Jan 16 2013

Der weiße Rausch – 1931

Un filmuleţ simpatic. Foarte simpatic pe la minutul 6 (filmări cu GoPro, varianta anilor ‘930)


Mar 8 2011

Où sont les neiges d’antan?

Cumva, versul vechi de 500 de ani a reuşit să ajungă fie folosit mai des ad-literam decât în sensul lor Villon-ez (cu scuzele de rigoare pentru barbarismul franco-român al ultimului cuvânt). Ad-literam, deci, o să îl folosesc şi eu, alăturându-l unui filmuleţ cu aer amator-documentar despre o tură la fosta cabană Puzdrele (munţii Rodnei), filmuleţ peste care am dat întâmplător şi care, la momentul postării acestui mic text, are în jur de 38 de ani vechime.


Feb 15 2010

Cum să schiezi…

Cum să schiezi la Predeal… în cinci zile.

Ziua 1:
Debarci în Predeal, te minunezi că e soare şi priveşti lung la pârtie. Cauţi în disperare pensiunea aleasă pe net şi situată pe o stradă cu nume de poet, de care nu a auzit nimeni… de stradă adică… şi de pensiune.

Laşi bagajul şi fugi spre pârtie cu scopul, clar întipărit în minte, de a depăşi în viteză codul galben. Iei cartelă, urci repede în telescaun, mulţumind Celui de sus că ai concediu, că e mijloc de săptămână şi că nu e înghesuială. Cobori în plin viscol, îţi aduci aminte de prognoze şi pleci pe una din pârtii, aşa, mai mult de control.

Înjuri serviciul local de deszăpezire ce a aruncat materialul antiderapant pe pârtie şi pe cel de asfaltare care a pus… asfalt, aparent tot pe pârtie şi aparent deasupra zăpezii.

Ajungi jos, mulţumit că nu ai căzut prea rău şi că ai reuşit să eviţi lacul apărut la baza pârtiei. Numeri zgârieturile de pe schiuri, eşti mai bogat cu câteva zeci şi declari cu cea mai desăvârşită seninătate că ţi-a ajuns pe ziua de azi.

Ziua 2:
Plouă. Te trezeşti târziu, priveşti la cerul negru. De scârbă, te faci mai galben decât codul în vigoare şi pleci prin magazine. Te uiţi la preţuri, te uiţi la portofel şi schimbi culoarea. A feţei şi nu a portofelului. Long live the rainbow, mai sunt culori destule!

Ziua 3:
Nu mai plouă. Schiezi pe ce a mai rămas după ploaie, înjuri faptul că nu ai dat cu ceară schiul. Pe la sfârşit, începi să te întrebi de ce nu ai închiriat şi o barcă cu motor dacă tot faci schi nautic. Auzi de la televizor că zăpada e perfectă la Predeal.

Ziua 4:
E deja week-end. Au venit cu toţii. Cum care “toţi”? Toţi cei care au auzit că zăpada e perfectă la Predeal. Schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie. Te asiguri că nu vei fi lovit de cei de mai sus de tine, din lateralul tău şi, evident, de cei care se află mai jos de tine. Mulţumeşti Consiliului local pentru interzicerea săniilor pe domeniul schiabil şi te fereşti cu disperare de cei care se dau cu punga, cauciucul de maşină şi… săniuţa.

Ieşi la o pizza. Înghiţi mai mult fum decât mâncare şi, cu ochii iritaţi, bâjbâi drumul spre duşul strict necesar.

Ziua 5:
Te trezeşti ameţit, vezi în fugă la televizor cum, pe pârtiile şi în cluburile din Predeal, oamenii s-au distrat “pe cinste” de Valentainsdei şi pleci cu “scândura” pe umăr. Constaţi că schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie, de data asta varianta superîngheţată. Îţi anunţi snowboarderitza preferată că va trebui să se ferească de şanţurile lăsate de ratrac, salţi rapid peste bulgării de gheaţă, eviţi două porţiuni de pământ, trei pungi şi patru PETuri şi mulţumeşti Cerului că NU ai dat schiurile cu ceară.

O laşi baltă devreme, te duci la pensiune, plăteşti şi pleci acasă cu două întrebări în gând: “Cum o fi în Austria?” şi “Cum o fi în Bulgaria?”.

PS: Mi-a fost tare dor de schiurile mele de tură.


Jan 21 2010

Ce-aveţi cu toţii?

Cuvintele se smulg din mine şi ies făr’ de-ncetare, în timp ce-n întuneric, eu mă plimb pe străzi.

Ce-aveţi cu toţii? Mi-e dor de iernile de altădat’, cu zăpezi maaaaaaaari, ce scârţâiau sub tălpi. Mi-e dor de străzile-mi înguste, văzute de pe sănia zburând, la ceasuri mici de seară, cu gălăgioşii veseli din ceata de nebuni. Şi poate mi-e dor şi să mai joc un fotbal, cu o minge îngheţată, colo – în curtea Şcolii, şi să mă dau pe gheaţă pe-al Turcheşului drum.

Ce-aveţi cu toţii? Îmi place frigul ce mă arde, întinzând arcuri în muşchii-mi obligaţi la mers. Mie mi-e dor să văd alb totul, în pădurea ce mă cheamă, colo pe pantele Brădetului cel drag, acolo unde gerul ascundea sub gheţuri izvorul cel ştiut. Şi poate mi-e dor şi să mai urc o dată în clăparii cei de plastic, până colo sus, în dosul Coastei Vii, ş-apoi să bat zăpada, cu gaşca mea cea veche, pentru a aluneca-n voie, fără a mă plânge-n urmă de-al dealului urcuş.

Şi toate aceste fiind zise, zău de înţeleg de ce lumea mă ia drept un nebun… ce dacă mie-mi place să îmi vorbesc pe stradă?


Jan 22 2009

Alunecând în sus: Liniştea pierdută (jurnal protest)

Îmi aud ca prin vis numele. Eram un atât de adâncit în gânduri încât am trecut pe lângă Bunicu fără să-l recunosc. Este încă frig, au fost multe grade cu minus peste noapte, am făcut bine că nu am mers să dormim la stână în Baiului aşa cum era planul iniţial.

Pe măsură ce urcăm, Bunicu deapănă amintiri ale unor ture mai vechi şi intru, ca de obicei, în starea aceea de visare ce mă caracterizează atunci când am onoarea de a-l însoţi, visare care îmi aduce o stare de bine dar, în acelaşi timp, îmi accentuează starea de lehamite pe care o încerc faţă de prezentul muntelui românesc, aducându-mi aminte de timpurile liniştite în care am început să urc, pe vremea când încă mai erau pădurile – păduri, potecile – poteci, pârtiile – pârtii şi parcă şi oamenii erau mai oameni.

Drumul spre Trei Brazi nu mai aparţine demult montagnarzilor pe bocanci sau schiuri de tură. Trecem pe lângă hoteluri luxoase în parcarea cărora alături de limuzine gomoase stau parcuri de zeci de ATV-uri. Îmi dau seama că va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să ne mai întoarcem la o stare de firesc, în care muntele să aparţină doar muntelui. Sunt interese prea mari şi investiţii mult prea importante pentru a mai putea mai putea să convingem pe cineva că totul se întâmplă haotic şi în defavoarea muntelui şi a omului care vine să se bucure de Măria Sa.

Întâmpin cu multă speranţă ieşirea de pe drum şi revenirea în potecă. Odinioară poteca cobora până jos. Dar acum să cobori pe ea presupune să treci prin sufragerii de vilă sau holuri de hotel.

Suntem dezamăgiţi. Trebuia să ne aşteptăm. Poteca este frământată de trecerile monştrilor mecanici. Tot ce mai sper este ca iubitorii „sportului” să fie prea rupţi de oboseală după porţia de discotecă (scuze, club, eu aparţin unei alte generaţii) şi să doarmă până spre amiază, moment în care noi să fim departe, pe coclauri, cu ochii pe sus spre văile şi crestele dragi ale Bucegilor.

Pieile se lipesc cuminţi pe talpa schiului şi clăparii iau locul bocancilor. Sunt un pic agitat. E prima ieşire adevărată pe schiuri de tură – e drept am avut parte de o încălzire în Ciucaş dar de data aceasta e altceva. Mă chinuie câteva întrebări pe care micile incursiuni în powderul de la Muntele Roşu nu au reuşit să le risipească. Acolo a fost altceva, chiar şi mica incursiune printre copaci a fost într-un loc pe care l-am ales eu. Acum voi fi nevoit să fac schi forestier şi asta nu mi-a plăcut niciodată. Am luat în braţe, de-a lungul timpului, destui brazi pe Familiar-ul Pietrei Mari şi fiecare din aceştia au lăsat loc unei întrebări.

Plecăm la drum. Din loc în loc simt nevoia să îmi protejez focile şi prefer zăpada neatinsă de pe lângă drum, potecii frământate de „cavalerii” ieşiţi la impresionat domniţe, chiar dacă asta înseamnă să fac fabuloase mişcări de gimnastică pentru a evita crengile ce se încăpăţânează să-mi ia la ţintă faţa. Până la urmă, încep să fac abstracţie şi de urme şi de crengi şi de frig. Simt bucuria alunecării în sus şi se reaprinde în mine flacăra libertăţii absolute pe care o resimt de fiecare dată pe munte, flacără ce curăţă din mintea mea noţiunile de casă, de serviciu, de probleme. Rămâne doar copilul îndrăgostit de munte.

La un moment dat, poteca ce ne-a adus în culmea Fitifoiului întâlneşte varianta ce vine direct de la Trei Brazi. Mă amuză un pic situţia. Cruce albastră – toate direcţiile. Cum, în mod evident, nu avem ce căuta la Trei Brazi, nu am nevoie de prea multe îndemnuri să o iau la stânga. Dar de aici mai mult coborâm.

Dacă la urcare lucrurile mi-au fost clare, pasul adăugat necesar coborârii, rămâne încă un mister. L-am mai practicat, vrând, nevrând la ieşirele în afara pârtiei, dar oare voi reuşi să-l stăpânesc aici în pădure şi mai ales, voi reuşi să-l stăpânesc cu legătura deschisă? Cele câteva coborâri frânate de foci din Ciucaş, nu mi-au lăsat mari speranţe că voi reuşi să mă adaptez rapid, chiar dimpotrivă.

Până la urmă stângăcia inerentă începutului nu mă încurcă prea tare. Bunicu a ales excelent traseul, numai bun pentru un debutant în ale schiului de tură. Cobor din ce în ce mai încrezător, frânând în plug doar din când în când. Prea multă lejeritate strică şi mă trezesc cu nasul între schiuri (la propriu). Urmând cu stricteţe urmele profesorului meu, n-am reuşit să analizez cum trebuie configuraţia terenului şi m-am trezit cu vârful schiului înţepenit într-un dâmb, legătura deschisă a funcţionat ca o balama şi m-a proiectat cu capul în zăpadă.

Din fericire incidentul nu are nicio urmare, dimpotrivă, mă înveseleşte teribil ideea de a fi creat, prin mişcarea mea, un sfert de disc portocaliu pe pelicula unui aparat foto imaginar cu declanşatorul pe expunere relativ mare. Îl urmez pe Bunicu ceva mai atent, iar acolo unde e cazul îmi aleg propria mea traiectorie.

Ajungem repede în Valea Râşnoavei, în zona Sanatoriului. Traversăm drumul şi nu mai urcăm spre poteca marcată ci, profitând de avantajul ţanderelor, o luăm de-a dreptul. Intru într-o stare de exuberanţă la văzul zăpezii neatinse peste care alunec cu uşurinţă, schiul devenind parte din mine – ca şi cum m-aş fi născut cu el în picioare.

În circa 10 minute ieşim pe drumul ce urcă spre Dihamul militar. Cu ochii pe Crai şi pe Bucegiul drag remarc totuşi starea drumului ce pare a fi extrem de circulat. Uit repede de el şi arunc spre Bunicu o şuvoi de întrebări de parcă ar fi intrat zilele în sac şi e musai să îmi lămuresc toate dilemele existenţiale legate de cei doi munţi ce fălindu-se în soarele îngheţat, îmi mângâie privirea.

Urcând spre cabana militară începem să întâlnim oameni şi apoi maşini. Multe maşini. Şi de toate felurile: autoturisme echipate sau nu 4×4, ATV-uri, snowmobile. Liniştea muntelui a fost spartă. Încep să mă simt din ce în ce mai stingher prin aceste locuri prin care în alte ierni am trecut cu drag. Mă strivesc construcţiile nou apărute, mă strivesc maşinile parcate în apropierea releelor. Acest loc nu îmi mai aparţine, iar eu nu mai aparţin acestui loc. Muntele începe din ce în ce mai mult să nu îmi mai fie refugiu şi din ce în ce mai des îi asociez ideea de paradis profanat. Eu nu aparţin acestei epoci. Sunt incapabil să mă adaptez şi să accept şi să asimilez schimbările în ritmul în care se succed. Sunt copleşit şi hăituit de românii zilelor noastre, sunt un biet animal pe cale de dispariţie ce s-a născut mult prea târziu. Şi îmi vine să urlu.

Coborârea spre Gura Diham pe „cărarea noastră” pufoasă, mă mai linişteşte puţin, cât să supravieţuiesc câtorva zile, la capătul cărora să părăsesc din nou cu lehamite prezentul şi să visez la timpul când muntele era munte şi oamenii erau mai oameni.