Jan 12 2012

Amertume

Atât de uşor uităm că unele lucruri (sau poate unii oameni) au contribuit la ceea ce suntem acum… Lăsăm totul în spate şi ne vedem de drum…


Oct 26 2009

Urcarea merelor în pom

Într-o zi, m-am trezit obosit. Visasem că am lucrat toată noaptea în grădină, unde am cules merele de pe jos şi le-am urcat în copac.

Poate exagerez dar, uneori, mi se pare că şi în viaţa de zi cu zi, de mult prea multe ori ne zbatem să urcăm fructele în copac. În copacul bunului simţ, desigur. Copac din care unii par a fi căzut iremediabil. Altfel cum ar putea să fie explicată împrospătarea continuă a fumului de ţigară într-o biată încăpere 2×2 “dotată” cu nu mai puţin de 4 afişe cu “Fumatul interzis”? Bag de seamă că unele creiere, trecute/muncite din greu prin facultăţi, sunt curăţate de legăturile ce le aveam cu oamenii peşterilor şi nu mai sesizează “picturile rupestre” de pe hârtiile A4, dar să nu înţeleagă şi scrisul de sub ele…

Sau poate că, precum mărul lui Eiştein (sic!!!), am căzut eu din copac… ocazie cu care mi-a intrat o bârnă în ochi şi nu mai văd că România !este ţara mea.


Feb 27 2009

And I say: Romania… !(is my country)… (IV)

Mi-au sărit în ochi întâmplător.

Plecasem de la gară şi îngheţam bine în staţia unde aşteptam de vreo jumătate de oră să apară troleibuzul ce, teoretic, ar fi trebuit să vină din zece în zece minute. (Mulţumesc frumos regiei de transport din Braşov, nici nu îngheţasem tare şi nici nu era foarte obosit după două zile de munte). Eram deja prea nervos pentru a mai putea protesta, când am zărit pe jos micii năsturaşi albi. Nu, nu erau florile de primăvară. Şi nu, nu erau nici nasturii de la cămaşa unui copil. Dar erau mulţi şi făceau trotuarul să arate asemeni unui obraz pătat de pojar.

I-am zărit din nou astăzi. La fel de mulţi deşi nu mai eram în staţia de autobuz. Mi-au sărit în ochi în secunda în care m-am lipit de una din petele albe.

Dragi românaşi, în secunda în care aruncaţi o gumă pe jos, puneţi mâna pe obraz. Nu l-aţi simţit? Este degetul meu care vă bate obrazul!

PS: Nu trăiesc din iluzii, este doar unul din zecile obiceiuri nesimţite ale românilor!


Jan 22 2009

Alunecând în sus: Liniştea pierdută (jurnal protest)

Îmi aud ca prin vis numele. Eram un atât de adâncit în gânduri încât am trecut pe lângă Bunicu fără să-l recunosc. Este încă frig, au fost multe grade cu minus peste noapte, am făcut bine că nu am mers să dormim la stână în Baiului aşa cum era planul iniţial.

Pe măsură ce urcăm, Bunicu deapănă amintiri ale unor ture mai vechi şi intru, ca de obicei, în starea aceea de visare ce mă caracterizează atunci când am onoarea de a-l însoţi, visare care îmi aduce o stare de bine dar, în acelaşi timp, îmi accentuează starea de lehamite pe care o încerc faţă de prezentul muntelui românesc, aducându-mi aminte de timpurile liniştite în care am început să urc, pe vremea când încă mai erau pădurile – păduri, potecile – poteci, pârtiile – pârtii şi parcă şi oamenii erau mai oameni.

Drumul spre Trei Brazi nu mai aparţine demult montagnarzilor pe bocanci sau schiuri de tură. Trecem pe lângă hoteluri luxoase în parcarea cărora alături de limuzine gomoase stau parcuri de zeci de ATV-uri. Îmi dau seama că va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să ne mai întoarcem la o stare de firesc, în care muntele să aparţină doar muntelui. Sunt interese prea mari şi investiţii mult prea importante pentru a mai putea mai putea să convingem pe cineva că totul se întâmplă haotic şi în defavoarea muntelui şi a omului care vine să se bucure de Măria Sa.

Întâmpin cu multă speranţă ieşirea de pe drum şi revenirea în potecă. Odinioară poteca cobora până jos. Dar acum să cobori pe ea presupune să treci prin sufragerii de vilă sau holuri de hotel.

Suntem dezamăgiţi. Trebuia să ne aşteptăm. Poteca este frământată de trecerile monştrilor mecanici. Tot ce mai sper este ca iubitorii „sportului” să fie prea rupţi de oboseală după porţia de discotecă (scuze, club, eu aparţin unei alte generaţii) şi să doarmă până spre amiază, moment în care noi să fim departe, pe coclauri, cu ochii pe sus spre văile şi crestele dragi ale Bucegilor.

Pieile se lipesc cuminţi pe talpa schiului şi clăparii iau locul bocancilor. Sunt un pic agitat. E prima ieşire adevărată pe schiuri de tură – e drept am avut parte de o încălzire în Ciucaş dar de data aceasta e altceva. Mă chinuie câteva întrebări pe care micile incursiuni în powderul de la Muntele Roşu nu au reuşit să le risipească. Acolo a fost altceva, chiar şi mica incursiune printre copaci a fost într-un loc pe care l-am ales eu. Acum voi fi nevoit să fac schi forestier şi asta nu mi-a plăcut niciodată. Am luat în braţe, de-a lungul timpului, destui brazi pe Familiar-ul Pietrei Mari şi fiecare din aceştia au lăsat loc unei întrebări.

Plecăm la drum. Din loc în loc simt nevoia să îmi protejez focile şi prefer zăpada neatinsă de pe lângă drum, potecii frământate de „cavalerii” ieşiţi la impresionat domniţe, chiar dacă asta înseamnă să fac fabuloase mişcări de gimnastică pentru a evita crengile ce se încăpăţânează să-mi ia la ţintă faţa. Până la urmă, încep să fac abstracţie şi de urme şi de crengi şi de frig. Simt bucuria alunecării în sus şi se reaprinde în mine flacăra libertăţii absolute pe care o resimt de fiecare dată pe munte, flacără ce curăţă din mintea mea noţiunile de casă, de serviciu, de probleme. Rămâne doar copilul îndrăgostit de munte.

La un moment dat, poteca ce ne-a adus în culmea Fitifoiului întâlneşte varianta ce vine direct de la Trei Brazi. Mă amuză un pic situţia. Cruce albastră – toate direcţiile. Cum, în mod evident, nu avem ce căuta la Trei Brazi, nu am nevoie de prea multe îndemnuri să o iau la stânga. Dar de aici mai mult coborâm.

Dacă la urcare lucrurile mi-au fost clare, pasul adăugat necesar coborârii, rămâne încă un mister. L-am mai practicat, vrând, nevrând la ieşirele în afara pârtiei, dar oare voi reuşi să-l stăpânesc aici în pădure şi mai ales, voi reuşi să-l stăpânesc cu legătura deschisă? Cele câteva coborâri frânate de foci din Ciucaş, nu mi-au lăsat mari speranţe că voi reuşi să mă adaptez rapid, chiar dimpotrivă.

Până la urmă stângăcia inerentă începutului nu mă încurcă prea tare. Bunicu a ales excelent traseul, numai bun pentru un debutant în ale schiului de tură. Cobor din ce în ce mai încrezător, frânând în plug doar din când în când. Prea multă lejeritate strică şi mă trezesc cu nasul între schiuri (la propriu). Urmând cu stricteţe urmele profesorului meu, n-am reuşit să analizez cum trebuie configuraţia terenului şi m-am trezit cu vârful schiului înţepenit într-un dâmb, legătura deschisă a funcţionat ca o balama şi m-a proiectat cu capul în zăpadă.

Din fericire incidentul nu are nicio urmare, dimpotrivă, mă înveseleşte teribil ideea de a fi creat, prin mişcarea mea, un sfert de disc portocaliu pe pelicula unui aparat foto imaginar cu declanşatorul pe expunere relativ mare. Îl urmez pe Bunicu ceva mai atent, iar acolo unde e cazul îmi aleg propria mea traiectorie.

Ajungem repede în Valea Râşnoavei, în zona Sanatoriului. Traversăm drumul şi nu mai urcăm spre poteca marcată ci, profitând de avantajul ţanderelor, o luăm de-a dreptul. Intru într-o stare de exuberanţă la văzul zăpezii neatinse peste care alunec cu uşurinţă, schiul devenind parte din mine – ca şi cum m-aş fi născut cu el în picioare.

În circa 10 minute ieşim pe drumul ce urcă spre Dihamul militar. Cu ochii pe Crai şi pe Bucegiul drag remarc totuşi starea drumului ce pare a fi extrem de circulat. Uit repede de el şi arunc spre Bunicu o şuvoi de întrebări de parcă ar fi intrat zilele în sac şi e musai să îmi lămuresc toate dilemele existenţiale legate de cei doi munţi ce fălindu-se în soarele îngheţat, îmi mângâie privirea.

Urcând spre cabana militară începem să întâlnim oameni şi apoi maşini. Multe maşini. Şi de toate felurile: autoturisme echipate sau nu 4×4, ATV-uri, snowmobile. Liniştea muntelui a fost spartă. Încep să mă simt din ce în ce mai stingher prin aceste locuri prin care în alte ierni am trecut cu drag. Mă strivesc construcţiile nou apărute, mă strivesc maşinile parcate în apropierea releelor. Acest loc nu îmi mai aparţine, iar eu nu mai aparţin acestui loc. Muntele începe din ce în ce mai mult să nu îmi mai fie refugiu şi din ce în ce mai des îi asociez ideea de paradis profanat. Eu nu aparţin acestei epoci. Sunt incapabil să mă adaptez şi să accept şi să asimilez schimbările în ritmul în care se succed. Sunt copleşit şi hăituit de românii zilelor noastre, sunt un biet animal pe cale de dispariţie ce s-a născut mult prea târziu. Şi îmi vine să urlu.

Coborârea spre Gura Diham pe „cărarea noastră” pufoasă, mă mai linişteşte puţin, cât să supravieţuiesc câtorva zile, la capătul cărora să părăsesc din nou cu lehamite prezentul şi să visez la timpul când muntele era munte şi oamenii erau mai oameni.


Jan 19 2009

And I say: Romania… !(is my country)… (III)

La douăzeci de ani după ce s-a plătit cu sânge înlăturarea unei vieţi obligatoriu gri, idealurile frumoase în care s-a crezut la momentul respectiv au fost înlocuite de un sistem ticăloşit în care mârlănia este mai valoroasă decât educaţia, birocraţia învinge orice încercare de a gândi liber, iar prostia este argumentul absolut.

Este incredibil câte lucruri absurde acceptăm mai mult sau mai puţin senini, fără să avem puterea de a protesta împotriva lor decât, eventual, în interiorul nostru sau în cercul de prieteni. Este incredibil cum acceptăm orice, de la a sta la cozi imense la capătul căruia ne aşteaptă un funcţionar nervos plătit din banii noştri să lucreze cu un soft inutil şi ineficient, plătit – la rândul lui – din banii noştri, până la a închide ochii şi a privi doar cu durere interioară la modul în care orice lucru frumos din ţara asta este călcat în picioare de nişte parveniţi. Este incredibil cum acceptăm să vedem orice, de la şoferi care depăşesc coloana la semafor sau care claxonează tembel, până la escroci şi/sau analfabeţi îmbogăţiţi peste noapte ce se erijează în strălucitoare modele sociale. Am învăţat să acceptăm ideea că trebuie, în continuare, să dăm şpagă în sistemul medical şi să ne lăsăm conduşi, din prea multă scârbă faţă de fenomenul sindical sau politic, de nişte nesimţiţi.

Am învăţat în aceşti douăzeci de ani, să acceptăm umili soarta, să ne ascundem în spatele întrebării “Ce-am putea face noi?”, însoţită invariabil de lamentarea “Suntem prea mici pentru a face diferenţa.”, am învăţat să ne închinăm viaţa zeului ban şi mai ales posesorilor acestuia, să acceptăm să ne distrugem bunul simţ şi raţiunea pe care se presupune că am fi deţinut-o vreodată – ca şi popor european ce ne place să ne credem, am învăţat să ne visăm egalii unor oameni mediocri, am ajuns să ne complacem în nesimţirea ce ne înconjoară şi chiar să promovăm agresiv modelele ei.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele… I say (again): Romania is (not) my country!