Apr 28 2009

Acolo sus, pe Acoperişul României

Avertisment: Jurnalul prezintă istoria romanţată a unei ture desfăşurate pe un traseu accesibil doar cu echipamentul şi cunoştinţele necesare unei ture de iarnă. Parcurgerea acestui traseu în condiţii asemănătoare poate prezenta riscuri sporite de accidentare (cădere / avalanşă / etc.).

“În 25 aprilie o să fim pe Moldoveanu”. Auzindu-l pe Gabi, mai să mă umfle râsul. Omul ăsta e nesătul. Abia a terminat lupta cu nămeţii de februarie şi deja se gândeşte la o tură de sfârşit de aprilie, dar nu una oarecare, ci una în stil mare, cu prietenii carpatişti adunaţi acolo sus pe “acoperiş”. Dacă nu l-aş fi cunoscut, aş fi râs în continuu în cele două luni ce au trecut de la afirmaţia de mai sus, dar amintirea unui Negoiu făcut cadou de Ziua copilului transformă gluma într-o treabă serioasă.

Aşa că, n-am ce face: cer concediu, fac bagaje, mimez somnul şi, când ar fi trebuit să mă bucur mai tare şi mai bine de patul cel comod de-acasă, scot dulapul, pardon, rucsacul în faţa casei, în aşteptarea Domnului Kiss şi a bolidului său argintiu – pentru necunoscători, maşină de autostradă, pentru cei iniţiaţi – maşină de forestiere, de cărat rucsaci, pioleţi, colţari, corzi şi toate cele trebuincioase unei ture de primăvară în Făgăraş. Şi dăi bice, măi Gabi, că ne-aşteaptă oamenii cei nerăbdători şi muntele (pe el nu putem să-l suspectăm de nerăbdare). Ne tot adunăm de prin toate părţile – ba dinspre Bucureşti (Andrei – ad078), ba dinspre Vâlcea (Nicu – suru), ba dinspre Focşani (Marius – mariusadx), ba dinspre Ploieşti (Oana – knox_girl), ca să nu mai vorbim de formidabila echipă de sibieni formată din Andra (sadikaro), Cosmin (metalgreu) şi Dragoş (dedex) şi ştim că o să ne mai întâlnim acolo sus cu Floriana (floriana) şi Andrei (andrei), ei urmând să abordeze muntele dinspre sud. De ce această adunare de oameni din toate colţurile ţării? Pentru că cel care ne-a chemat este Gabi. E suficient! Şi dacă Gabi vrea, până şi soarele ascultă de meteoblue, apărând şi dispărând la ore fixe. Glumesc, în mod evident, deşi…

Şi dacă tot am reuşit să ne adunăm (cei nouă negri mititei ce visam încă de vineri la Moldoveanu), lăsăm maşinile la începutul forestierului de pe Valea Viştei şi îi dăm drumul la deal şi la glume. Deal nu prea a fost, că doar eram la munte, glume au tot fost timp de trei zile, că doar aşa ne şade bine, ca tineri şi nebuni după munte ce suntem. În glumă luăm şi indicatorul ce spune că în şase ore vom ajunge pe Moldoveanu – timp de vară, evident – indicator ce pune capăt “chiulului” nostru de pe forestier şi ne trimite pe potecă să simţim şi noi că suntem la munte. N-apăi dacă ar fi fost după mine, m-aş fi lipsit bucuros de kilometrii de “autostradă” în bocanci şi aş fi preferat de la început poteca, dar fiind vineri, aprilie şi zi de mare sărbătoare, minunăţia de drum a fost lipsită de gândăcei motorizaţi şi afumători, aşa că ne-am bucurat în voie de aer curat şi, pe aici, pe colo, de… noroaie.

Şi pornirăm pe potecă, mai vioi, mai sprinţari, mai cu graţie, mai cu genele lipite de somn (scuza vrednică şi bună în orice ocazie a celor ce nu sunt bine antrenaţi), aşa cum bine ne şade când merem la muncă, ahhh, pardon, la munte. Şi tot mergeam noi de ore bune şi mă tot miram că nu mai ajungem în zona brazilor, ca să ştiu şi eu că am luat înălţime. D-apăi de unde să ştiu eu, biet umblător prin Piatra Mare, unde ieşi din casă şi intri în cabană, că în Făgăraş limita dintre zona foioaselor şi cea a răşinoaselor este semnalată de doi brazi prăbuşiţi pe care musai să faci echilibristică dacă nu vrei să simţi apa Viştei la picioare. Şi apa sigur nu o vrei în ghete, pentru că e… udă! Mare ne fu mirarea când ne văzurăm dincolo de puntea suspinelor, toţi uscaţi şi toţi binecredincioşi, rugându-ne la Munte să nu mai întâlnim şi alte punţi asemănătoare. Şi Muntele ne-a ascultat rugăciunea, dându-ne exact ceea ce ne doream, după principiul: “Ai grijă ce îţi doreşti că poate se adevereşte”.

Dar noi eram tineri şi nebănuitori şi ne bucuram de ziua faină de aprilie, de potecă, de verdele codrului şi de micul prânz la botul… caprei negre. N-apăi mirată mai trebuie să fi fost donşoara capră să ne vadă – dar şi noi la fel am fost când am văzut că nu e urs. Am mai fi stat de vorbă cu ea, dar aveam o întâlnire la nivel înalt – noi cu vârful, ea cu… habar n-avem că doar nu vorbim limba caprelor. Dar până la vârf mai sunt multe vămi semnalate de curgerile de primăvară de pe versanţi, curgeri ce au adus în calea noastră sute de tone de zăpadă ce au măturat în calea lor tot ce înseamnă vegetaţie. Cât de mici suntem în faţa acestei nebunii periodice a naturii. Câtă forţă dezlănţuită, câtă distrugere. Şi totuşi, dincolo de limbile de zăpadă, natura se reface. E un ciclu natural al vieţii şi al morţii, un echilibru ce poate fi atât de uşor distrus de nişte mici gângănii bipede ce, teoretic, nu dispun de forţa de distrugere a unei avalanşe. Din păcate, teoria este una, practica ne omoară – la propriu – la fiecare topire a zăpezilor, când de pe versanţii curăţaţi de pădure se scurge apă şi pământ.

Dar nu la asta ne stă nouă capul, ci la trecerea pe ultima punte ce ne desparte de golul alpin. Pentru că am fost cuminţi şi ne-am rugat frumos, muntele ne-a binecuvântat trecerea peste apă şi a aşezat acolo două “nuiele” subţiri ce ne fac să regretăm amarnic absenţa brazilor de mai devreme, cu crăcile lor pe care acum le-am fi sărit cu mare drag şi spor, deşi mai devreme ne plânseserăm de ele. Şi dă-i şi imită cu mai mare sau mai mic talent pe Nadia. Tare mă îndoiesc că meritam noi nota 10, dar nici marea noastră campioană nu a efectuat celebra săritură deasupra unui covor înspumat ce promitea o iniţiere rapidă în tainele canyoningului, cu rucsacii pe post de caiac. Dar noi darăm Făgăraşului ce-i al Făgăraşului, îl jertfirăm pe Andrei, cel care a “luat” apă pentru binele nostru comun şi am trecut din împărăţia pădurii direct în covorul de brânduşe ce împodobea partea inferioară a căldării glaciare. Şi brânduşele erau nenumărate de ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Însă, dincolo de covorul mov, ne aştepta imaginea cetăţii Viştei, cu “zidul” încă alb, brazdat ici şi colo de “contraforturi” stâncoase ce se scuturaseră de mantia albă. Dacă brânduşele întruchipează inocenţa, cetatea Viştei avea sărutul otrăvit. Privind de mai aproape îi descoperim scurgerile de zăpadă mai vechi şi mai noi şi cornişelei ce ne pândesc de sus, abia agăţate de stâncile negre. O formidabilă avalanşă pornită de pe muchia Viştei a umplut toată valea de zăpadă. Mergem minute întregi pe limba de zăpadă – acum putredă – şi ne bucurăm că nu am fost acolo la ceasul când imensul şarpe alb s-a scurs din lateralul văii pentru a lua curba sub piciorul pe care odinioară era refugiul de pe Vale.

Mare minune şi muntele ăsta. E aşezat în pantă. Noroc că merem repede. Şi merem… şi merem… şi merem. Şi de unde ţurţudanul fostului refugiu ni se părea de atins cu mâna, ajungem la el de-a dreptul obosiţi, pentru că… era un pic mai mare şi mai departe decât credeam naivii de noi. Lecţia fiind înţeleasă, ne cam piere zâmbetul de pe faţă când vedem cât de departe şi de sus e Portiţa Viştei. Aşa că, minute bune, sunetul zglobiu al râsului este înlocuit de sunetul metalului, şi nu este vorba de Metalgreu – pe care l-am avut încă de la început cu noi, ci de cel de al pioleţilor şi colţarilor. Iar când în sfârşit ridicăm ochii spre cer, vedem că de jos, punctuali şi în conformitate cu graficul afişat pe internet, apar primii nori negri. Sincer, privindu-i, norii aceştia pe care îi bănuiesc a aduce cu ei aer rece, mă îngrijorează mai tare decât scurgerile de pe versanţi şi cornişele pe care, acum, de aproape le descopăr a fi mai multe şi mai nepotrivit aşezate decât păreau din fundul văii. N-am niciun chef să îngheţe versantul în timp ce urc, n-am chef să mă trezesc bâjbâind prin furtună ieşirea în creastă şi nici să mă trezesc, ieşind sus, în mijlocul vijeliei. Îmi ţin totuşi gândurile rele pentru mine, ştiindu-mă mai păgubos din fire.

Urcarea începe frumos, pe o pantă moderată ce ne ajută să ne adaptăm mersului cu “potcoave” dar pe măsură ce înaintăm, “cărarea” se “înrăieşte”. Urcăm cu grijă, alegându-ne cu grijă trecerile astfel încât să găsim din loc în loc adăpost şi odihnă în câte o zonă mai ferită. Distanţele dintre noi se măresc şi se micşorează după cum o dictează panta. Când zăpada este mai moale şi colţarii şi pioletul îşi fac datoria din plin, suntem mai răsfiraţi. Când panta este mai mare sau zăpada este mai îngheţată, “bisericuţele” sunt mai apropiate. Suntem aproape de ieşirea în creastă, într-o zonă în care panta ne sileşte la căţărare când norii ne ajung din urmă. Pentru câteva minute, suntem în ceaţă şi vânt. Din fericire, precipitaţiile sunt relativ sărace şi au forma unei ninsori sub formă de măzăriche, ce ne permite, totuşi, să continuăm. Gabi dovedeşte pentru prima oară în tura aceasta că are resurse fizice practic nelimitate şi se întoarce după cei care ne aflam mai în urmă. Deşi bănuiam că ne aflăm aproape de şaua ce ne scoate în creastă, confirmarea venită de la Gabi, are un efect de vitaminizare. Rucsacul parcă este mai uşor, paşii parcă nu mai sunt atât de grei, furtuna a slăbit din intensitate (deşi, am vagi bănuieli că această din urmă afirmaţie n-ar mai fi chiar “meritul” lui Gabi).

Am ajuns sus cu bine şi ne bucură apropierea refugiului. Lăsăm pentru mai târziu binemeritata sedinţă foto, că şi aşa cei trei Viştea (valea, muchia şi vârful) se dovedesc destul de timizi şi se acoperă cu un voal de nori, iar, pe de altă parte, ne mănâncă setea şi dorinţa de a bea un ceai la adăpostul de piatră, dacă tot se terminase licoarea din termosuri. Doar că până să cer ceaiul, am parte de o supriză, pentru că, nu-i aşa?, Făgăraşul e Făgăraş şi festele-i sunt feste. Şi uite-aşa uitarăm ceaiul şi ne angajarăm la refugiu pe post de mineri, săpând cu spor cu târnacoapele – ohh, pardon, cu pioleţii – în minunatul refugiu, nu cu scopul de a îl dărâma, ci pentru a da afară minunăţia de gheţar ce se înălţa vesel în mijlocul său. Căci, nu-i aşa?, unui minunat refugiu de creastă îi stă bine cu uşa deschisă şi cu, la fel de minunata, contragreutate ce constituie sistemul de închidere automată desprinsă şi ruginită în faţa clădirii şi cu unul din geamuri ascuns în maldărul de zăpadă. Pe această cale, mulţumim din inimă pentru cele două ore de intensă muncă voluntară prestată de cei nouă negri mititei, două ore la sfârşitul cărora am readus refugiul în stare de funcţionare. Nah, nu contează! A fost bine şi aşa, bine că nu am fost doi negri mititei care să presteze nouă ore de ocnă. Şi dacă tot ne-am încălzit, am împărţit frăţeşte litrul de vin roşu (yammmmmmy!!) ce nu a mai apucat să “îndoaie” ceaiul din seara aceea. Şi după ceai şi un sandwich rece – ca pentru supe şi alte minunate mâncăruri calde nu mai aveam stare, inimă şi stomac să mai aşteptăm. Ne băgăm cu toţii în căldura binefăcătoare a, acum, mult mai primitorului nostru sălaş, de care noi suntem tare mândri, dar care seamănă cu o casă devastată de uragan, atât de mare e harababura de pioleţi, colţari, primusuri, rucsaci şi bocanci abandonaţi care pe unde s-a nimerit. În fine, nu mai avem nervii de a face ordine, sunt făcuţi praştie de minunatul geam recuperat de prin zăpadă, pe care vijelia zdravănă de afară l-a trimis din nou la podea. De data aceasta, meciul geam – vânt se încheie cu KO, ochiul de sticlă transformându-se în ochiuri de sticlă. Ca să nu mai avem emoţii, improvizăm un geam din punga de gunoi şi trei pioleţi, doi să ţină geamul şi unul să îi ţină pe ceilalţi doi.

Noaptea se dovedeşte lungă. Nu de alta, dar faptul că priciul de jos a fost în zăpadă, îl face doar parţial utilizabil, aşa că locurile de sus sunt la suprapreţ. Mă trezesc din când în când înţepenit pe o parte şi aştept cuminte să înţepenească şi ceilalţi pentru a ne întoarce în formaţie şi sincron pe partea cealaltă (echhh, glumesc şi eu, n-a fost chiar atât de rău). Fapt este că nşpe zeci de treziri mai târziu, am un abdomen formidabil de la atâtea ridicări în şezut pentru a pândi… dimineaţa. Care dimineaţă a venit. A venit, a trecut pe lângă refugiu şi a lăsat în urma ei vizibilitate zero. Este imposibil să vezi la mai mult de doi metri. Imposibil, atât timp cât nu ai ieşit să prestezi nevoile naturale şi fireşti ale dimineţii, pentru că de îndată ce socoteşti că te-ai îndepărtat la o distanţă sigură de refugiu pentru a nu fi la vedere şi pentru a nu polua viitorul ceai şi de îndată ce scapi de textile, ceaţa se ridică brusc. Supriiiiiiiise! Plictisiţi de jocul cu ceaţa şi pentru că, oricum, în cele 10 secunde de vizibilitate la fiecare cinci minute de băgat degetele în ochi, nu ai cum să faci mare lucru, bucătărim cu spor şi, o sută de glume mai târziu, eşuăm cu toţii în sacii de dormit.

Buuuuuuuun e somnul şi e dulceee şi “TREZIREA. Afară este senin bec şi nu e nici-o urmă de nor”. Ufff… Dacă aş avea pioletul la îndemână, acestea ar fi ultimele cuvinte ale lui Andrei. Cum nu este, mă las antrenat de entuziasmul general şi ies afară în… rai. Un rai luminos, la care lentilele mele heliomate refuză să se adapteze rapid şiiii dăi şi plângi. Parţial pentru că mă ustură ochii, parţial pentru că mă oftic rău că nu văd minunatul munte. Într-un final intru şi eu în rândul lumii, las la o parte plânsul şi încep să privesc la Acoperişul ce străluceşte în soare.

O mie de fotografii mai târziu, cineva are, în sfârşit, mirabolanta idee de a urca până sus. Nici nu ne ia mai mult de o oră până să recuperăm toate sculele necesare, până ne adunăm de pe drumuri şi până pornim spre Viştea Mare. Şi cum vara, nu-i ca iarna şi nici la munte ca la televizor, până să ajungem din nou în înşeoarea ce ieri ne-a scos în creastă, am şi devenit oameni cu capul în nori – la propriu, evident. Şi la figurat, pentru că nu se găseşte niciunul să se întoarcă cuminte la refugiu. Suntem setaţi pe drept înainte, că doar poartă ghinion să te întorci din drum. Şi oricum, ce-am putea să găsim la refugiu decât uşa deschisă (pentru aerisire / uscare) şi trupa formată din Floriana, Andrei, Bogdan, Cătălin şi Eugen pe care îi zărim apărând pe pragul inferior al Văii Rele? Ne oprim oarecum ofticaţi la câţiva metri de Viştea Mare, atunci când vântul şi norii ne spun clar că nu mai avem şanse de a privi spre Negoiu în ziua ceea. Nu privim spre Negoiu? No, nu-i nica. Hai să privim spre Moldoveanu. Şi cum nu vedem la mai mult de cinci metri, singura şansă de a-l privi este să te afli… pe Moldoveanu. Aşa că, ignorăm vicisitudinile soartei şi punem de-o echipare pe mândrul vârf Viştea Mare – altfel o performanţă în sine, că doar eşti pe al treilea vârf al ţării – dar aflat în umbra “celebrităţii” fratelui geamăn – mai înalt cu 17 metri.

Îngusta creastă de-astă vară, a devenit şi mai îngusta creastă ce ne duce pe unii spre o revenire pe Acoperişul României, iar pe alţii spre o premieră. După o primă parte uşoară (fiind înzăpezită şi relativ lină), m-aş fi aşteptat ca “V”-ul ce întrerupe la un moment dat creasta să fie maximumul de dificultate. Bineînţeles că nu este aşa. Îl depăşim relativ lejer şi începe “minunăţia”. Episoade de dry-tooling la mare înălţime întrerupte din când în când de bucăţi înzăpezite dar expuse, toate acestea în condiţiile în care sub noi se ascund în ceaţă, adânci şi posomorâte în voalul lor cenuşiu, văile sudice. Ne ia destul timp pentru a ajunge, rând pe rând, pe micul platouaş al Moldoveanului, dar ce satisfacţie! O satisfacţie, totuşi reţinută, aşa cum stă bine unor montagnarzi, manifestată printr-o strângere de mână şi un zâmbet pentru fotografie. Întoarcerea? Acelaşi dry-tooling, aceleaşi bucăţi de zăpadă îngheţată şi un mic premiu. Ceaţa se ridică pentru câteva minute şi ne permite să vedem, de acolo de sus, Valea Rea, refugiul şi lângă el, corturile amicilor noştri.

Muntele este un lucru frumos şi lumea sa are legile proprii, neurâţită uneori de “civilizaţie”. Ce frumoasă este revederea cu oameni pe care apuci să-i vezi doar acolo sus şi aceasta atât de rar, ce frumos este să dai mâna cu oameni pe care îi cunoşti doar după scrieri sau fotografii. Împarţi un ceai cu ei şi pentru o clipă simţi că i-ai cunoaşte de o viaţă. Dincolo de frumuseţea muntelui, unii mai urcăm acolo sus şi pentru că suntem “dependenţi” de spiritul lui, acela care legiferează prietenia dincolo de nume, experienţă sau vârstă.

Seara împărţim refugiul cu un grup de schiori, veniţi să guste plăcerile coborârilor de primăvară pe văile făgărăşene. Cu toate că suntem mai mulţi (sau tocmai din cauza aceasta) mi-este mai frig. Am ezitat să punem la loc fereastra (punga cu gunoaie şi pioleţii) pentru a nu face condens în exces, astfel încât în refugiu cam bate vântul. Până la urmă doar cu disconfortul curenţilor de aer ne-am ales, pentru că stropii de apă pe care speram să îi îndepărtăm s-au aflat la datorie.

Dimineaţa… prognoza meteo se dovedeşte exactă. Este senin, bate vântul şi pe scriitorul acestor rânduri, din păcate pentru el, îl bate şi lenea, aşa că ratează prilejul de a vedea Negoiu de acolo sus, de pe Moldoveanu, de a vedea fularul alb-albastru al Craiovei fluturând la gâtul Metalului în poza de generic de pe vârf şi, bagă de seamă cu destul jind, a ratat şi ciocolata caldă de pe vârf. Trupa se întoarce veselă, cu un al doilea Moldoveanu la bord…. dar fără Gabi, care nu are splină, plămâni, inimă… is he human??? Omul nost, mai urcă o dată tot mărdăgăul cu trupa Florianei şi a lui Andrei! Şi astfel, Gabi ajunge de trei ori pe Moldoveanu în mai puţin de 24 de ore, asta în aprilie şi urcând, de fiecare dată, de jos, din zona refugiului!

Târziu de tot, ne strângem cu toţii, îi salutăm pe prietenii noştri care urmează să coboare tot pe Valea Rea, pe unde şi urcaseră, şi luăm “cetatea” Viştei la descăţărat. Acum, când ştii atât de bine cum arată cornişele, pe lângă care te-ai tot învârtit două zile, când este o zi atât de caldă şi când nu mai este ceaţa care să ţi le ascundă privirii într-un voal ce să îţi ofere luxul de a uita măcar pentru câteva secunde de ele, simţi că sămânţa de morcov a prins rod. Şi ca să crească morcovul mare şi frumos, bineînţeles că acum, cu ochii în jos la pantă, începi să se vadă mai bine cam cât de înclinată este în realitate. Descăţărăm cu grijă, pas cu pas, mai mereu cu ochii pe sus şi cu rugăciunile “aruncate” până chiar mai sus de Moldoveanu. Şi când toată lumea este sfârşită de oboseală şi nu visează la un ceai cald pe un petec de iarbă însorit şi adăpostit de pericol, inepuizabilul Gabi pendulează în sus şi în jos pe lângă noi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în dificultate, urcând cu agilitatea şi cu voiciunea unui om ce pare a se afla la prima oră de efort. Dacă ar ştii ce (binemeritate) priviri admirative a stârnit în rândul celor aflaţi deja jos, la adăpost, probabil că ar umbla prin frumosul municipiu în care locuim numai cu nasul îndreptat în sus, deci, vă rog, să nu îi spuneţi, n-aş vrea să se împiedice de vreo bordură, mai avem nevoie de el.

Primusul fierbe ultimul ceai, ceai de sărbătoare: am fost acolo sus, am fost între prieteni şi ne-am simţit bine. Până la urmă acest lucru este cel mai important. Drumul înapoi? Aceleaşi punţi ale suspinelor, pe care de data aceasta le păcălim şi le trecem cu bine. Şi nu în ultimul rând, un miros de fripturică de pui la complexul Sâmbăta (prietenii ştiu de ce… doar mirosul. :D).

Nah, asta a fost tot. ;)


Feb 25 2009

Fără mască

De ce nu sunt pe munte? De ce nu merg pe munte mai mult? De ce nu ştiu să schiez mai bine? De ce nu ajung mai sus? De ce nu am o Coca Cola în faţă? De ce nu am mai mulţi bani? De ce nu am o maşină? De ce nu am o căsuţă pe un deal? De ce trebuie să muncesc? De ce trebuie să stau atâtea ore la birou? De ce nu dorm mai mult? De ce nu sunt mai frumos? De ce nu sunt mai înalt? De ce nu am inspiraţie? De ce nu sunt mai deştept? De ce nu ştiu să programez? De ce nu sunt mai organizat? De ce mi-e aşa lene? De ce nu ştiu să zbor? De ce sunt atât de timid uneori? De ce nu ştiu să cânt? De ce nu beau mai des o cană de vin fiert cu prietenii? De ce nu ştiu mai bine franceză? De ce trebuie să vorbesc în franceză? De ce trebuie să scriu documentaţie? De ce nu pot să meargă toate lucrurile bine? De ce nu citesc mai mult? De ce nu călătoresc mai mult? De ce nu am mai mers de-atâta timp cu bicicleta? De ce mi-e atât de foame? De ce nu mai sunt copil? De ce scriu pe blog? De ce am o pădure de vise? De ce nu mi se îndeplinesc visele mai des? De ce mă chinuie atâtea întrebări? De ce nu găsesc răspunsuri?

De ce trebuie să-mi fie dor de tine? De ce nu eşti aici? De ce nu sunt lângă tine? De ce nu pot să te sărut în clipa asta?


Feb 8 2009

Chemarea muntelui ce izvorăşte din Olt

Oare câţi dintre cei ce tranzitează aglomerata vale a Oltului îşi ridică fruntea spre muntele de o frumuseţe rară ce „izvorăşte” din apa marelui râu pentru a-şi înălţa zvelt maiestuoasa cetate ruginie, într-o înfrăţire Dumnezeiască a cerului cu pământul? Oare câtor privilegiaţi le este dat să ştie că numele mănăstirii Cozia este dat de muntele-i străjer?

Paşii ce-i aştern pe poteca ce urcă de la mănăstirea Turnu nu-mi aparţin, sunt ai Măriei Sale Muntele. A trecut un an de zile de la Întâlnirea de iarnă din 2008 şi, în tot acest timp, sufletu-mi nu mi-a dat pace, muntele ce străjuieşte Oltul chemându-l să-i fie copil. Cozia mă întâmpină, acum, cu bucurie şi-mi oferă, în plin anotimp al frigului, căldura blândă a ceasurilor amiezii ce umplu pădurea de fag cu un aer primăvăratic. Şi cum paşii nu-mi aparţin, nu simt nicio greutate în a urma poteca ce mă poartă înapoi, în anii în care, copil de-o şchioapă, mă pierdeam cu orele în ilustraţiile Atlasului Botanic. Retrăiesc acum acele ceasuri ce au adâncit în mine calea către munte, cale deschisă de ieşirile în familie din pădurile Pietrei Mari.

Adâncit în visarea-mi, mi se pare că abia am pornit şi, totuşi, la capătul unui ceas ce s-a scurs implacabil, deja am ajuns în Curmătura „La troiţă”. Dar nu cochetul şi mai noul refugiu, ci cel vechi, aproape dărâmat este cel ce mă aduce mai aproape de Dumnezeu. Sufletu-mi, pustiit de clădirile ce striveau mica biserică de la Turnu, îşi găseşte alinarea în imaginea scândurilor vechi, găsind mult mai multă linişte în construcţia de la răspântia drumurilor, aproape dărâmată de nepăsarea oamenilor, decât în zidurile imaculate ale bogatei mănăstiri.

Pentru o vreme mergem pe drumul Stănişoarei, iar de pe poteca ce urcă acum lin, privim în sus, la spectacolul Coziei şi nu mă mai satur privind când la Colţii Foarfecii, când spre abrupturile Bulzului. Este o lume minunată şi diferită de ceea ce îmi este dat, în mod obişnuit, să văd. Privirea îmi este atrasă de stânca roşiatică ce a înlocuit familiarul calcar alb al Pietrei Craiului sau conglomeratul cenuşiu al Bucegiului, formând un uriaş puzzle ruiniform ce are o viaţă proprie, o nebunie de hăuri ce se pierd în mantia pădurilor.

Ajuns în Curmătura „La Meliţă”, îmi completez colecţia de imagini – reverie. Nu ştiu la ce să mă uit mai întâi, la vecina Buila – Vânturariţa, cea încărunţită de mantia de nea, la Oltul ce se scurge prin menghina munţilor, la stâncile împodobite cu pini din jurul nostru , stânci ce par a fi fost mutate aici din sudicul Domogled sau la sălbatecele abrupturi ale Pietrelor Roşii. Îmi vine să fac rădăcini asemeni copacilor şi să ascult o viaţă întreagă legende aduse de vântul ce cunoaşte fiecare părticică a Coziei.

Împart aceste reverii cu oameni pe care îi am aproape de inimă şi mă bucur de ei, cu ei şi pentru ei, pentru că simţim apropierea de natură şi prietenia scuturată de orice griji cotidiene. Sunt elementele de bază ce ne duc la munte, ce ne unesc la primul cuvânt rostit la mijlocul săptămânii, cuvânt ce ne poartă sute de kilometri numai pentru a ne simţi pentru o zi sau două mai liberi, mai buni, mai aproape de Cer. Îmi împart în mod egal, nu aş putea altfel, bucuria de a mă fi însoţit de Bunicu, de Bogdan, de Oana. Sunt oameni de la care am învăţat şi învăţ, cu care am împărţit şi împart cu potecile şi cu care visez magia pădurii, a stâncilor, ale izvoarelor ce formează mici cascade şi, nu în ultimul rând, clipe din viaţă.

Ne oprim pentru câteva clipe la stâna să ne tragem sufletul după urcarea pe firul Văii Turnu, vale ce ne-a adus pe Muchia Turneanu. După un timp, zărim silueta zveltă a releului. De data aceasta sunt pregătit. Anul trecut mi s-a părut chinuitor să văd releul în permanenţă, să mă cred la doi paşi de vârf şi să mă despartă ore bune de confortul camerei încălzite de Cabanierul ce are în grijă cabana Cozia. Poate tocmai de aceea merg un pic robotic şi iau ceva avans. Sau poate că de vină e doar nevoia de a mă bucura în linişte deplină de muntele sălbatec. Vântul, ceasurile serii, bucuria de a fii, mă aruncă pentru câteva clipe în uitare. În ochii mei, lumea s-a topit. Nu mai există decât pădurea şi Colţii Foarfecii vis-à-vis de mine. Mă simt translatat în muntele primordial, cu mult înainte de naşterea fiinţei umane, rezonează în mine cuvintele Profesorului Nicolae Ioan: „Rămâi impietrit şi mut în mijlocul magic de culmi şi de stânci uriaşe, de codri, de linişti şi de visuri. Făptura ta se topeşte, ca un fulg de lumină, în pacea serii, iar pasărea aceea ce fâlfâie din aripi peste crengile arborilor, pierzându-se în zările de sânge ale apusului, nu şti limpede: e vulturul înălţimilor sau propriu tău suflet descătuşat, pornit în sbor peste păduri, peste culmi, peste depărtări…”. Cuvintele născute acum 75 de ani într-un foarte frumos articol dedicat Ciucaşului, le transpun Coziei şi ele unesc muntele şi inima mea. Sunt declaraţia perfectă de iubire, pentru că muntele, dacă ai ochi şi suflet, îl iubeşti şi el te răsplăteşte, te ia la sânul său, te face să te simţi mereu copil.

La ceas de seară, Făgăraşul este doar o şoaptă fugară undeva la orizont şi-i doar prima chemare a muntelui ce „izvorăşte” din Olt de a reveni în braţele sale. Dimineaţa, nu avem parte de imaginea Negoiului. O ceaţă lăptoasă ce lasă să curgă peste noi o ploaie măruntă a acoperit muntele. Dar el, Măria Sa Cozia, nu şi-a pierdut nimic, nici din frumuseţe şi nici din măreţie. Doar a reînceput, prin jocul său cu norii şi ceaţa, să-şi sufle cântul de sirenă ce mă va aduce, mai devreme sau mai târziu, pe potecile sale.


Nov 20 2008

Pe drumuri vechi: Flashbacks

Cobor din tren. E frig cumplit şi zăpada scârţâie sub picioare. Speram să mai coboare cineva în gară, dar nimeni nu are chef să dea ochii cu Ursăria acum în prag de cod galben. Dar e perfect senin, eu am mult chef de munte şi nici-un chef să merg spre Dâmbu Morii de unul singur…

– Ridică şi tu capul de pe rucsac, să-ţi fac o poză!

A trecut aproape un an de la tura aceea… de unde să ştie prietenii mei că-mi alunecă gândul atât de departe…

… hai să merg pe drum – n-are sens să-mi croiesc potecă prin zăpada neatinsă când drumul e curăţat de plug. O să fie sus destul de înotat prin zăpadă… Destul de ciudat momentul – pădurea ia forme şi mă striveşte… Bravo… isteţ băiat… tură solo pe aici pe la urşi ţi-a trebuit ţie! Nah… uite-l! Ba nu… e o maşină… Uff!

Mă joc cu băţul de trekking.

– En garde, Bogdan!

Lumina blândă a toamnei târzii mai risipeşte din frigul destul de aspru al dimineţii de noiembrie. Uite Postăvarul printre copaci…

Gata… nu se mai poate! Dacă urc numai pe drum nu o sa ajung nici până la chei. Uite, pe aici prin pădure e chiar ok, nici zăpada nu e atât de mare! Uite o urmă de cerb… Hai să vedem, domnule Cerb… sunteţi singur? Tamina… şi Bucegiul şi Postăvaru… Soarele puternic al dimineţii de iarnă mă fac să uit de urşi. Hai să vedem cum mai e cu Cheile…

Ne-am căţărat pe o stâncă şi privim de-acolo bijuteriile din zare. Bucegiul drag, Postăvaru şi, între ei, Piatra Craiului acolo unde prietenii noştrii refac Diana. Ce mult a trecut de la prima tură la Diana… S-a încălzit bine. E timpul pentru o mică lecţie de geografie!

– Hai Mara, dă-te jos de-acolo că mă sperii!

Trrrrrrrrosc! Ce-i asta? Nah… O fi cerbul? Din fericire, picioarele-mi sunt mai lucide decât gândul… pe unde o fi poteca? Pe culoarul ăsta? E plin de zăpada! Încerc mai sus, mă blochez iar! Uff… Fie ce-o fi, hai pe culoar. Trebuie să mă opresc să-mi pun parazăpezile – dacă o să continui fără ele mă aleg cu degerături pentru că deja am zăpadă în ghete. Trebuie să fluier. Mai tare! Mai tare!!!

Uff… Uite cabana şi uite pe cineva… Am scăpat, dar acum nu mai am cale de întoarcere.

Uite un căţel. Heeei, ce faci băiete, stai nu mă lătra! Ai rămas singur? Ce-ţi pasă ţie, viaţă de căţel, dormi pe fân la soare. Ne ajunge apa? Da… e frig, nu vom bea în exces.

– Uite, asta e panta de care îţi spuneam aseară, scăpăm repede de ea şi apoi ne relaxăm, până în vârf o să mergem lejer cu pauze de fotografie.
– E fain sus?
– Doar ţi-am zis!

– Mulţumesc de sfaturi.

Discuţia cu bătrânul silvicutor m-a mai liniştit şi am aflat cu ocazia asta şi lucruri despre istoria cabanei şi despre văile din zonă. Aş mai fi stat eu că e tare sfătos şi mi-e drag să-l ascult, dar n-am ce face, trebuie să-mi tai potecă prin zăpada neatinsă.

– Bogdan, sunt la marginea golului alpin. Mi-am rupt ochelarii şi sunt orbit de lumina puternică.
– Zăpada cum e?
– Prin pădure a fost rezonabilă, de aici începe greul. Dacă nu te sun până la 4, trimiţi băieţii după mine.

– Hai să stăm pe smocul acela de iarbă – e numai bun de fotoliu! De aici te-am sunat atunci şi de-aici până în copacii ăia am făcut 20 de minute.

Uite Iezerul şi Făgăraşul… Urcăm încet, e destul de cald şi nu ne grăbeşte nimeni. Numai gândul la ceaiul şi soba de la cabana din poveşti, mă cam înghionteşte din când în când.

Uff.. ce fain se văd Neamţului şi eu nu mai am ochelarii. Trebuie să mă opresc. Am parcurs maxim 200 de metri şi sunt rupt de oboseală. Am scăpat de urs şi mor îngheţat… Gândul îmi dă puteri. Trebuie să urc! Dar nu pot să merg mai mult de 10 paşi fără să se rupă zăpada sub mine şi să cad până la mijloc… Pe unde să abordez şi urcarea asta? Hai să o iau direct, nu mă duc pe poteca de vară că nu mai ies din zăpadă. Ufff… Uite stâna. Uite şi vârful. Cât de departe. Am făcut aproape o oră de la ieşirea din pădure… Să cobor spre Predeal? M-aş duce până în stână să mă adăpostesc, dar parcă văd că nu mai ies de acolo.

– Ce oameni idioţi!

Mă uit la uşa stânei. A fost spartă cu piciorul deşi ar fi fost atât de uşor să bagi mâna şi să ridici piedica. Nu mai pot de furie şi numai prezenţa unor oameni dragi şi inutilitatea gestului mă fac să mă abţin de la a spune cuvinte mai grele. Hai mai bine să facem o nouă lecţie de geografie de pe stânca aceea.

Uite nişte urme. Ciudat… vin dinspre Predeal pe marcaj dar merg spre obârşia Pietrei Mici. Să fi fost unul care ştie locul? Mda… frumoşi colţari. Marca Martin – greutate mare! Ai crescut mare puiule, când ţi-am văzut prima oară urma erai un biet ursan proapăt ieşit de sub protecţia mamei! Acum… Bine că n-am ajuns mai repede. Vântul ce spulberă zăpada şi îmi spune că urmele lui Moş Martin sunt destul de proaspete – cel mult două ore. Asta îmi mai trebuia acum, rendez-vous cu ursul!

Sunt din ce în ce mai obosit, vântul care bate cu putere îmi este inamic şi aliat în acelaşi timp. Pe de o parte îmi face înaintare mai grea, pe de altă parte a îngheţat zăpada şi cad mai rar… Nu-mi vine să cred că am ajuns pe creastă, sunt salvat! De aici şi până la cabană oi rezista eu cumva! Hai până în vârf. Zăpada neatinsă şi vântul puternic contribuie la starea euforică. Sunt ameţit, mă dor ochii şi cad în capcana zăpezii! Un troian mare de zăpadă acoperă un dâmbuleţ pe care nu am cum să-l evit. Lupt mai bine de 10 minute cu el şi gata… am ajuns, sunt singur pe vârful Piatra Mare! Stau mai puţin de 30 de secunde în vârf, risc să fiu aruncat de vânt peste cornişe!

– Hai, că am îngheţat de tot.

Tură cu trei fotografi mi-a trebuit mie… Bine că mi-am luat izoprenul.

– Tremuri tot, ia şi haina pe tine!

Uff… sunt dădăcit la mine acasă! Hai soare, hai, îndură-te de mine! Ascunde-te odată după Bucegi!

Blestematul ăsta de vânt o să mă arunce peste Piatra Scrisă! Au nimerit-o oamenii cu nenorocenia lor de cod! Cobor cu grijă culoarul îngust şi plin de zăpadă. O fi gheaţă dedesupt? Hai, mai e puţin şi mă aşteaptă ceaiul cald! Auuuuuu! Bine!!!… Sunt căzut iar până la mijloc în zăpadă… Deci asta mă aşteaptă… Oare mai pot?

În sfârşit, Şura de Piatră. Mai e doar urcarea asta de doi bani… pe care simt că nu mai pot. NU! O să stau aici şi pace bună. Să vină cineva să mă ia!

– De unde vii?
– De sus! Am urcat prin Tamina. Am făcut aproape o oră din vârf!

– Seara bună tuturor.

Regăsesc de fiecare dată cabana cochetă cu aceeaşi bucurie – născută, poate, acum ani de zile când ieşeam iarna prin Şapte Scări, bieţi adolescenţi prost echipaţi şi nu ne aştepta aici decât ruina vechii cabane.

Acum e cald şi bine şi de undeva de pe un perete, Karl Lehmann ne priveşte pe toţi. Ce exemplu… şi ce mici suntem noi prin comparaţie!

Privesc departe de pe Şura de Piatră. E lumea mea. Am fost cel mai leneş din cabană în dimineaţa aceasta dar acum mă bucur de linişte. Şi, totuşi, din când în când, gândul îmi zboară departe, la una din cele mai mari prostii făcute pe munte.

———————

Nu doresc ca această mică povestire să vă îndemne să-mi urmaţi exemplul, dimpotrivă, luaţi aminte la ceea ce spun crucile de pe poteci! Sunt multe care vorbesc despre ture încheiate tragic.


Oct 27 2008

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă

– Bogdan, ce facem mâine? 

Mă bucur că rostesc aceste cuvinte. A câta oară o fi? Nu ştiu, s-au adunat anii de când, mânaţi de aceeaşi pasiune, tot adunăm împreună poteci şi zile de munte. Mi-ar fi plăcut să mă fi însoţit în mai multe din turele pe care le-am făcut anul acesta, dar…

Întâmpin cu bucurie venirea dimineţii. Este senin, este munte. De prin iarnă, de când am luat, de unul singur, drumul Taminei, n-am mai ajuns în Piatră. Într-un an în care am ajuns într-o grămadă de locuri frumoase, sufletul meu tânjea să ajung, din nou, pe potecile străbătute, cu drag, de atâtea ori.

– Pe unde mergem?

O luăm încet pe lângă Valea Şipoaiei. Sună codrul a amintiri. Un câine hoinar ne miroase mirat şi pleacă mai departe. Uite şi cascada. E tot aici, în fiecare an, la fiecare tură, mereu frumos voal de mireasă. Uite şi izvorul, uite şi scurtătura ce conduce la poteca de ocolire a Scărilor. O mai fi circulată?

Vremea ce se arată deja îndoielnică, a atras spre munte numai oamenii lui, aşa că e lume puţină şi faină… Salutăm politicos veteranii muntelui. Mi-a plăcut întotdeauna să-i văd cu pantalonii lor trei sferturi şi şosetele lungi pe gambă, având în mână un alpenstock cu coadă lungă ce nu ar putea să facă faţă pe o vale alpină dar este la locul lui în munţişorii ăştia plini de minuni nebănuite. Îi vezi mai mereu ieşind din cine ştie ce văioagă pe care nici nu bănuieşti că ar putea exista o potecă oricât de firavă. Dar ei sunt elevii lui Lehmann… iar noi, palizi urmaşi ai mocanilor de altă dat.

Facem stânga spre Prăpastia Urşilor. Întotdeauna a fost noroioasă poteca asta iar beţele mele şed fain de tot acasă. Asta e… N-ar fi prima oară când ies din munte cu pantalonii plini de noroi. Suntem tot cu ochii pe sus după pitoane. Într-o zi… Într-o zi o să mă uit de sus la potecă. Musai! Dar până atunci, mă bucur de liniştea pădurii.

La Belvedere dăm cu ochii de soare şi de ceaţă – muntele se joacă cu noi. Nu-i nimic, e şi la întoarcere un altădat!

Nu mai e stână de cine ştie când în Poiana Livezii, a rămas doar vegetaţia care spune: aici s-au cântat Doine. Nu mai e nici cea din Zăganu. De fapt nu prea mai sunt stâne pe nicăieri. Au rămas doar amintiri cu ciobani, mioare şi câini ciobăneşti, a rămas doar amintirea şi crucea bătrânului care, la margine de codru, mă învăţa să nu-mi fie frică de animalele pădurii. A fost odată. Ne vom reîntâlni, nea Gheorghe, acolo sus, acolo unde duci să pască turmele Domnului.

Nu prea mai sunt nici cerbi. Oare mai vin în marea Poiană să-şi curteze doamnele, scuturând din mândra podoabă şi făcând să răsune pădurea cu glasul lor răguşit?

Urcăm încet. De ce ne-am grăbi? Suntem acasă şi mă bucur de fiecare fir de iarbă, de fiecare copac, de fiecare stâncă! Sunt locuri pe care le ştiu, le visez, le tânjesc!

De pe Puşcaş se deschide zarea. Uite Renţea, uite Ciucaşul, Grohotişul, Muntele Cailor, uite Tesla cum râde la soare. Doar Neamţului se ascunde sub pătura de nori. Mă las pe marginea abruptului cu picioarele atârnând în gol şi-mi pierd privirea minute în şir prin poienile şi pădurile de dincolo de Valea Gârciniului.

– Hai să mâncăm.

Privesc cu bucurie la cabana cochetă. Atâţia ani am urcat aici cu speranţa unui adăpost şi a unui ceai cald… Acum privesc la Căsuţa din Poveşti.

– Ziua bună!

Înăuntru e cald şi e plin, ca de obicei, de săceleni urcaţi pe cine ştie ce potecă ascunsă. Se adună aici după ce au colindat muntele. Unii dintre ei ştiu toate ascunzişurile acestui munte de care nu s-ar despărţi niciodată.

Cu greu îmi vine să plec. Dar mă cheamă Şura de Piatră. Din cine ştie ce motive, am tot trecut pe lângă ea dar n-am mai urcat-o de ani buni. Mă răsplăteşte soarele învelind coama într-o blândă mantie aurie. De aici se vede cel mai frumos faţa sălbatecă a Pietrei Mari, cu prăpăstii adânci, cu dantelării de stâncă albă parţial ascunse de mantia verde a pădurii. Şi mă răsfăţ privind la locurile ce le iubesc nespus!

Timpul nu iartă şi trebuie să coborâm. O luăm încetişor pe sub nebănuitul pod natural de sub vârful Şurii de Piatră. Hera ne priveşte de pe terasa cabanei. Mai devreme, în prezenţa lui Attila s-a lăsat rasfăţată dar acum a redevenit uriaş şi calm câine de pază.

Coborâm încet… Nu ne grăbim. De ce am face-o? Ne bucurăm că suntem acasă!