Oct 12 2008

Călători în ţara legendelor

Au fost odată ca niciodată doi feciori de împărat ce se numeau Mureş şi Olt…

Dar povestea nu începe aşa! Începe cu o lună de absenţă de pe potecile munţilor şi cu un telefon ce sună dimineaţa, mult prea devreme.

– La ora asta?!? Să vezi că nu mai mergem.

Cel care mă tradase era de fapt ceasul, iar Ramona şi Bogdan mă aşteptau deja la poartă în credincioasa Dacie, martora atâtor ture de vis. Cu chiu cu vai mă adun şi mă fac mic pe bancheta din spate a maşinii, ştiindu-mă vinovat pentru întârziere.

Odată ce am zis şi eu prezent, suntem adunaţi toţi cei şapte pitici braşoveni şi mergem în căutarea Pietrei Singuratice căreia îi vom înainta cererea oficială, semnată şi parafată, prin care îi oferim postul de Albă ca Zăpada.

Dar Hăşmaşul nu este dornic să îşi lase prinţesa pe mâna noastră, aşa că pune în calea noastră o ceaţă densă şi umedă, cale de două judeţe.

În armurile noastre metalice, ignorăm ceaţa şi, iată-ne ajunşi în oraşul minier de la poalele muntelui. Nu reuşesc să mă abţin să nu fredonez a lui Alifantis melodie: “La Calul Bălan”. Drept e că nici melodia nu-i de munte şi nici oraşul cal, aşa că, supărat, bătrânul Hăşmaş, mai pune de-o mantie de ceaţă şi frig, de era să-l cred pe cuvânt că nu ne primeşte! Se pare că moşul i-a retransformat pe cei doi fii de împărat în ceaţă şi ne-a arătat pe noi ca fiind căpcăunii cu care trebuie să lupte!

Dar nici noi nu ne lăsăm cu una cu două, că doar n-om fi venit de-aşa departe fără să primim răspunsul ce-l căutam, aşa că urcăm cu drag şi spor pe poteca ce ne duce spre cabană, cale de două ore. Suntem puşi din nou la încercare şi găsim în drumul noastru urmele ale unui ursan. Să fii sănătos unchieşule, că nu sunt suficient de proaspete să ne facem probleme.

Văzând curajul nostru, Hăşmaşul trimite ştafetă la prinţu-i cel Mic. Feciorul înţelegând repede gândurile noastre, dădu ordin să se deschidă Moara Dracilor şi astfel se făcu deodată cald.

– Apăi mulţumim domnule dragă, la oasele noastre prinde bine un pic de căldură după frigul din zilele trecute – aşa că ne oprim să admirăm uriaşa Moară, nicidecum impresionaţi de noua încercare a muntelui de a ne opri din drumul noastru.

Dar prinţu-i şiret şi cât pe-aci să ne lăsăm totuşi moleşiţi de căldură dacă n-ar fi piticul veteran, nea Mircea, ce ia calea potecii şi nu ne mai lasă să ne oprim decât la poalele Pietrei Singuratice.

Singurateca stâncă este pe cale să rămână şi mai singură şi fără apărare în faţa prinţului cel tânăr, Hăşmasul Mic, bătrâna doamnă de onoare, Cabana, fiind cam obosită şi pe cale să-şi dea duhul din cauza nepăsării primăriei ce o stăpâneşte.

– Apăi dragii mei, eu râmân aici că mie mi-e drag Hăşmaşul, că-i frumos şi neasemuit, dar veniţi să vă îmbrăţişez pe toţi.

Nu ne-am ales cu o Albă ca zăpada, dar nu e deloc de lepădat invitaţia Pietrei, aşa că am urcat cu toţii la ea mulţumind frumos celor care au montat un cablu zdravăn şi nou ce ne uşurează urcarea. Cu drag ne primi prinţesa şi ne arătă de la turnurile sale, marea de aur a ceţii ce se scălda în soare. Dar pe cât de frumos, pe atât de gelos se dovedi Hăşmaşul cel mic, aşa că plătirăm preţ greu supărării sale, glezna piticului Gabriela căzând la datorie.

Cum prinţesa rămase cu fiul, Hăşmaşul cel mare se îmbună şi ne chemă la el. Am dat noi din colţ în colţ, invocând motive de sănătate, dar chemarea-i se repetată şi pe piticul cel veteran şi pe piticul cel neastâmpărat cu grad de admin îi luă gura pe dinainte şi acceptară invitaţia! Aşa că am plecat cu toţii spre castelul Hăşmaşului, şapte pitici pe treişpe ( :P ) picioare! Puse bătrânul în calea noastră covor de poieni neasemuite decorat cu bandă roşie, de-am mers pe el cale de aproape două ore, până când, la chemarea bătrânului rege, am ieşit din potecă şi am urcat pe la marginea zidului cetăţii direct spre turnul în care e odaia sa.

Dar înainte să ajungem la el, ne-am oprim o ţzâră la “capela” ce-i decorată cu cruce metalică pe care stă floarea de colţ, să mulţimim Celui de sus pentru că ne-a călăuzit paşii şi să-i cerem iertare că nu am trecut pe la Casa sa în Sfântă zi de duminică. Apoi vizitarăm regele, Hăşmaşul cel mare, unde ne-am oprit şi ne-am ospătat ochii cu privelişti minunate de se mira până şi Ceahlăul că îi aruncăm doar priviri fugare.

Dar ora-i târzie şi ziua-i mai scurtă, aşa că ne grăbim să dăm bineţe bătrânului rege şi pornim spre casă. Dar monarhul are fire schimbătoare şi-i iute la mânie, aşa că la cabană din şapte pitici rămân doar şase, piticul veteran fiind înşelat şi trimis pe altă poteca. Cum sângele apă nu se face, Gabi şi Alina se duc să-l caute şi iată-ne că pe potecă am rămas doar 4 pitici în şapte picioare… care picioare rămân doar şase, pentru că piticul Bogdan plăti şi el tribut muntelui, lăsându-şi genunchiul în nişte noroaie.

Înjumătăţiţi la număr, cu picioarele-n feşe şi cam orbecăind în noapte, am ajuns la maşina credincioasă dar numai după ce am promis Hăşmaşului că vom reveni.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!

Distribuţie:
Pitici: nea Mircea, Alina, Gabriela, Ramona, Bogdan, Gabi şi piticul cel neastâmpărat ce vă povesteşte toate acestea.
Alba ca zăpada şi lumea-i de poveste: Piatra Singuratică, Haşmaşul Mic şi Hăşmaşul Mare.

PS: Nici-un pitic nu s-a lăsat pierdut definitiv în pădurile Hăşmaşului dar cel puţin trei pitici au avut de suferit în urma acestei prea frumoase ture. Piticul cel neastâmpărat e bine şi, prin urmare, a ratat un eventual concediu medical. Povestea-i gata!

O alta varianta de jurnal pentru această tură, precum şi o frumoasă galerie foto, se pot găsi pe site-ul lui Bogdan: bogdanbalaban.ro. Enjoy!


Aug 22 2008

Cântec de vânt printre creste – Ziua I

Sâmbătă – 16 august

Gândul îmi zboară departe, în timp ce microbuzul urcă încet panta din ce în ce mai aglomerată a Transfăgărăşanului. Făgăraşul mă cheamă, ca un magnet uriaş, iar eu îl trişez. S-ar fi cuvenit să-l urc de jos, dintr-una din potecile ce urcă văile nordice, dar eu mă fac că nu ştiu acest lucru şi mă complac în visarea-mi la timpul în care copil fiind, am fost dus în excursie cu autocarul către Bâlea.

Iată, am ajuns în frumoasa căldare a Bâlii. Plec repede, cu furie, vrând parcă să trag cortina peste acest spectacol jalnic al parcării supraaglomerate, al bâlciului de pe marginea drumului, al poliţistului ce încearcă să dirijeze haosul. Nu arunc nici măcar o privire în spate, în lungile minute de urcare spre Şaua Caprei. Întâlnim un baiat cu privirea pierdută după ce venise în 8 ore de la Podragu deşi avea în spate un biet rucsăcel, apoi o fatucă ce plânge în hohote speriată de poteca ce coboară repede spre lac. Mă întreb, pentru a câta oară? – ce caută oamenii ăştia pe munte? De ce nu se întreabă dacă au echipamentul şi mai ales antrenamentul fizic şi psihic pentru a parcurge un traseu de munte. Simpla vecinătate a Transfăgărăşanului le oferă aparenţa mincinoasă a accesibilităţii traseelor din preajmă?

În Şaua Caprei(2315 m) mă întâmpină vântul şi traseul de creastă. Nu apuc să mă bucur prea mult de privelişte. Plecăm să ne punem la adăpost pe malul lacului Capra.

Lacul este situat la o altitudine de 2230 m şi are o adâncime de 8 metri. Este alimentat de mai multe izvoare, cele mai puternice fiind situate sub pantele ce coboară dinspre Vârful Văiugii. Profităm de faptul că am ajuns devreme şi ne punem corturile în locuri ceva mai adăpostite, vântul puternic punând la îndoială rezistenţa beţelor din fibră de sticlă ale bravului meu cort. Mâncăm, urmează o mică pauză de relaxare şi apoi urcăm spre vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507 metri), unul din cele opt vârfuri de peste 2500 de metri ale masivului (dintr-un total de paisprezece ale ţării). Cum nu are sens să ne mai întoarcem în Şaua Caprei, urcăm în diagonală, direct spre Şaua Văiugii, loc în care întâlnim poteca marcată ce vine pe sub Vârful Văiugii din Şaua Caprei dar şi poteca ce urcă dinspre nord prin Căldarea Văiugii. Ne-am făcut un pic de cap pe această urcare, folosind micile hornuri de sub Vârful Caprei pentru a ne exersa (anti)talentele de căţărători, care oricum ne vor folosi prea puţin în această tură ce ne-am dorit-o să fie mai degrabă frumoasă şi relaxantă decât una plină de adrenalină.

Din Şaua Văiugii urcăm din greu pentru a-l ajunge din urmă pe nea Mircea, seniorul grupului şi, paradoxal, cel mai rapid şi mai în formă dintre noi, care e deja în Portiţă, mica şa care desparte vârful Vânătoarea lui Buteanu de mai puţin înaltul Vârf Capra. Ajungem pe vârf la momentul prielnic, adică la ceas de după-amiază târzie, moment în care zările estice sunt clare şi vedem hăt departe, până în spatele culmii Viştea-Moldoveanu. Sunt atât de prins de ceea ce văd departe, încât arunc abia târziu o privire fugară prin văile şi custurile apropiate, suficient ca pe un colţ de retină să se imprime imaginea unei creste ce închide căldarea aflată sub Vânătoarea lui Buteanu. O poză de grup sub cea mai rămas din crucea (?!?) de pe vârful Buteanu şi coborâm înapoi spre Portiţă. În timp ce prietenii noştrii coboară înapoi spre corturi, mie mi-e gândul la custura de mai devreme, aşa că urc cu Vali şi până pe Capra.

DA! Ea este! Creasta Arpăşelului şi mai în spate cea a Vârtopelului mi se dezvăluie sub privire! Minunate, sălbatece, mult dorite! O sa vină şi ziua când voi privi de pe custura îngustă spre vârful Capra. Până atunci mă mulţumesc să le privesc de sus zdrenţuirile de stâncă ce domină Căldarea Arpăşelului.

Revin încet spre Şaua Caprei privind din când în când spre vest spre soarele care se pregăteşte să trimită lumea la culcare. Numai vântul mai are energie şi pentru ora aceea şi aproape reuşeşte să mă trimită de-a berbeleacul spre lacul Bâlea, acum la ceas de înserare un pic mai eliberat din strânsoarea şarpelui de metal ce s-a prelins toată ziua pe şoseaua stropită cu sudoare şi sânge a Transfăgărăşanului.

Revenim la cort şi mâncăm. Dar micul arc ce mă pune zilnic în mişcare nu şi-a dus cursa până la capăt. “Hai până la Monumentul alpiniştilor”. Bineînţeles că mersul până la monumentul ridicat în memoria alpiniştilor ce au căzut în capcana avalanşei după ce reuşiseră premiera de iarnă a Arpăşelului, nu ne-ajunge nici pe-o măsea şi plec aiurea cu Manu până ajungem pe piciorul de sub Vârful Iezerului(2417m) de unde privim de sus Refugiul Salvamont “Cota 2000” şi ieşirea din tunel. Soarele apune undeva departe spre vârful Lespezi şi Cornul Călţunului şi eu parcă nu m-aş da dus privind fascinat spre culmea ce coboară dinspre Arpaşul mic şi îşi caldă extremităţile sudice în lacul Vidraru. Să fie Râiosu şi Muşeteica, vârfurile spre care privesc? Busola şi harta au rămas la cort. O sa mă lamuresc altădată, cine ştie, poate chiar bălăurind pe creasta respectivă.

Vântul pleacă obosit la culcare lăsând să cadă cortina nopţii peste corturile noastre de pe malul lacului Capra. Noapte bună!


May 1 2008

Pe drumuri vechi: Pe urmele vulturilor

Zăganul sau vulturul cu barbă (gypaetus barbatus, numit în unele zone şi “ceahlău”) este un vultur mare având câteva pene negre sub cioc (barba acestei păsări). Dacă acum, apariţia acestei păsări este un eveniment ştiinţific, odinioară trebuie să fi fost destule din moment ce o parte din masivul Ciucaş a împrumutat numele acestui rege al văzduhului.

Planurile cad, rând pe rând, din diverse motive, astfel încât perspectiva unei noi ture în Ciucaş devine din ce în ce mai sigură. Ultimele telefoane, ultimele priviri pe buletinul meteo, schimbări de ultim moment ale orei de plecare, toate se înlănţuiesc în ultima seară a lui aprilie. Dorm rău şi agitat şi mă trezesc aşa cum şi adormisem, nu cu bucuria unei ture în Zăganu ci, mai degrabă, cu gândul la amintiri dragi cu stâne, câini şi prieteni vechi. Mă mişc încet, lipsit de chef şi întârzii plecarea căutând prin casă nimicuri.

Maşina lui Gabi înghite repede kilometrii şi debarcăm în faţa mănăstirii Cheia. Ne întoarcem câteva sute de metri şi trecem pe lângă imensele antene ale Centrului de comunicaţie prin satelit. Din cauza poziţiei – centrul a fost construit între munţi pentru a nu putea fi bruiate transmisiile – a fost nevoie de cele mai mari antene din clasa lor. Paranoia unei epoci ne-a făcut recordmani mondiali. Le privesc pentru câteva clipe fascinat, aşa cum am făcut-o de fiecare dată. Monştrii de cîteva sute de tone şi 32 de metri diametru, făcuţi să măture cerul.

Puţin mai încolo trecem strada şi intrăm în pădure, nu înainte de a remarca faptul că săgeata spre Cheia este aşezată în direcţia opusă celei normale. La început semnele sunt vechi, dar poteca este relativ clară. Nu îmi fac griji. Pe de o parte am mai făcut traseul, iar pe de altă parte îmi aduc aminte clar că marcajele au fost refăcute anul trecut. Într-adevăr, Muchia Buzăianului ne întâmpină cu marcaje noi, dar fără desisurile “de fag si tufe de zmeura si mure” ale vechilor ghiduri.

Câte o cracă de fag căzută ne foloseşte din când în când drept bancuţă atunci când facem pauză de-o glumă şi o ciocolată şi, deodată, aproape pe neaşteptate îmi iese în faţă poiana stânii din Zăgan. De data asta nu mă mai întâmpină nici-un câine şi aproape că regret. Urc pe una din cele trei mari stânci de la baza poienii şi, în aşteptarea celorlalţi, năpădit din nou de amintirile potecilor străbătute alături de oameni ce-mi erau odinioară aproape, încep să fluier, mai mult pentru mine, Amintirile cu haiduci.

“Unde s-au dus, când au apus,
Anii de sus ai gloriei lor?”

Văd sus de tot, în dreapta, mica şa în care trebuie să ajung şi, pentru că mi se pare tare departe, intru să văd şi pe dinăuntru stâna. Îmi reiau urcarea, încet, nespus de încet, cu ochii la la ghioceii care şoptesc că aici primăvara abia a venit şi la stâncile specifice Ciucaşului. Este greu de închipuit că odată, demult de tot, aici era stăpână marea, dar stâncile din pietre şi nisip cimentat sunt o mărturie de netăgăduit. Îmi aduc aminte de scoica fosilizată din Cheile Turzii. Pe aici, nu am văzut aşa ceva. Aşa cum nu am mai văzut nici vulturii ce odinioară îşi făcuseră numeroase “cuiburi scobite în stâncă”. A rămas numele de “Piatra Vulturilor”, dar nu mai sunt şi vulturii “care roiesc în jurul ei.”. Aceste lucruri aparţin unei alte epoci şi, pentru a câta oară? îmi dau seama că mi-aş fi dorit să mă fi născut cu mult mai devreme.

Facem o mică pauză de masă, în timp ce undeva spre Siriu, plouă cu ceva fulgere şi tunete. În timp ce urcăm în Curmătura Zăganului, începe să ne plouă şi pe noi. Ce să facem? Îmi face cu ochiul triunghiul albastru al coborârii pe Valea Pârâului Sterp spre Poiana Stânii pe sub Colţul Vânătorului. Mă tentează să arunc o privire spre Cheile, acum nemarcate, ale Pârâului Alb. Decidem, în final, să continuăm pe Coama Gropşoare. Avem noroc şi ploaia încetează curând, dându-mi posibilitatea, să ies în afara potecii pe un vârf secundar şi de-acolo privesc în voie la Babeş şi la Grohotiş, la Baiului şi Bucegi, la Crai, la Piatra Mare şi la vârful Ciucaş care este mângîiat de soare. Privesc la creasta Zăganului. Cât de spectaculoşi sunt Colţii priviţi de jos şi cât de cuminte e culmea privită de sus…

Un ultim efort şi ajungem la Gropşoare, la 1883 de metri. De aici doar coborâm. O poză de grup şi apoi o privire aruncată spre Culmea Bratocei. Se disting clar Colţii Bratocei, vârfurile Bratocei, Şaua Tigăilor, vârful Ciucaş, uite şi bărbosul (Turnul lui Goliat) – se vede silueta-i caracteristică. Tigăile (Ţiglăile) Mari abia le disting în lumina difuză, ascunse cumva, în drept cu vîrful. Coborând spre Şaua Gropşoare, las în stânga drumul spre Muntele Roşu şi în dreapta Culmea Stâncoasă iar în spatele ei, ascunse, Cheile Văii Stânii, spre care sper să ma ducă paşii în perioada următoare. Din şa, Tigăile Mari se zăresc distinct, dar nu-i timp de stat şi privit, coborâm încet spre vechea cabană, şi întâlnim pentru prima oară petece mai serioase de zăpadă.

Şaptezeci de ani sunt prea mulţi pentru vechea cabană. Ruinele sale îşi trăiesc ultimele clipe aici în singurătatea muntelui Chiruşca. Asemeni zăganului, vor dispărea şi ele în curând. Vor fi înlocuite cu o clădire din beton cu mai multe etaje. Pentru Ciucaş s-a încheiat o epocă. La fel şi pentru ursul a cărui urme le văzusem ceva mai sus, la fel şi pentru cele câteva capre negre ce îşi mai aveau sălaşul mai sus. Strigătul zăganului nu se va mai auzi niciodată în aceste locuri, iar din boxele viitorului hotel vor răsuna, probabil, alte sunete. Mai beau încă o dată apă din Izvorul profesorului Nicolae Ioan şi recitesc inscripţia din vremurile când oamenii încă mai respectau muntele. Ideea Parcului Naţional Ciucaş, ce ar fi trebuit să protejeze un ecosistem unic, pare a fi murit definitiv iar Ciucaşul, aşa cum îl ştim noi, va rămâne în amintirile cu stâne, câini şi prieteni vechi.

http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi_pe_urmele_vulturilor/906/


Mar 31 2008

Pe drumuri vechi: Prin munţii cei bătrâni

Seria “Pe drumuri vechi” este dedicată, în general, traseelor parcurse odinioară şi pe care mă întorc cu oareşce nostalgie. Am ales să postez acest articol sub această titulatură din cauza apartenenţei munţilor Dobrogei la lanţul Munţilor hercinici, mult mai “batrâni” decât Carpaţii.

Ziua I: Culmea Pricopanului

Ceasul rebel se încăpăţânează să mă trezească. Trage de mine cu încăpăţânare: “Hai.. te aşteaptă munţii cei bătrâni”. Cu greu mă las convins să-mi părăsesc culcuşul cel călduros, iar când o fac în sfârşit constat că, evident, sunt în întârziere. Noroc că nu sunt singurul aşa că îmi termin bagajele înainte ca în faţa casei să parcheze maşinuţa roşie a vechilor mei prieteni.
– Ce faci tinere?
– .. Echh? Întrebarea mă ia pe nepregătite, mai ales că vine din partea lui Gabi, care este cu ceva ani mai mic decât mine. Mi-e mult prea lene să gândesc, aşa că răspund într-o doară: “Dorm..”
Ca să nu adorm de tot, îmi bombardez amicii cu diverse informaţii, evident nefolositoare, şi cred că se declară multumiţi când, 10 minute mai târziu, trec cu bagaj cu tot în maşina lui Bogdan.

– Hai Ramona. Aveţi trei zile să tot bârfiţi.. hai la drum!

Patru ore mai târziu, suntem în Brăila, nu înainte de a fi privit, la marginea Ploieştiului şi a Brăilei, primele urme ale mizeriei umane, urme ce în diverse forme, mi-au umbrit bucuria unei ture altfel foarte frumoase.

Facem joncţiunea cu prietenii lui Bogdan din Galaţi şi suntem în formaţie completă, nouă inşi dornici de o ieşire de primăvară. Trecem Dunarea fără emoţii şi îmi bucur ochii cu priveliştea unei păduri de plop inundate care ne însoţeşte până aproape de munte. Ieşim din localitatea Măcin, facem stânga pe un drumeag şi am în faţă, pentru prima oara, una din rănile provocate de om acestor munţi bătrâni, Cariera Izvoare. O depaşim şi parcăm maşinile la Mănăstirea de mai jos de Fântâna de Leac. Mulţumind Domnului că am ajuns cu bine până aici, pornim la drum spre păduricea în care găsim câteva bancuţe. Marcajul (bandă albastră) este nou, drumul este uşor pentru mine, deşi, parcă aud undeva în spate protestele fetelor, nemulţumite, un pic, de ritmul impus. Facem regrupare la izvor şi o iau mai uşor pentru că oricum suntem veniţi să ne relaxam.

Prefer să păstrez marcajul, pe când ceilalţi ocolesc pe sub munte în căutarea urechiatului cel iute care le scapă nefotografiat. Ei las, nu fiţi supăraţi… Veniţi pe potecă şi vă arăt eu subiect de fotografie: doua ţestoase îşi mână carapacea, mângâiate de soarele blând de martie. Se lasă cu greu fotografiate, intimidate, poate, de curiozitatea noastră nestavilită. Într-un final, le lăsăm să-şi vadă de drumul lor, le-am mai privi noi mult şi bine, dar avem de mers. Ne taie calea un iepure (să fi fost acelaşi?), din nou prea iute pentru o şedinţă foto. Urcăm destul de repede, făcând “victime” în rândul celor care au lenevit peste iarnă.

Bucuria de a avea din nou sub ghete stâncă uscată, ne face să luăm vârfurile geometric căţărandu-ne pe ruinele munţilor ce odinioară priveau de sus Europa, demult de tot, pe vremea când pe locul Carpaţilor de azi era marea. Rând pe rând, urcăm vârfurile ce alcătuiesc Culmea Pricopanului: Caramalău, Vrâju, Piatra Râioasa… Zărim în spate Cheia, Cheiţa şi Piatra Viţelaru cu a ei carieră. Încerc să identific vârfurile dar mă abandonez plăcerii de a merge liber, de a urca pe stâncă, de a asculta vântul. Undeva deasupra Carierei Izvoare zărim într-o şa nişte bănci, prilej de aducere aminte asupra faptului că ne încearcă uşor foamea. Cobor direct către mese. Nu apuc să spun bine “grohotiş!” şi Marcel vrea să ne aducă aminte că prin zonă s-a filmat Drumul Oaselor. Îmi pare rău amice, nu cred ca vei fi angajat de vre-un studio de film, ţi-ai cam zdrelit genunchiul degeaba!

Pe moment, însă, avem altă ocupaţie decât să facem haz de necaz şi Gabi ne arată un pic din ce a invaţat prin Şcolile Salvamont, prinzând genunchiul buclucaş într-o faşă elastică.

Mancaţi, avem cu totul alt tonus şi revin împreună cu Gabi la joaca copilarească de pe stâncile Pricopanului. Curând, dau toti în mintea noastră, cu excepţia “rănitului” nostru care ne priveşte cu îngăduinţă de jos. Ne răsfirăm apoi uşor, uşor până ajungem pe Sulucu Mare, cel mai înalt vârf al Culmii Pricopanului. De aici ne desparţim, Gabi şi Bogdan coboară pe un fir de vale spre Carieră să recupereze maşina, ceilalţi continuăm o vreme pe culme. Marcajul coboara pe Piciorului Sulucului. Şedintă tehnică şi decidem să revenim pe culme, e prea devreme pentru noi ca să coborâm.

Începem să zărim din ce în ce mai aproape localitatea Greci. Undeva acolo e Ţuţuiatu şi Şaua Ţuţuiatului unde vom înopta. Nu reuşesc să citesc ca lumea harta pentru că vântul mi-o mişcă în permanenţă şi încerc să aflu de la Kya (mulţumesc mult Corina!) pe unde ar trebui să continuăm. Mda.. îmi găsesc ca şi reper o carieră ( :)) :( ), ignorând faptul că în zona e plin de exploatări. Într-un final, mă lamuresc asupra poziţiei mele: sunt în Valea Pricopanului şi am în stânga Dealul lui Stănilă. Kya îmi spune unde e şaua relativ la mine. Ajungem în sat şi mă las pacalit de aparenţe: “am nimerit în groapa de gunoi a satului”. Intrăm în satul Greci. Satul este sărac, drumurile sunt groaznice şi ne bucuram că e uscat. Dupa ploaie nu am fi reuşit să ducem maşinile în sus spre Valea cu Tei(? – sper că am reţinut bine). E destul de târziu, dar nu suficient pentru ca întunericul să acopere rănile muntelui, nici groapa de gunoi de la marginea satului (alta!) şi nici scheletele jalnice ale clădirilor unei foste cariere.

Ziua II: Hălăduind prin Măcin

Noaptea trece destul de greu. Dorm rău cu zeci de treziri, mă doare pieptul, mă doare spatele. A doua zi, când am strâns cortul am găsit şi cauza: o adâncitura în pământ pe care izoprenul nu a reuşit să o amortizeze. Mă trezesc devreme şi ies din cort în frigul matinal al Măcinului. Mă plictisesc repede şi pentru că plecarea e prevazută abia pe la zece îmi trece prin cap să urc vârful din stânga văii în care ne aflăm. O scurtă privire pe hartă şi îl identific: vârful Călcata, 430 de metri. Plec în alergare, să mă dezmortesc şi să mă încălzesc, dar urcarea cu stomacul gol îmi taie repede avântul. Nu e nici ora şapte când ies pe muchia din stânga a văii. Mă opresc pe un mic vârf şi savurez imaginea Pricopanului scăldat de soare. Urc pe muchia ce se dovedeste mai abruptă decât părea la prima vedere. Imi dau seama că am făcut două greşeli: am plecat în adidaşi şi fără apa. Asta e: voi avea mai multă grijă, iar problema apei este minoră pentru mine, nefiind obişnuit să beau multă pe traseu. Ocolesc prin stânga o carieră ce pare abandonată (aveam să aflu ceva mai târziu că se face escalada în ea) şi am o surpriză când descopar vârful: este practic un mic platou ceva mai în spate decât creasta sălbatică pe care o vedeam de jos.

Nu stau mult pe vârf pentru că vântul este necruţător, mai rău, pare a fi mult mai insistent decât era ieri. Mă opresc pe o piatră deasupra carierei. Mă uit cu tristete la numeroasele cariere din zonă: asta nu mai e exploatare, e vandalism. În departare Iacobdeal domină satul Turcoaia şi braţul Măcin. “Deci acolo mergem mâine… Parca n-aş vrea..”.

Stau mai bine de o jumatate de oră, apoi cobor. Văd de sus că prietenii mei au inceput să strangă corturile. Daca o să întârzii prea mult, o să am scuza că mi-am uitat telefonul în tabără şi am pierdut noţiunea timpului. Ajung jos când prietenii mei termină micul dejun. Mănânc şi eu, în timp ce Bogdan pleacă la sedinţa foto matinală, de data asta la vânătoare de popândai.

Pe la 10, soseşte în tabăra noastră Alina-Maria. Ritmul în care urcă, mă cam ingrijorează. Poate că nu era cazul să fac o tură matinală. Răsuflu uşurat când văd ca sunt alţii mai “intimidaţi” decât sunt eu, aşa că îmi dau seama că oricum nu vom alerga. Alegem să urcăm spre Fântâna Italienilor, zonă în care Alina ne arată alte locuri de cort. Urcăm în ritm de tango lent până pe vârful Ţuţuiatu, transformând în vedeta genunchiul eroului nostru : “Marcel, eşti mai puternic decât durerea! Să-ti cântăm un cântecel..”. Facem o pauză lungă pe pietrele de pe Ţuţuiatu, apoi, în timp ce fetele pleacă la fotografiat flori, mă duc să ascult vântul de la marginea prăpastiei. Îl simt pe Bogdan care vine să îmi facă o poză, Alina-Maria e mai discretă şi nu îmi dau seama că e şi ea prin preajmă. Suntem chemaţi să facem poza de grup şi iese o fotografie ciudată, între noi şi aparat fiind un gard de sârmă ghimpată.

Urmăm linia impusă de gardul Parcului Naţional şi descopăr, pentru prima oara, bujorii. Au bobocii mari. Probabil că anul acesta vor înflori mai devreme. I-am ratat, era de aşteptat, dar am avut motivele noastre să venim în martie. Urmăm un timp creasta, apoi coborâm direct spre maşini. Mâncăm, iar Alina ne tratează regeşte cu câte un sandwich care mă face să înţeleg pe deplin vorbele lui Cristi: “Cel mai tare refugiu din ţara asta se află la Brăila.” Cu mare dreptate grăieşti, domn Vintilă von Telemark!!

Coborâm în sat şi facem off-road pe uliţele acestuia spre protestele celor doua maşini care nu sunt, în mod evident, obişnuite cu un astfel de tratament. Ieşim prin sud-estul satului şi ne reîndreptam spre gardul Parcului, nu înainte de a trece prin, nici o supriză de data aceasta, centura de gunoi a satului. :-< În dreptul intrării în traseul Dealul cu drum avem surpriza plăcută de a găsi încă o maşina cu număr de Braşov dar şi surpriza neplacută de a trebui să ne desparţim de Alina-Maria, care trebuie să se intoarcă spre Brăila. Mulţumim din suflet, Alina, pentru ziua minunată, pentru efortul de a ne însoţi şi nu în ultimul rând pentru sandwichuri. Ne spunem "La revedere" şi ne promitem reîntâlnirea prin munţii cei tineri. În timp ce amica noastră se întoarce spre sat, noi ne supunem maşinile la noi rele tratamente în drum spre Pietrele Mariei, care pentru noi sunt indiciile de intrare în Cheile Chediu. Rele tratamente sau nu, par a fi mai umane decât imaginea copilului din Greci care aruncă cu ditamai piatra într-un cal scheletic. :( Apelăm la aceeaşi ghizi de ocazie la care apelase şi "secta speologilor pinguini" şi regăsim într-un final şi foişorul în care se pozase Vintilă. Se mişcă mult prea tare pentru gustul meu, aşa că prefer tura în Chei unei prăbuşiri cu instabila contrucţie. Cheile au fost pentru mine, cireasa de pe tort. Urc cu entuziasm pe variantele cele mai complicate, mă las vrăjit de verdele crud al primăverii, descopăr o lume desprinsă direct din Atlasul botanic pe care îl priveam când eram încă un copil. Este o nebunie veselă ce ne duce mult prea repede pentru gustul meu într-o zonă mai blândă. Plecăm pe un afluent ce vine din stânga, pe care îl abandonăm destul de repede în favoarea stâncilor care domină micul canion. Mă caţăr din nou pe variantele mai "rebele" şi apoi, pentru că se apropie cu paşi repezi seara, aleg împreună cu Gabi un traseu de coborâre care ar face să protesteze un om mai cuminte (sau cu minte). Plecăm repede în jos ca să nu dăm cuiva ocazia să se răzgândească şi coborâm cu grijă un traseu pe care domn Iepurilă, pe care îl întălnim din nou, se simţea în siguranţă înainte să-l deranjăm cu veselia noastră. Seara se încheie la un foc de tabăra şi un festival de glume pe care îl ratez cu glorie, plecând primul, conform unui bun obicei, spre sacul de dormit. Adorm imediat şi aflu abia dimineaţă că a avut loc şi un festival de cântece sforăitoare, la care probabil că am contribuit şi eu. Upsss...sau Hopaaa :)) Ziua III: Ruinele sufletului.. Urletul unui animal (să fi fost şacal?!?) mă trezeşte din somn chiar mai devreme decât sâmbătă dimineaţa. S-a trezit şi Bogdan şi ieşim împreună să vedem răsăritul. Mă învârt fără rost prin zona şi nu găsesc nimic bun de facut, astfel încât uit până la urmă de ce am ieşit din cort. Reuşesc "performanţa" de a rămâne cel din urma care îşi face bagajele, în timp ce BB se întoarce din chei cu cardul plin de filme şi poze. Plecam spre Iacobdeal. La marginea satului Turcoaia ar trebui să se afle o cetate, de pe deal ar trebui să avem o priveliste încântatoare asupra braţului Măcin. Cu cat mai apropii mai mult, cu atât am inima mai stransă. Ceva îmi spune ca ar fi trebuit să rămânem în preajma Cheilor şi să încercăm un nou traseu în zonă. Când ne apropiem de satul Turcoaia, zăresc pentru prima oara dezastrul: Vârful Iacobdeal e pe cale să nu mai existe. Un dragon de metal sapă neîncetat şi distruge zilnic ultimele urme ale munţilor cei batrani. Dealul este ridat de drumuri pe care urcă şi coboară fără încetare camioane imense. Îmi dau seama ca azi e duminică, deci furia banului nu cunoaşte linişte nici în ziua rânduită odihnei. :( Stăm câteva minute la marginea a ceea ce pe hartă este desemnat ca fiind "amenajare piscicolă". Aşa o fi, pe noi ne atrage mai degraba imaginea celor câteva raţe care fac galagie la marginea luciului de apa. Intrăm în Turcoaia. Strada asfaltată şi casele ceva mai îngrijite, par a-mi spune că suntem într-o aşezare de oameni mai înstăriţi. Plecăm pe uliţe în sus, întrebându-ne pe unde vom ocoli imensa carieră. Întrebările sunt repede înecate în imagini care mă fac să înţeleg că numai pe dinafară e vopsit gardul. Dincolo de primul rând de case regăsesc aceeaşi mizerie şi săracie ca şi în satul Greci. Case de lut acoperite cu stuff, cai scheletici şi trişti, totul dominat de priveliştea cariei ce macină din munte. Un cal legat de un gard se fereşte repede din calea noastră, teama sa dându-mi certitudinea că este tratat la fel ca şi cel din satul vecin. Ce diferenţă imensă faţă de frumoşii cai ai vecinului meu, al cărui mânz îl vazusem zdurdând vesel cu câteva zile înaintea plecării spre sud. Undeva la marginea satului, dintr-o casă prăpadită, o boxa imensă urla o manea care spunea ceva despre o mulţime de bani şi despre.. whatever.. Plec direct spre vârf, tăind serpentinele drumului de exploatare, întrebându-ma cum de nu dărâmă bass-ul, prăpădita casă de chirpici. Ajungem încet, încet direct în carieră. Avem noroc că suntem în Ţara lui Papură Vodă. Prezenţa noastră în mijlocul utilajelor care mută muntele nu mira pe nimeni, nici măcar câinii nu ne latră cu prea multă convingere. Trecem la 2-3 metri de un excavator imens care sapă o groapă la fel de imensă sub privirile a 4-5 lucrători (sau ingineri?): "Dorele... Ne mişcăm mai cu talent?". Ei băieţi, bine ca aveţi voi căştile pe cap.. Prezenţa noastră în plin şantier spune multe despre respectarea normelor de siguranţă. Ajunşi în vârf, unii mai au puterea să admire de deasupra utilajelor, Dunărea, ultimul martor mut al vremilor în care aceşti munţi nu erau măcinaţi decât de vânt şi ploi. Mă adăpostesc de lume şi de zgomotul motoarelor pe versantul opus şi îmi dau seama că aş fi vrut să trăiesc cu mult mai devreme, pe vremea când unicul zgomot adus de vânt era acela al turmelor de mioare din vale. Coborâm înapoi la mizeria satului pe un drum de la altă carieră şi plec spre casa atins de o imensă tristeţe. Gaşca: Galaţi : Argentina şi Marcel Braşov: Alina şi Gabi, tanti Vasilica şi nea Mircea, Ramona şi Bogdan (baltighost), Ciprian (cipicernat) Very Special Guest Star: Alina-Maria PS: Mulţumesc Kya pentru informaţiile oferite cu generozitate. http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi_prin_muntii_cei_batrani/865/