunetul atunci când vorbele-mi sunt ferecate. Şi pentru că eu nu sunt nici pescăruş, nici iarbă, nici copac şi, mai ales, nu sunt chitară, aş vrea să ştiu să te ţin în braţe în orice clipă şi să-ţi dăruiesc visul ce nu ştiu să-l redau în linii de creion negru pe hârtie albă…


Jun 24 2009

Visând…

Seara, când adorm, visez din nou la pădurea veche şi, copil fiind, alerg printre albe margarete în iarba-ncinsă în care greierii-şi cântă norocul preţ de o clipă. În timpul acesta, vântul ce pleacă marea cea verde îmi susură în ureche poveşti pe care doar copii le ascultă şi le văd desenate pe cer cu carioca. Sunt iarăşi acolo preţ de o seară şi merg prin pădurea cea rară în căutarea micilor bijuterii roşii de fragă, umplându-mi sufletul cu raze ce-şi taie drum prin frunza cea verde.

Seara când adorm, visez din nou la stânca cea albă pe care-mi freamătă mâna şi corpu-mi se-tinde în îmbraţişări pătimaşe ce prind lumina-ncleştare, mângăiat fiind… de sărutul buzelor tale. Visez din nou la pădurea cea veche şi iarăşi sunt copil, lin adormind la sânu-ţi ce miroase a mugur de brad şi a fragă pe care scrie iubire.


Jun 17 2009

I’m the biggest spender, I’m spending dreams like no one else!

Inspiraţia m-a tot ocolit în ultima vreme. Undeva, într-o ciornă, stă neterminată a doua parte din “Magazinul de vise”, iar altceva nu am avut nici timp şi nici chef să scriu. Am lăsat în tot acest timp să treacă pe lângă mine vise, am lăsat să se aşteargă praful pe amintiri de neuitat, am sărutat şi am fost ţinut în braţe…

Într-o zi, o să încep, poate, să scriu din nou, până atunci se lasă o tăcere relativă în care visele mele vor fi cheltuite pe iubire şi pe munte.


May 14 2009

Retezat de primăvară

Avertisment: Segmente din traseele descrise în jurnal sunt accesibile în această perioadă doar cu echipamentul şi cunoştinţele necesare unei ture de iarnă. Parcurgerea acestor trasee în condiţii asemănătoare poate prezenta riscuri sporite de accidentare (cădere / avalanşă / etc.).

Sunt locuri în care nu ajungi decât atunci când eşti pregătit să le întâlneşti, iar mie aşa mi-a fost dat pentru multe dintre locurile care altora le sunt familiare demult. Printre multele cadouri ce mi le-a rezervat viaţa în ultimul timp, mi-a fost dat să ajung în Retezat, iar acest lucru a venit la o vârstă la care pot privi, deja, lucrurile cu detaşare, o vârstă la care atingerea unui vârf nu este decât un mijloc de a dezvălui sufletului alte privelişti, iar câteva clipe de şedere la soare pe o piatră, cu ochii plini de frumuseţea muntelui, pot compensa, din plin, lipsa din “palmares” a unei cote.

Cu ochii lipiţi de somn, coborâm în halta dintr-o încă adormită Ohaba de sub Piatră. Ne întâmpină doar liniştea, imaginea dezolantă a unei clădiri devastate ce odinioară adăpostea casa de bilete şi un biet câine ce se gudură pe lângă noi cu o veselie ce pare la nelalocul ei minţilor noastre de oameni nedormiţi şi cocoşaţi de povara mult prea încărcatelor noastre bagaje ce adăpostesc echipamente pentru două sezoane diferite, atât de necesare în această perioadă în care sus este zăpadă udă, iar jos la poale, se apropie prima coasă. Abia îndrăznim, acum, la ora la care noaptea se îngemănează cu ziua, să deranjăm liniştea satului din inima Haţegului cu sunetul paşilor noştri şi cu timidele şi inutilele încercări de a trimite acasă patrupedul. Este inutil să sperăm la un transport. Suntem singuri, sub un cer plumburiu ce ascunde privirilor noastre un Retezat pe care îl ghicim departe – încă ascuns sub plapuma umedă, încercând să găsim drumul de apropiere spre muntele ce-l visasem atâta.

Parcurgem alene drumul ce ne aduce în Sălaşu de jos, făcând inutil semn cu mâna spre vreo maşină rătăcită pe drum sau privind după vreun iepure ce o zbugheşte repede pe dealurile ce ne înconjoară. În sat suntem priviţi cu oareşce mirare de oamenii ce se trezesc alene şi se îndreaptă spre locurile de muncă. Nu este încă sezonul vacanţelor, suntem doar doi bieţi hoinari ce caută încă iarna, la vremea la care oamenii aşezaţi se gândesc la vara ce se apropie cu paşi repezi. Aşteptăm, la îndemnurile unei localnice, microbuzul ce coboară dinspre Nucşoara, dar auzind că va să vie înapoi abia spre ora opt, ne reluăm lentul şi chinuitorul marş.

Ieşiţi din sat, mai ridic mâna doar într-o doară la maşinile care trec din când în când pe lângă noi. Dar, atunci când aproape ne pierdusem speranţa, opreşte lângă noi maşina… Jandarmeriei. Îmi trece prin cap, pentru câteva clipe, că am putea să luăm amendă, dar din oboseală se naşte curajul de a pune întrebarea ce ne va purta motorizaţi până la ieşirea din Nucşoara. Nu ştiu dacă s-au găsit mulţumiri destule atunci, la ceasul dimineţii, dar în zilele ce au urmat, gândurile noastre bune şi numeroase urări de sănătate şi viaţă lungă s-au îndreptat spre cei doi oameni ai legii ce şi-au făcut milă de suflele şi picioarele noastre.

Lăsăm câteva minute rucsacii să se odihnească şi sperăm să nu fi folosit decât doza de noroc a unuia dintre noi, dar speranţele se dovedesc deşarte. Mergem alene spre Cârnic, depăşiţi de o unică maşină, o inepuizabilă 1300 (“cea mai tare maşină de teren”, aşa cum mi-o dovediseră moţii în urmă cu ceva ani) prea încărcată cu bagaje să mai avem loc noi doi, darămite “dulapurile” noastre, dar şi de vacile ce se îndreptau liniştite spre locurile de păscut, mai vioaie decât eram noi capabili, mânate, probabil, de gustul colţului de iarbă crudă căreia i-au dus dorul o iarnă întreagă. Vremea ce se încăpăţânează să rămână închisă, îmi adânceşte oboseala şi sfârşesc prin a adormi un timp, lungit pe izopren, undeva la marginea drumului, vegheat de mâna ce-mi mângâie părul.

Cabana Cârnic apare izbăvitoare, atunci când creierul şi corpurile noastre obosite începuseră să refuze să se mai coordoneze. Suntem recunoscuţi de cabanier, ce se dovedeşte a fi chiar şoferul bravei Dacii, lucru pe care îl realizăm abia după ce îşi cere scuze că nu ne-a luat în maşină. Un ceai şi o jumătate de oră de odihnă şi ne luăm la revedere de la vremelnicele noastre gazde, pe noi ne aşteaptă, acolo sus, zăpada şi cabana cu nume de floare albastră.

Suntem singurii ce-şi mână paşii pe drumul de pământ şi piatră, acum, la mijloc de săptămână, şi ne bucurăm de pădurea de fag de un verde proaspăt şi revigorant. Liniştea dimineţii a fost înlocuită de concertul de mai al păsărilor şi de sunetul apei ce transformă cascada Lolaia într-un minunat voal alb pe care aparatul foto îl surprinde cu şi fără timpi lungi de expunere, de departe şi de-aproape. Ne permitem această pauză, este încă devreme în zi, ne jucăm cu lumina, ne jucăm cu apa, ne încărcăm sufletul cu primăvara locurilor înainte de a porni mai departe pe forestierul mult prea lung pe care, pas cu pas, căutăm să lăsăm în urmă oraşul şi grijile, să lăsăm în urmă oboseala nopţii şi praful drumului. Suntem în căutarea unor noi amintiri de povestit nepoţilor la vremea când flori albe vor fi împodobit tâmplele, în căutarea mereu altor imagini ce vor fi imortalizate de aparatul fotografic, în acelaşi timp capabil şi incapabil să stocheze, pe recele suport electronic, emoţiile clipei.

La vremea când foaia ce răsună a lăsat definitiv loc acelor de molid, lăsăm în stânga marcajul cu triunghi albastru ce urcă aspru pe firul pârâului Pietrele, alegând să rămânem pe poteca marcată cu banda albastră ce ne va duce prin poiana tristă din care nu mai întâmpină turiştii cabana Pietrele. A rămas şi ea în amintirea celor care au apucat să o vadă, un nume într-un şir atât de lung de nume sinonime cu jarul unei nopţi şi cu dezolarea anilor ce au urmat. Mi se pare că trăiesc aievea un film cu fantome în timp ce trec prin complexul în plină degradare. Abia când ajungem în zona fostei cabane găsesc urme de viaţă, dar ceea ce văd mă şochează. Boxe de câini înconjurate de plase metalice – o adevărată canisă. Faptul că suntem întâmpinaţi de un singur câine alb, este departe de a mă linişti, iar comportamentul lui nu este din cele mai amicale. Mi se face brusc dor de Bruno şi Hera, uriaşii blânzi de la mine de-acasă, din Piatra Mare. Încerc să vorbesc cu el, se mai calmează, dar cum îi întorc spatele reîncepe să se agite. Târziu de tot, când ajungem aproape de uşa pe care scrie Cazare/Accomodation, ne întâmpină femeia ce pare a fi cabaniera fără cabană a acestor locuri. Ne spune că dulăul nu are nimic cu noi, dar ne latră din cauza beţelor de trekking. Cu greu mă abţin să nu îi răspund că beţele au intrat demult până şi în “arsenalul” obişnuit al turistului român. După ani de zile de mers pe munte, am început din ce în ce mai greu să suport cabanierii ce cresc în jurul cabanei hoarde de câini mai mult sau mai puţin controlabili. Nu cred că este de datoria turiştilor să înveţe să se comporte şi faţă de aceşti dulăi, sunt suficiente întâlnirile cu ciobăneştii, cred că este de datoria cabanierilor să dreseze aceşti câini a căror utilitate sunt dispus să o înţeleg. Nici în visele cele mai urâte nu aş vrea să îmi închipui cum ar fi arătat întâlnirea nocturnă cu “căţeluşul” pe care îl deranjează beţele de trekking. Lăsăm în urmă incidentul, dar lăsăm curând în urmă şi ceea a rămas din complexul Pietrele, pentru că nici ceaiul şi nici atitudinea cabanierei nu sunt cele cu care sunt obişnuit. Nu sunt un turist pretenţios, dau întotdeauna Bună ziua când intru într-o cabană şi mulţumesc întotdeauna pentru ceaiul pe care îl plătesc, aşa că rareori rămân cu un gust amar după ce plec, dar sentimentul neplăcut ce mă încearcă lăsând în urmă Pietrele este cu greu alungat de nevoia de a mă bucura de munte şi de linişte.

În locul în care din stânga intersectăm din nou traseul de pe vale, găsim celebra grămadă de lemne destinată cabanei Genţiana. Luăm câteva surcele, atât cât ne mai permit rucsacii supraîncărcaţi şi continuăm să urcăm, acum pe marcaj comun (BA şi TA). Drumul, din ce în ce mai abrupt, îl “dansăm”, când pe gheaţă, când pe lespezi, când pe zăpada ce se lasă sub noi. Când, într-un târziu, mă trezesc în faţă cu clădirea de lemn a cabanei, sufletul meu tresaltă de o bucurie pe care abia mi-o reţin. “Simt” din toţi porii că este o cabană de-a mea, cu Cabanier şi ceai de plante culese din pajişti. Suntem întâmpinaţi exact aşa cum bănuiam, cu multă căldură, de nea Loli şi de câţiva membri ai clubului Floarea Reginei (căldură pe care am resimţit-o în toate zilele petrecute la Genţiana). Cum am ajuns în timpul săptămânii, suntem lăsaţi să ne alegem locurile, ba mai mult, suntem îndrumaţi către cele mai călduroase. Urmăm sfatul şi ne încercăm de îndată locurile, cu un somn binemeritat după un drum atât de lung.

Dimineaţa, totul este îngheţat. Începem prima urcare printre jnepenii de pe vale, a căror traversare ne va deveni în zilele următoare familiară (dar nu şi plăcută). Crusta ne ajută să evităm căderile şi ieşim relativ repede în prima căldare glaciară. Este prima mea întâlnire cu circurile glaciare ale văii Pietrele. Luăm harta şi, în soarele ce începuse deja să prindă putere, ne întindem pe un loc de pe care zăpada se curăţase. Ne lămurim dilemele geografice şi identificăm vârf cu vârf giganţii din faţa noastră: vârfurile Bucura I şi Bucura II, uşor în dreapta, apoi Curmătura Bucurei, vârful Custura Bucurei şi Colţii Pelegii. Suntem încadraţi strâns de culmile Pietrele şi Stânişoara, dominate de vârfurile cu acelaşi nume. Ţinta noastră iniţială, vârful Peleaga, este ascuns deocamdată privirii noastre, undeva în stânga. Traversăm apa pe un pod de zăpadă îngheţată şi, în curând, scăpăm din pădurea de jneapăn, ce se reduce încet – încet la pâlcuri ce pot fi ocolite, lucru infinit mai uşor decât mersul peste crăci îngropate, mereu cu teama de a scăpa în gol. Şi dacă mersul ne devine mai comod, în ciuda intensităţii din ce în ce mai mari a razelor soarelui ce înmoaie crusta, ne permitem să privim mai mult în jur şi-i dau dreptate Oanei: “Este frumos, Retezatul ăsta”. Mă fascinează turnul întunecat al vârfului Bucura II, sălbatic şi aparent inaccesibil, străbătut ici şi colo, ca de nişte vene, de hornuri aproape verticale pe care se scurge sânge alb, mă atrage imaginea Curmăturii Bucurei, cu dinţii de rechin ce muşcă din cornişele mult mai mari decât ne aşteptam, iar în stânga, şaua Pietricele, pare a se sprijini pe o coamă a unui pur sânge arab al cărui cap îl reprezintă Colţii Pelegii.

Înaintez încet prin căldarea glaciară ce, judecând după orizontalitatea perfectă a solului, trebuie să fi adăpostit odinioară un alt lac, demult colmatat. Oare câte sute de ani au trecut de când lacul a dispărut? Este soarta naturală a multora dintre lacurile glaciare. Vor dispărea în timp, unele mai repede, altele mai încet, odată cu transporturile de material ce vor umple din ce în ce mai mult locaşul în care se găseau odinioară, iar în urma lor vor rămâne zone relativ plate în care îşi va săpa meandre apa ce alimenta fostele lacuri. Meditând la soarta fostului lac ajung, într-un târziu, la Bordul Tomii şi depăşindu-l, regăsesc apa limpede a lacului Pietrele descătuşată parţial din strângerea zăpezii. Deja este foarte cald, cu toate pauzele atât de necesare mie am ajuns foarte târziu în zonă şi, din cine ştie ce motive, nu mă simt nici psihic foarte tare. Odată cu apropierea de creastă, starea de disconfort creşte şi cu greu reuşesc să mă conving că voi fi în stare să urc pantele de sub Custura Bucurei.

Alegem pentru urcare un picior aflat în dreapta vârfului ce pare a oferi din loc în loc adăpostul unor stânci. Împreună cu vâlcelul ce îl mărgineşte la stânga pare a fi singurul loc de pe Curmătura Bucurei lipsit de cornişe. Alternativa, din locul şi la timpul în care ne-am regăsit acolo, ar fi fost să urcăm pe stânga un vâlcel ce ne-ar fi dus pe piciorul ce coboară din vârful Custura Bucurei spre căldare şi apoi să facem un traverseu destul de lung pe feţele de sub vârf, traverseu ce ne va duce în şaua de după acesta fără să-l mai urcăm. Alegem să rămânem la planul iniţial, facem o pauză de hidratare şi punem în picioare, pentru prima oară în această tură, colţarii. O las pe Oana să ia ceva avans pentru a nu risca inutil o supraîncărcare. Zăpada pare a fi destul de stabilă, dar este mai bine să fi sigur. Ne regrupăm între stânci, ocolim primul grup prin stânga, efectuăm un scurt traverseu spre dreapta pentru a ocoli cea de-a doua stâncă şi ieşim din nou pe picior. Zăpada ne joacă o festă: este destule de subţire şi dedesupt sunt stânci. Totuşi, ciocul pioletului şi colţarii prind destule de bine şi ieşim destul de repede în şaua finală. Am ajuns cu bine în creastă şi văd, pentru prima oară, dincolo de ea, Căldarea Bucurei. Deşi la timpul respectiv, mi s-a părut că a luat foarte puţin, am avut nevoie, în fapt, de aproape o jumătate de oră, o jumătate de oră ce, suprinzător, m-a readus psihic, dar mai ales fizic, la parametrii normali, dar o jumătate de oră ce compromite definitiv orice tentativă de a mai urca spre Peleaga. Mocăiala mea de dimineaţă face să fi ajuns mult prea târziu aici sus. Mai păstrăm de doi lei speranţe şi hotărâm să luăm o decizie finală abia pe Custura Bucurei.

Probabil că ar fi fost mult mai rapid să continuăm pe linia crestei, dar teoria este teorie şi deciziile din teren rămân cele mai importante. Starea zăpezii şi mai ales bănuiala că ar fi doar un strat subţire de zăpadă sub care se găsesc plăci de piatră, ora târzie şi temperatura ridicată, au fost factorii care ne-au îndemnat să continuăm pe traseul de vară, iniţial cu colţarii în picioare, pentru că în prima parte am avut mai multe traverseuri relativ expuse, pe limbi de zăpadă, iar mai apoi, renunţând la colţari, direct în sus, pe plăcile de stâncă dezgolite de învelişul alb, am ajuns înapoi în creastă, imediat sub vârful propriu-zis. Supriză însă! Pe ultimii metri, înzăpeziţi, suntem nevoiţi să ne oprim şi să punem din nou colţarii, pentru că nu am reuşit să sparg cu bocancii trepte suficient de sigure. Tot efortul a meritat. De sus, lumea ne aparţine şi suntem doar noi doi, departe de lumea dezlănţuită, mângăiaţi doar de un vânt ce se dovedeşte blând cu noi.

Tot acest balet delicat printre lespezile Custurii, operaţiile de montare / demontare a colţarilor fac să fie extrem de târziu când ajungem în Şaua de sub Colţii Pelegii. Orei târzii i se adaugă şi o traversare expusă, undeva sub vârf, acolo unde se vede clar o urmă de avalanşă. Nu este nevoie de multe cuvinte. Peleaga rămâne pentru un alt anotimp alb, nu pleacă nicăieri. Vom reveni să urcăm până la ea, înarmaţi cu mai multă hotărâre şi experienţă şi, cel mai important, cu toate aceste cunoştinţe în ceea ce priveşte configuraţia terenului pe timp de iarnă acumulate în aceste zile. Am ajuns înapoi în Bordul Tomii făcând traverseul de sub Custura Bucurei pe varianta pe care o lăsasem în stânga la urcare. În alte condiţii nu ştiu în ce măsură aş fi avut curajul să tai faţa respectivă, dar fapt este că zăpada ne-a permis traversarea sigură a pantei. De jos, ne mai oprim să privim la ultime raze ale soarelui ce colorează în auriu vârfurile. Ar fi fost frumos ca apusul să ne prindă acolo sus, dar pe noi ne aşteaptă o lungă şi înceată traversare a pădurii de jneapăn, de data aceasta pe o zăpadă moale, pe care crengile micilor conifere se încăpăţânează să nu o mai susţină. Ajunşi, târziu de tot, la Genţiana, punem punct unei zile care, pentru mine, a fost umbrită de un singur regret: absenţa schiurilor, în condiţiile unei zăpezi şi a unei zile superbe pentru schiul de primăvară prin frumoasele circuri glaciare ale Văii Pietrele.

După ce sâmbătă ne-am rezervat dreptul unei sublime stări de lene ce ne-a trimis la plajă pe o stâncă din faţa cabanei, duminică urcăm din nou prin pădurea de jnepeni. Pe măsură ce urcăm, mirosul “curăţat” de factorii de stress urbani, descoperă izul clar de animal sălbatec. Cum nu am ştiut niciodată să deosebesc mirosul de “vânător” de cel de “vânat”, ne semnalăm din când în când prezenţa, pentru a evita întâlnirea cu vreun Martin surprins de cei doi “nebuni” ce s-au smuls din căldura aşternutului destul de devreme. Fapt este că mânaţi de la spate de perspectiva neplăcutei întâlniri, ieşim destul de repede în prima treaptă glaciară, în ciuda lipsei crustei ce ne-a ajutat atât în prima zi. Ne păstrăm ritmul bun până în zona lacului, acolo unde ajungem mult mai repede decât în prima zi. De aici, părăsim marcajul şi ne alegem un traseu relativ domol spre o şa de pe Culmea Stânişoara, nu înainte de a ne echipa cu colţari.

În şa facem o nouă îndoctrinare cu iubire… de Retezat. Ne aflăm pe o culme aflată între două văi superbe – cea a Pietrelor şi cea a Stânişoarei, este soare şi bine. În dreptul nostru, două urme paralele semnalează trecerea recentă a unei perechi de, credem noi, lupi relativ tineri. Cele patru degete şi forma generală a labei nu pot să aparţină unor câini şi sunt prea mari pentru a putea fi asociate unor vulpi. În aceste condiţii, probabil că mulţi ar renunţa la prânz, dar nouă ne este prea foame, iar pe de altă parte pauza este binevenită pentru a face planul mai departe. Custura Retezatului este plină de cornişe, chiar mai neplăcute decât cele din Curmătura Bucurei. Avem o singură zonă favorabilă ascensiunii – cea în Şaua de iarnă, dar aceasta se află destul de departe de vârful Retezat, iar noi nu avem foarte mult timp la dispoziţie. În aceste condiţii şi sub influenţa lecturii din Munţii Noştri ce indică o privelişte mult mai spectaculoasă, spre mare mea bucurie, se naşte ideea ascensiunii pe Bucura, vârful ce m-a atras încă din primul moment. De pe acesta se prăbuşeşte cu zgomot zăpada, pe pereţii mai înclinaţi se văd rupturi evidente, dar, în mod curios, acest lucru nu face decât să-mi sporească fascinaţia.

Coborâm în circurile Stânişoarei cu speranţa că de data aceasta nu ne vom mai rata ţinta aflată chiar la o aruncătură de băţ de noi. Mai mult, vârful pare a fi tangibil şi direct, pe un picior ceva mai înclinat dar pe care se ivesc, protectoare, câteva stânci ce ne-ar putea ajuta să nu rupem placa. Alegem varianta cuminte – a urcării în Şaua de iarnă. De departe, urcarea spre aceasta pare a fi relativ lină şi sunt tentat la un moment dat să continui cu beţele de trekking. Luăm, totuşi, din prudenţă, pioletul în mână şi bine facem, ultima parte fiind destul de înclinată, iar zăpada apoasă nefiind una din cele mai favorabile. Traversăm cu grijă o faţă de sub Bucura I. Zăpada se rupe uşor şi trebuie să avem grijă ca să evităm o alunecare în vale, alunecare nu extrem de periculoasă, dar neplăcută. Depăşim un picios stâncos şi ne încadrăm pe hornul ce ne urcă spre Şa. Dacă până aici senzaţia de pericol a fost relativă, aici urcarea este mai abruptă (deşi abordabilă inclusiv pe schi de tură, dovadă urmele găsite) iar odată cu înălţimea, consecinţele unei căderi se vor fi dovedit neplăcute. În aceste condiţii urcăm cu grijă, având tot timpul în vedere că pe acel culoar îngust va trebui să şi coborâm. Din păcate, în timpul traversării văii Stânişoarei, vremea s-a schimbat. Dacă la începutul urcării spre Custură, încă mai eram în soare, ajunşi în Şaua de iarnă ne întâmpină spectacolul sumbru al furtunii ce mătură Rezervaţia Gemenele şi se apropie cu repeziciune. Un fulger destul de apropiat şi tunetul aferent şi… totul s-a terminat. Am fost atât de aproape de vârful Bucura, ne despărţeau doar 150 de metri diferenţă de nivel dar… Nu este nevoie de nici-o secundă de gândire. În clipa următoare tunetului, am şi băgat înapoi în rucsac termosul şi mănuşile de rezervă. Coborâm cât se poate de repede hornul şi, aproape pe negândite, suntem înapoi pe culmea Stânişoara. O nouă răbufnire a cerului şi am zbughit-o înapoi spre circurile inferioare ale Văii Pietrele. Am avut nevoie de doar o jumătate de oră să ajungem din Şaua de iarnă până la pădurea de jnepeni şi de încă o oră ca să ajungem la cabană unde… unde ne răsfăţăm în soare. Furtuna a măturat creasta, dar nu şi zona joasă a masivului. Mai mult, ca să ne fie dezamăgirea deplină, jos de tot, la câmpie, este senin şi soare.

Pe fereastra trenulului ce ne poartă încet spre casă vedem căpiţele ridicate. Prima coasă, la lucernă, ne spune că iarna s-a terminat. Vom mai purta o vreme, agăţate pe rucsac, pioletul şi colţarii, pentru o tură desfăşurată pe vreo vale de abrupt, dar anotimpul alb s-a dus. Se putea mai mult în această tură? Desigur, era loc şi de mai mult. Dar pentru noi este mai important că ne-am simţit bine, că am învăţat multe – despre munte şi despre noi înşine. Şi mai este ceva important: am mai adăugat un munte (al câtelea?!?) pe lista munţilor ce îi iubesc nespus şi o Cabană şi un Cabanier pe lista de suflet.


Mar 29 2009

Magazinul de vise

În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă, mâine dimineaţă urmează să plec spre casă. La un moment dat, dintr-o vitrină prăfuită, îmi atrage privirea un mic cufăr vechi din lemn având colţuri şi lacăt de metal. Mă uit la firma magazinului. Pare să fie agăţaţă acolo acum sute de ani. Abia se mai zăreşte scris cu litere demodate “Magazin de”, următoarele litere căzând pradă timpului şi intemperiilor.

Apăs şovăielnic clanţa vechii uşi, aproape nevenindu-mi să cred că magazinul este deschis. Uşa scârţâie şi apoi loveşte un clopoţel răguşit. Îmi trebuiesc câteva secunde bune să mă obişnuiesc cu semiîntunericul încăperii. Mă aşteptam să găsesc rafturi, o casă de marcat şi o vânzătoare încremenită, în schimb mă regăsesc într-o încăpere dichisită, deşi uşor demodată. Undeva într-un colţ, aproape de un şemineu în care arde focul, un motan doarme adânc pe tăblia unei canapele ce trebuie să fi fost la origini bordeaux, dar acum, sub patina timpului a căpătat o nuanţă nedefinită. O bibliotecă imensă plină cu cărţi vechi învelite în piele şi un birou pe se stau învălmăşite cărţi şi cutii completează tabloul bătrânei camere. În încăpere domneşte un aer închis ce mă sufocă şi doar curiozitatea este cea care mă împiedică să ies. Pe birou, sunt câteva hârtii şi un stilou, dar în încăpere nu pare a fi cineva.

Nu scrie nimic pe hârtii. “Ciudat magazin!”.

– Unde plecaţi?

Înţepenesc cu mâna pe clanţă la auzul vocii autoritare. Mă uit degeaba prin încăpere, pupilele mi s-au micşorat la vederea soarelui de afară şi nu mai văd nici puţinul de care eram capabil înainte.

Închid uşa. Din colţ, de lângă şemineu aud scârţâitul ritmic al unui balansoar. Abia acum îl remarc, cu spatele la mine, încălzindu-şi picioarele în faţa şemineului. Este imposibil, acum câteva clipe nu era acolo. Mi-ar fi fost imposibil să nu îl remarc, chiar aşa adâncit în pernele fotoliului. Bătrânul priveşte flăcările şemineului, ignorându-mă. Întrebarea ce m-a reţinut în magazin pare a fi fost singura zvâcnire de viaţă izvorâtă din trupul chircit. Pentru o clipă, mă întreb ce vârstă are. Mi-e imposibil să i-o ghicesc, dar pare la fel de bătrân ca şi firma de afară.

– Bună ziua.

Nicio inflexiune pe chipul său. Mă uit jur-împrejur, altcineva trebuie să fi fost cel care mi-a vorbit. Şi totuşi, bătrânul şi motanul sunt singurii locuitori ai odăii.

– Bună ziua.
– Ahh, am uitat de dumneavoastră.

Bătrânul a ieşit din letargie. Se ridică de pe balansoar cu greutate. Este mic de înălţime, uşor cocoşat şi are faţa brăzdată de riduri.

– Avocat Predescu.

Sunt uluit. Vocea bătrânului a redevenit fermă. Îmi întinde o mână numai piele şi os pe care i-o strâng cu grijă temându-mă să nu i-o rup. Este îmbrăcat într-un costum de catifea ce trebuie să fi fost odinioară elegant, dar pe care acum se citeau numeroasele purtări.

– De ce aţi intrat?

Uluirea mea creşte. Autoritatea pe care trebuie să o fi exersat odinioară bătrânul avocat, a rămas într-o voce obişnuită să expună, să dezbată, să comande.

– De ce aţi intrat? – repetă întrebarea.
– Am intrat… Am… – deja mă bălbăi… Ştiţi… Cutia… Vitrină…

Priveşte consternat, fixându-mă cu ochii mici, înfundaţi în orbitele înconjurate de cearcăne.

– Am văzut în vitrină o cutie, aş vrea să o cumpăr. Da, să o cumpăr.

Am recitat cuvintele, fericit că mi-am revenit din uluială.

– Nimic din ceea ce vedeţi nu este de vânzare!
– Dar… ştiţi… afară scria…
– Afară scria “Magazinul de vise”. Luaţi un loc!

Mă aşez moale pe canapea. Nu sunt în stare să protestez, în mintea mea se învălmăşesc imagini şi întrebări, fără să se lege nimic coerent. Între timp, avocatul s-a reaşezat în balansoar şi pare a fi uitat din nou de mine. “Ce caut eu aici?”

– Domnule avocat!
– Da… Vă aşteptam întrebările.

Suprinderea concurează în mine cu iritarea. Bătrânul îşi bate joc de mine.

– Am o singură întrebare. Dacă nu vindeţi nimic, atunci de ce scrie “Magazin”?
– Sunteţi nepoliticos, tinere domn.
– Îmi cer scuze.

Realizasem că am greşit în ton încă din momentul în care rosteam cuvintele, dar nu am reuşit să mi le înfrânez. Mă supără lungile momente de tăcere ale avocatului, e ultima mea zi de vacanţă în vechiul burg, am de făcut bagaje, iar de poimâine trebuie să reîncep aventurile coorporatiste.

– Când aţi citit ultima carte?

Uluiala mea este totală.

– Ăăăă… Nu ştiu… Anul trecut.
– V-am întrebat: când aţi citit ultima Carte?

Am fost descifrat. Anul trecut am citit câteva cărţi legate de job şi, în grabă, o carte despre munte.

– Nu ştiu. Trebuie să fi fost acum câţiva ani buni, pe vremea când aveam timpul şi vacanţele necesare pentru a citi “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Bătrânul se ridică din balansoar şi se îndreptă spre birou, luă o carte imensă pe care o deschise alene şi o răsfoi un timp, părând a fi uitat din nou de mine.

Mă uit cu oareşce disperare spre geam. “Trebuie să se fi înserat. E deja destul de întuneric”.

– Doriţi o cafea?

Este prima întrebare ce nu a fost rostită cu tonul autoritar prin care bătrânul a reuşit să mă surprindă.

– Mulţumesc, nu beau niciodată cafea.
– Nu ştiţi ce pierdeţi. Cafeaua este doar un pretext. De fapt, ceremonialul în sine este un prilej pentru a aluneca în visare pentru câteva clipe.

Între timp, avocatul a ajuns lângă mine şi îmi întinde cartea groasă, învelită în piele roşie, ce pare să fi fost şi ea atinsă de patina timpului, ca mai toate obiectele ce ne înconjoară. Mă uit pe ea. Nu scrie nimic.

– Nu o deschideţi! Aveţi timp în zilele următoare să o citiţi.

Rămân din nou înmărmurit, cu cartea întredeschisă. “Ce vrea omul acesta de la mine?”. Între timp, avocatul a pus o placă pe un vechi pick-up şi, cu o uşoară hârjâială de patefon, se revarsă în cameră o simfonie.

– Aţi mai ascultat Haydn?
– Da… Rar.
– Când?

Interogatoriul este nemilos. Sunt dezvelit de propriile mele ipocrizii. Cine mai ştie când am ascultat Haydin?

– Nu mai ştiu. Din păcate, ascult destul de rar muzică clasică.
– Da. Era de aşteptat.

Nu mai suport. Mă ridic.

– Luaţi loc!

Vocea avocatului a recăpătat acea inflexiune dură. Mă reaşez încet pe canapea. Nu-mi aduc aminte ca între timp, să fi pus cineva pe foc. Şi totuşi, flăcările ard iute, aruncând misterioase jocuri de lumini şi umbre pe chipul ridat al avocatului. După un timp, stingherit de tăcere, încep să mă uit aiurea prin încăpere. “Şi totuşi, ce caut eu aici?”.

– V-aţi întrebat de ce aţi intrat aici?
– V-am mai spus, aveţi un cufăr în vitrină pe care aş dori să îl cumpăr.
– Iar eu v-am explicat că nimic din ceea ce este în această încăpere, nu este de vânzare. Aţi intrat aici pentru că aşa vă este scris. Aţi intrat pentru că, în ultima vreme, aţi uitat să visaţi.

Se lasă tăcerea. Sunt incapabil să adun câteva cuvinte într-o frază inteligibilă, iar avocatul pare a fi căzut din nou într-o stare de contemplare.

– Sunteţi prea obosit, prea nemulţumit. Viaţa pe care o duceţi nu se potriveşte cu firea dumneavoastră.

Mă ridic, din nou, cu intenţia de a pleca.

– Aici intraţi când vă este scris şi veţi pleca atunci când vine momentul să plecaţi.

Mă uit la bătrânul din balansoar. Trebuie să fie nebun!

– Priviţi adânc în sufletul dumneavoastră. Ce doriţi să visaţi? Alegeţi!

Nu mai stau să îl ascult. Alerg pe străzile vechiului oraş. Abia la hotel realizez că mai am cartea în mână. O arunc absent pe masă, sunt obosit şi nu mai am chef de nimic. Mă întind pe pat şi adorm îmbrăcat.

Încă sub influenţa întâlnirii de ieri, privesc absent la peisajele ce apar şi dispar în fracţiuni de secundă pe fereastra trenului ce mă aduce spre casă. Deschid cartea şi citesc primele rânduri: “În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă…”. O închid brusc şi descopăr că se numeşte “Magazinul de vise”.