Dec 14 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (II)

– Şi aţi ajuns în Padiş…
– Am ajuns la Cabana Cetăţile Ponorului, de data asta chiar şi cu gândul un pic la mâncare.

– Evident!
– Nu e chiar aşa. În general, atunci când merg prin căldură, nu prea mi-este foame. Îmi ajunseseră cei câţiva biscuiţi şi dulciurile mâncate la ieşirea din Cobleş. Am intrat în cabană mai mult cu gândul de a vedea dacă găsim o hartă mai detaliată şi pentru a bea ceva acidulat.

– Cola?
– Încerc să mă las… dar e boală grea. Citeam undeva că, în momente de efort, corpul cere chiar şi lucruri ce, în mod normal nu fac parte din “meniul” normal. La mine, corpul cere ceva acidulat. Nu e foarte sănătos, dar nu am ce face.

– Şi atunci, de unde gândul de mâncare?
– Păi, ăsta e un gând vechi. Mă urmărea de vreo cinci ani, de când cu bolul de ciorbă primit de Bogdan. Dar acelea erau alte timpuri. Între timp, porţia, aşa cum am văzut la nişte turişti ce s-au nimerit în acelaşi timp cu noi la cabană, s-a “normalizat”. Şi cabana s-a schimbat, era de atunci în modernizare, acum probabil că are şi o altă clientelă, de când s-a desfiinţat bariera de la canton şi se poate ajunge cu maşina până la cabană.

– O dezamăgire?
– Şi da şi nu. Timpurile se schimbă, în general. Şi aici şi acolo, pretutindeni. Aş fi preferat, totuşi, dacă tot ne “lăudăm” că sunt în UE şi vrem să ne aliniem standardelor acesteia, deci inclusiv pe partea de mediu, ca bariera să mai existe. Nu e normal să găseşti, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, maşini la câteva minute distanţă de intrarea în Cetăţile Ponorului sau, aşa cum am şi văzut, în pădurea de la Cetăţile Rădesei. Dar eu sunt un idealist şi visez o lume pe care alţii o declară senini “desuetă”…

– Principial este clar că nu, dar realist vorbind, eşti de acord cu aceşti “alţii”?
– O lume ideală nu există. Acest lucru mi-este clar. Sunt visător, nu şi nebun. Şi totuşi, nu pot fi de acord cu duritatea cu care dau aceşti “alţii” dau sentinţe. Aspiraţia spre idealism a fost (şi, cred eu, va fi) întotdeauna primul pas spre normalitate. Egalitatea în drepturi, spre exemplu, a fost un ideal şi va rămâne un ideal. Dar faptul că au visat câţiva la ea stă la baza unui întreg sistem social. Sunt convins că şi atunci au existat destui “realişti” ce au explicat cu rece şi argumentat că această egalitate este utopică şi totuşi… Şi atunci, de ce să mă las convins de vorbele unora, de ce să trebuiască să cred că este normală o situaţie evident anormală? De ce să accept cu ochii închişi şi mintea “asurzită” că progresul presupune (şi) distrugere? Şi de ce să renunţ la aceste vise atunci când văd că şi alţii au aceleaşi principii ca şi ale mele?

– Mulţi?
– Cineva îmi spunea odinioară: “Toţi mergem la munte, nu toţi suntem oameni de munte”. Aşa este. Am văzut oameni care nu ne-au întins o mână de ajutor atunci când căram cu greu un lucru util spre o cabană din zona în care locuiau. Ne-au ajutat atunci nişte bucureşteni. Nu am apucat să le mulţumesc până acum, aşa cum nu am apucat să îi mulţumesc să îi mulţumesc nici coechipierului meu de atunci. O fac în acest cadru ce are ca şi pretext o tură dintr-o cu totul şi cu totul altă zonă. În Padiş, în zona cantonului de la Grajduri, au oprit maşina şi s-au oferit să ne ducă până spre Vărăşoaia o pereche de constănţeni. Iar, ceva mai târziu, o familie de clujeni ne-a oferit o lecţie despre cum poţi să te bucuri de viaţă, chiar şi atunci când aceasta pare că te-a lovit crud… Sunt mulţi? Sunt puţini? Sunt toţi aceea care mai salută pe trasee, cei care ies la munte pentru o secundă de linişte. Pentru mine sunt destui.

– La fel de schimbată ai găsit şi zona Vărăşoaia?
– Hmm… Nu am mai găsit bariera, dar oamenii şi căsuţele erau la locul lor. Ceva mai departe de drumul în construcţie, dar şi mai departe de multe dintre obiectivele din zonă, Vărăşoaia este în acest moment varianta cea mai liniştită dintr-un Padiş ce pare să-şi fi pierdut definitiv şansa la sălbăticie. Nu trăiesc din iluzii, era forfotă şi acum aproape zece ani, dar acum este altfel. Foamea de bani şi defrişările au afectat definitiv zona, aşa cum s-a întâmplat în cam toţi munţii noştri, chiar şi (sau mai ales!) în cei teoretic apăraţi de diverse statute speciale.

– O barieră poate fi oricum ocolită…
– Da. Şi am văzut asta de-atâtea ori. Dacă o barieră se poate ocoli, sunt destui cei care consideră că nu există sau că este doar un jalon care adaugă mai multă savoare distracţiei motorizate. Am văzut asta în Ciucaş, am văzut-o şi în Piatra Mare. Ceea ce nu văzusem, până acum, erau maşinile de teren la gura Cetăţilor Rădesei. Acum nu se mai poate spune că nu le-am văzut. Poate ar fi trebuit, totuşi, să le fotografiez şi să le trimit Jandarmeriei Montane.

– Crezi că…?
– Vajnicul purtător de uniformă, aflat la punctul de control de la Cabana Silva (Ciucaş) în timpul maratonului, aşa se lăuda: că ar fi amendat pe baza fotografiei noastre pe cei ce au aruncat gunoaiele în potecă. Asta până să miroasă plasa cu “dovezi” aflate în putrefacţie. Presupun că mirosul gunoaielor şi resturilor de mâncare aruncate în poteca ce coboară sub Muntele Roşu de mai bine de o săptămână a fost cel care ia schimbat brusc opinia. Unde sunt aceşti jandarmi în week-end, atunci când nesimţiţii ocolesc bariera de la Dâmbu Morii urcând adânc în Poienile de pe Valea Şipoaiei? Sunt mulţi şi imposibil de ratat, trebuie doar voinţă pentru a îţi face treaba pentru care eşti plătit…


Sep 16 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (I)

– De ce îţi place atât de mult în Apuseni?
– Ştiu eu? Poate că pentru că îi consider un “Kogayon” personal, ca să preiau o expresie la modă. Atunci când sunt într-o clipă de cumpănă, atunci când simt că, undeva în adâncul sufletului meu, m-am rupt un pic de munte, Apusenii sunt un balsam ce mă vindecă şi îmi readuce plăcerea de pune din nou în spate rucsacul uriaş, de a urca pante ce fac să protesteze plămânii, pentru a le coborî în scrâşnetul din dinţi al… genunchilor, îmi readuce plăcerea acestui dans al inutilului aşa cum pare uneori mersul pe munte.

– Nu e ciudat? Până la urmă, ieşi din casă şi eşti practic pe munte. Ai aproape Craiul si Bucegii.
– Ciudat? Am crescut prin pădurile şi poienile de la poalele Pietrei Mari. Acolo, în Apuseni, îmi regăsesc o parte din copilărie. Şi parcă turele ăstea de vară, după ce ai aşteptat un an întreg concediul, au un farmec sporit atunci când te duci prin locuri în care îţi este mai greu să ajungi. Orele de întârziere ale CFR-ului, trenul de noapte ce te lasă buimac, în miez de noapte, prin Teiuş, autobuzul luat în Alba Iulia ce te poartă prin defileele săpate de Arieş sunt lucruri ce împiedică un comod ca mine să ajungă mai des prin zonă. Dar statul cu orele în gări, întrebându-te cum vei mai ajunge din moment ce ai pierdut legătura, prinde un alt parfum atunci când te aşteaptă două săptămâni de vacanţă, de tropăit prin munţi, de văzut oraşe situate în capătul celălalt al ţării, de băut o bere seara cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut demult.

– Amintiri ce par desprinse din alt film…
– Da. Filme cu alte distribuţii, dar prin aceleaşi locuri. Cu ani în urmă, ne-am oprit la Casa de Piatră, în altă tură la Scărişoara. De fiecare dată un neastâmpăr al descoperirii nu ne-a lăsat să ne plângem de oboseala nopţii petrecute pe drumuri, ci ne-a purtat peste culmi domoale şi mai puţin domoale, prin fâneţe şi păduri, prin cătune de moţi risipite prin locuri pe unde nu a ajuns nici curentul electric şi nici agitaţia cotidiană a marilor oraşe.

– Acum?
– Acum am rămas două zile prin Arieşeni. Era păcat să plecăm din nou spre Padiş fără a arunca un ochi spre Muntele Mare.

– Este la fel de frumos?
– Da. Suficient de frumos încât să îmi doresc să vin, cândva în viitor, cu ceva merinde aruncate într-un rucsac şi să o iau spre sud peste picioarele ce se desprind din Cucurbate.

– … în căutarea liniştii?
– În căutarea ei. Dar oare o voi mai găsi pe-acolo? Zona s-a schimbat mult. Şi nu au trecut mai mult de câteva ore de la coborârea din autobuz ca să descopăr asta. Vânzoleala de pe drumul ce ne-a dus la cascada Vârciorog m-a smuls destul de brusc din visare. Zona se schimbă. “Stratul de zăpadă de la Arieşeni” a adus notorietate locului şi, o dată cu notorietatea, a adus şi mulţi turişti.

– Nu e cam egoist punctul de vedere?
– Ştiu că privesc un pic egoist problema. Până la urmă, nu pot să revendic muntele în nume propriu. Şi nici să îi condamn pe cei din zonă la traiul dur, de munte, al strămoşilor lor. Dar mi-aş dori ca tranziţia aceasta inevitabilă să aducă cu ea şi un strop de educaţie, nu doar montană. Inima-mi este împărţită în două. Într-un fel, mă bucur să văd că cele două – trei ore de ieşire în natură, fie şi pe un drum forestier fără urcări şi coborâri dure, sunt căutate de oameni ce, în mod normal, nu au afinităţi de montagnard. Mă gândesc că unii dintre ei, aşa cum s-a întâmplat adeseori, vor prinde “gustul” ieşirilor în natură. Dar pe de altă parte, mă doare. Lipsa de educaţie se vede în gunoaiele de pe marginea drumului sau/şi în comportamentul general. Una este să descoperi muntele în linişte şi curăţenie, alta este să respiri gaze de eşapament, să admiri pet-uri în loc de flori şi să auzi “ciripitul” unui grup gălăgios ce nu sesizează diferenţa dintre pădure şi discotecă.

– Înţeleg că nu ţi-a plăcut tura.
– Nu e chiar aşa. Zona e faină, iar cascada, Vârciorog pe al său nume, merită drumul parcurs. A fost o tură ce ne-a revigorat complet după oboseala drumului şi aş reveni oricând… doar să nu fie sfârşit de săptămână. Tunetul apei aruncate de la o înălţime destul de importantă, scurgerea ei vijelioasă peste stânca neagră m-au fascinat. Aş fi putut să stau ore bune să privesc cum apa se împleteşte în fuioare albe, pentru a se zdrobi, câteva clipe mai târziu, în mii de “scântei” zgomotoase. Aşa a fost întotdeauna, să ştii. Mi-a plăcut să aud şi să văd “muzica” apei peste pietre.

– Aşa că, a doua zi, a urmat o altă cascadă…
– Nu-mi asum responsabilitatea, a fost ideea Oanei! Lăsând gluma la o parte, a doua zi a fost altfel. Poate şi pentru că era luni, liniştea drumului spre satul cu aer de muzeu – Pătrăhăiţeşti – a fost “deranjată” doar de sunetul tulnicului ce imita apa Arieşului. Şi ce ar putea fi mai fain decât conştiinţa faptului că acest sunet dăinuie aici de sute de ani. Sper că tradiţia va fi dusă mai departe şi că se vor bucura să-l audă, măcar o dată în viaţă, şi cei ce ne vor urma. Şi mai sper că pădurenii locului nu se vor “vinde” pe câţiva arginţi, uitând cântecele pe care le-a adus şi în casele noastre vocea regretatului Drăgan Muntean. Iar faptul că am avut câteva clipe de linişte în doi la cascada Buciniş a fost o completare fericită a unei zile ce, în ciuda unui “profil” asemănător al traseului, a semănat prea puţin cu precedenta pentru a nu o pune, şi pe ea, în cutiuţa amintirilor cu parfum de “Mă voi întoarce într-o zi”.

– Cum ai regăsit drumul spre Padiş?
– Haha! Diferit! Am fost trădat de amintiri şi am luat la picior un drum pe care nu mai fusesem. Încă din clipa în care, cocoşat de rucsac, am coborât în Arieşeni, mi-am dat seama că nu sunt în acelaşi loc în care am ajuns acum opt ani, venind dinspre Padiş. Probabil atunci ieşisem în Vârtop, de altfel şi el sat din comuna Arieşeni. Acum, în locul drumului de culme pe unde speram eu să văd, ca şi atunci, căprioare, am luat la picior praful drumului ce urmează firul de apă al Cobleşului, spre satul cu acelaşi nume. Nimic mai “plăcut” pentru trupurile noastre chinuite şi aşa de greutatea rucsacilor noştri încărcaţi până la refuz cu cele necesare unei plecări destul de lungi. Şi ne-am mişcat bine, până aproape de sat, oprindu-ne doar pentru a ne răcori, din când în când, din apa izvoarelor ce străjuiesc drumul. Mai aveam destul de puţin când am fost ajunşi în urmă şi luaţi, cu tot cu voluminoasele noastre bagaje, în cabina unei camionete, probabil leat cu mine, de un localnic ce nu a vrut, la capătul drumului, să accepte hârtia cu cifre prin intermediul căreia vroiam să îi facem cinste cu un “suc” de malţ. Mi-a plăcut să văd că nu a dispărut nici zâmbetul localnicilor şi nici bunăvoinţa acestora. Mi-a dat iluzorii speranţe că în Padiş voi regăsi bolul mare de ciorbă din care, cu ani în urmă, Bogdan îşi punea două farfurii pline, spre uimirea mea de orăşan obişnuit cu porţii mult mai reduse la crâşmele prin care se mai întâmpla să iau prânzul.

– Deci ai plecat mai departe cu gândul la mâncare, ca de obicei aş putea spune.
– Eee, nici chiar aşa. Căci era încă destul de devreme, iar Cobleşul e sat de munte, cu case risipite până sus, iar după cum se ştie, muntele e aşezat în pantă şi panta în deal. Abia coborâţi din camionetă am început a urca din greu pe o potecă adâncită de ape. Şi n-am mers prea mult înainte să ne trezim că marcajul a dispărut, că altfel utila noastră hartă cu Apusenii este la o scară mult prea mare pentru a ne ajuta în astfel de situaţii, iar busola nu ne foloseşte prea mult în lipsa hărţii. Aveam să realizăm în clipa aceea că Cineva, acolo sus în Ceruri, ne iubeşte. În cele două săptămâni, de fiecare dată când am avut nevoie de cineva sau de ceva, acel cineva sau acel ceva a fost scos, fără nici-o excepţie, în calea noastră. La răscruce, nu mult dupa ce am lăsat din spate rucsacii din spate şi pentru hodină, dar şi pentru că eram încurcaţi de cele trei drumuri ce porneau în direcţii diferite, a apărut o bătrânică ce nu vorbea “domneşte” şi pe graiul străvechi al moţilor, încărcat de forme ale cuvintelor specifice locului, ne-a explicat că trebuie să ajungem “acri aproape” la casa roşie din deal. Doar că dealul pe care îl zăream eu nu era deloc aproape, iar casa de pe el nici atât. Am crezut că n-am înţeles cum trebuie şi că vederii-mi din ce în ce mai slabe îi lipseşte precizia necesară şi îi scapă vreo casă ascunsă de crengile copacilor. Am pornit totuşi, încurajaţi de bătrână, pe drumul ce continua poteca pe care venisem, trecând peste pârleazul ce ne bloca la început drumul, făcându-ne să intrăm în dilemă. Şi n-a trecut mult până când am sărit alte două garduri, un joc pe care l-am repetat toată dimineaţa, căci, spre mirarea noastră, poteca îşi făcea loc “cuminte” prin curţile şi grădinile oamenilor. Iar miraţi de acest lucru eram doar noi, căci moţii erau deja obişnuiţi să treacă turiştii pe poteca croită “de comunişti” chiar pe lângă casa lor. Oare cum ar fi să am şi eu pe casă un triunghi roşu şi, ieşind pe prispă, să văd trecând prin curte doi necunoscuţi? Şi totuşi, oamenii ne-au primit cu bunăvoinţă, chiar şi când erau mânjiţi din cap până în picioare cu uleiul Aro-ului indispensabil în zonă, culmea! scuzându-se că ne încurcă prin poziţia maşinii puse temporar pe butuci.

– Nu te-ai gândit să te muţi acolo, sus în munţi?
– Ba da. Probabil că gândul ăsta ne-a încercat pe mulţi. Câţi nu au rămas, ca şi mine, impregnaţi încă din copilărie cu imaginea bunicului din “Heidi”? Dar viaţa ţăranului de la munte, a ciobanilor sau a cabanierilor este departe de această imagine idilică a omului care trăieşte fericit în mijlocul naturii. Sunt bărbaţi şi femei ce ies la muncă odată cu răsăritul soarelui şi intră în casă mult după acesta apune. Şi-apoi mai este iarna… Ne povesteau localnicii că şcoală mai este doar în centru şi că internatul va fi închis de Primărie din lipsă de fonduri. Asta înseamnă că, dimineaţă de dimineaţă, zeci de copii vor parcurge fie prin noroaiele primăverii sau toamnei, fie prin zăpezile iernii, kilometrii întregi în drum spre şcoală sau la întoarcerea acasă. Iar asta fac cei ce încă mai trăiesc pe culmile Apusenilor o viaţă întreagă. Oare câţi dintre noi, cei crescuţi prin oraşe, am fi dispuşi să renunţăm la confortul cotidian, la siguranţa faptului că avem un spital relativ aproape şi la mâncarea ce poate fi procurată mergând o sută – două sute de metri până la cel mai apropiat magazin.

– Într-un fel este trist ce spui…
– Da. Este trist. De mult prea multe ori ne mulţumim să “plângem” că se pierd tradiţiile, că se şterg urme ale lumii aşa cum o cunoaştem, dar ne limităm la a ne lamenta, la a trece pe-acolo, prin satele risipite prin munţi, lăsându-le apoi în urmă, bucuroşi că am apucat să le vedem şi plecând mai departe…

– … spre Padiş.
– Da. Spre Padişul carstic. O lume total diferită într-un fel sau altul, un loc mai îndepărtat, totuşi, de aerul de tradiţie. Odată intraţi în pădure, imediat după ultimele gospodării ale Cobleşului, tura noastră şi-a recăpătat accentul “montan”, poate mai puţin filozofic, mai puţin liric. Am revenit la vechile dileme legate de hartă, având surpriza de a ne regăsi, la un moment dat, la o intersecţie de trasee ce nu apărea pe hartă, intersecţie în care marcajul pe care îl urmasem din Arieşeni (triunghi roşu) dispărea de tot. Am plecat spre dreapta, pe bandă roşie, având în memorie o mai veche ştire de pe carpaţi.org, în care erau anunţate modificări ale marcajelor în zonă. Îmi amintisem de ştire, înaintea plecării, dar nu am găsit timpul necesar pentru a o căuta şi a o citi. Ne-ar fi prins bine (ca şi harta mai detaliată, pe care, între timp, am cumpărat-o). Dilemele asupra traseului şi despre continuarea sa s-au rezolvat la ieşirea într-un luminiş, când am întâlnit un lucrător forestier (asta să fi fost!?!) ce ne-a lămurit de ce nu mai regăsim vechiul marcaj. Eram în poiana de sub vârful Glăvoiu (pe care localnicii o numesc chiar Poiana Glăvoi, deşi mulţi turişti cunosc sub acest nume poiana “La Grajduri”), pe care am recunoscut-o, câteva minute mai târziu, şi datorită frumoasei vederi spre Groapa Ruginoasă.

– O ştiai?
– Citisem cu o seară înainte descrierea făcută de profesorul Marcian Bleahu, în Monografia rămasă de referinţă, chiar şi după treizeci de ani.

– Un ghid destul de vechi…
– Un ghid. Un ghid ce, deocamdată, nu pare a-şi fi găsit un urmaş de acelaşi nivel. Deja ne-am obişnuit să ne orientăm după descrieri de mult depăşite. Tendinţa firească a fost să fie introduse în text orice elemente ce ar putut fi de folos în orientare. Doar că, după atâţia ani, nu mai găsim băncile sau buştenii ce serveau ca puncte de referinţă. Uneori nu mai găsim nici clădirile sau chiar pădurile ce apar în rândurile tipărite ale ghidurilor apărute cu mult înainte de 1989. Nimeni nu cred că şi-a pus problema ca aceste ghiduri să folosească o perioadă atât de lungă. Timpul şi omul influenţează dramatic peisajul şi ceea ce este actual acum, în mod cert, va fi depăşit în 5-10 ani. Poate că se vor găsi oamenii potriviţi pentru a relua, completa şi înnoi aceste descrieri. Când? Cine ştie? Pentru că ţine de aceeaşi educaţie de care pomeneam mai devreme, un pic de fler şi, mai ales, experienţă.


Mar 17 2009

Gânduri despre nişte cuvinte

“Într-o zi un copil a urcat pe-un deal de la marginea unui sat. Când a revenit jos, nişte săteni, uitându-se ironic la el, i-au zis: Mare ispravă ai mai facut şi tu!, iar copilului i s-a făcut ruşine de realizarea lui.”

Se presupune că, adulţi fiind, înainte de a vorbi avem grijă la ceea ce urmează să spunem. Dar, de câte ori în viaţă nu am fost “sătenii” din rândurile anterioare? De câte ori nu am făcut pe cunoscătorii, explicând copilului că existau şi variante mai grele de a ajunge în vârful dealului sau că există şi dealuri mai înalte? Privindu-ne sincer în oglinda sufletului, constatăm că am făcut-o de multe ori. Uneori nu atât de evident, uneori animaţi de intenţii bune, dar am făcut-o cu toţii.

Uităm atât de uşor cât de mult însemna pentru noi ca şi copii (sau ca începători într-o activitate oarecare) chiar şi un succes ce ar putea să ni se pară acum modest. Şi mai uităm, atât de uşor, că unii dintre noi nici măcar nu au reuşit să urce dealul de la marginea satului, nici la vârsta copilăriei şi nici ca adulţi.

Din păcate, modestia şi cuminţenia în vorbă au încetat demult să mai fie cultivate. Au fost înlocuite de un sistem de (non-)valori ce ne urâţeşte caracterele, ce ne împinge să ieşim cu orice preţ în faţă, să aruncăm cu noroi în orice realizare ce nu ne aparţine, mai ales dacă nu ne este şi nouă la îndemână. Poate că nici nu mai realizăm că este şi vina noastră ca şi indivizi. Aşa am fost învăţaţi şi ne este greu să concepem că nu acesta este comportamentul firesc.

PS: “Parabola” de la care a plecat acest articol îmi aparţine. Nu există în realitate nici copilul şi nici sătenii, există doar nişte comentarii stupide la adresa performanţei unui adolescent, realizare inaccesibilă multora dintre cei implicaţi în discuţie.


Mar 12 2009

Îmbătrânim

Unul câte unul, oamenii care ne-au marcat copilăria dispar. E semn că îmbătrânim. Încet şi sigur devenim noi cei pe care îi privesc curioşi copiii, miraţi să ne vadă răbufnind cu orgoliile noastre de adulţi proşti.

S-a mai dus unul dintre oamenii de care îmi legam repere clare ale copilăriei, omul de care te temeam cel mai mult atunci când eram mic. Şi, totuşi, dincolo de aceste temeri (transformate ulterior, la vârsta când am început să-mi impun voinţe şi gânduri, într-un amalgam de opinii pozitive sau negative) au rămas amintirile, înfrumuseţate, poate, de trecerea timpului. A rămas un întreg univers al copilului ce am fost, ore întregi de joacă cu copii lui, mereu sub presiunea momentului în care trebuia să vină “stăpânul” acasă, privitul cu orele la roboţeala continuă (nepot de tâmplar ce iubea lemnul, am rămas întotdeauna fascinat de oamenii care prestează o muncă fizică şi o fac cu pasiune). Toate aceste amintiri, pe care le credeam demult uitate, au răbufnit cu violenţă acum, în momente în care casa mea a devenit un depozit pentru o parte din lucrurile ce incomodau pregătirile pentru ultima călătorie a celui dispărut. Mirosurile, atât de familiare odinioară, au făcut ca aceste amintiri să izbucnească la suprafaţă, să mă macine, să-mi readucă aminte cum era pe vremea copilăriei fără griji.

Îmbătrânim. Implacabil. Şi vom deveni la rândul nostru doar nişte repere ale altor copilării.


Feb 19 2009

Colecţie de gânduri la ceas de seară

Următorul articol trebuie citit ca atare, fără a-i căuta sau a-l înzestra cu sensuri ascunse, fără a-l folosi ca material de propagandă atee sau religioasă. Nu am şi nici nu voi avea vreodată opinii anti-religie, respect dreptul fiecărui om în parte de a crede sau nu, de a aparţine sau nu unei anume religii şi voi continua să mărturisesc credinţa în cadrul bisericii (ca şi ideal şi mai puţin ca instituţie) în sânul căreia m-am născut şi crescut. Exemplele, născute din experienţe personale sau din istorie, vor avea ca şi subiect biserici creştine tradiţionale, dar se aplică tuturor credinţelor lumii, de la vechile religii antice până la modernele „credinţe” hollywoodiene.
 
 

Cea mai bună afacere în vremuri de criză rămâne biserica. Ea nu poate fi falimentată decât de concurenţa directă (adică o altă biserică). Altfel nu îmi pot explica înflorirea materială pe care o cunosc bisericile în perioada post-1989.
 
 

„Mirarea” e relativă. Nu pot să uit că marea Notre Dame de Paris şi alte biserici de o frumuseţe arhitecturală extraordinară (de „la ei” şi de „la noi”) au fost construite în perioade în care sărăcia, molimile şi foamea erau „la modă”. Ceea ce nu face altceva decât să dovedească faptul că biserica a prosperat indiferent de moment şi că a dezvoltat, în orice perioadă, strategii de marketing extraordinare şi adaptate momentului. Că a fost vorba de inchiziţie sau comerţul cu indulgenţe, că a fost vorba de comerţul cu moaşte, biserica (dacă nu ca instituţie, măcar indivizii cu mai multă sau mai puţină influenţă din cadrul ei) sau profitorii din jurul ei au prosperat pe seama bunei credinţe a maselor. O industrie uriaşă, reală şi rece, dar şi extraordinară ca şi eficienţă şi model economic, dezvoltată în jurul unor idealuri, unele dintre ele contradictorii cu această stare de fapt.

Pe acelaşi model istoric, în jurul micilor bijuterii istorice ale schiturilor ortodoxe, de care mai dau în preumbările mele prin ceea ce a mai rămas din pădurile scumpei (din ce în ce mai la propriu!) patrii, s-au construit mari complexe de clădiri ce strivesc aceste mici schituri şi s-au construit… cu bani. Nu vreau să fiu Iuda, dar săraci erau destui. Dacă se dorea, se puteau găsi şi investiţii pentru biserica de dincolo de „graniţa” pe care o vom trece toţi la un moment dat. Iar banii provin din mirările mele… căci nimic nu mă miră mai mult decât un preot de mănăstire ieşit să sfinţească ultima achiziţie pe patru roţi a familiei de credincioşi, călugărul cu bluetooth în ureche ce conduce un 4X4 primit, probabil, ca şi donaţie sau, de ce nu?, imensa groapă de gunoi născută în spatele mănăstirii, în albia pârâului (toate acestea le-am văzut şi eu, le-au văzut şi alţii, la o anumită mănăstire cu nume şi istorie de pe Valea Oltului dar ar putea fi plasate în orice loc din ţară).

Pe vremuri, adolescent fiind, am avut ocazia de a vizita mari biserici occidentale (revin la exemplul Notre Dame şi mai adaug câteva celebrităţi de pe ruta ce ne-a dus în Franţa prin Austria şi Italia; din păcate Ungaria doar am traversat-o în viteză). Atunci, ca şi acum, am simţit ceva emoţii (mai degrabă legate de istoria locului) şi o atracţie faţă de arhitectură doar la prima clădire dintre multele care s-au succedat în cele două săptămâni de perindări europene. În rest, m-am simţit pierdut, biet prichindel rătăcit în marile spaţii acoperite. Spun spaţii şi clădiri şi evit să spun biserici, nu pentru că nu aş ştii că ascund în spate instituţii de istorie a religiei şi de provodăire a credinţei, ci pentru că nu au dimensiuni umane, sunt reci, strivesc prin opulenţă, strivesc prin însuşi volumul de aer adăpostit. Este posibil ca la această senzaţie să fi contribuit şi faptul că, deşi o parte din strămoşii mei au fost catolici, la un moment dat, prin alianţe, o ramură a „evoluat” către ortodoxie, prin urmare nu mă simt prea „acasă” în bisericile catolice (deşi conştientizez faptul că sunt într-un locaş de cult închinat aceluiaşi Dumnezeu în care cred şi prin urmare intru în ele încărcat, pe cât posibil, cu un grad de evlavie), dar tot ce ştiu este că îmi doream să ajung cât mai repede acasă, în biserica ridicată de mocanii săceleni acolo sus în deal.

Din păcate, simt că istoria se repetă. Este suficient să privesc ciudata (unii ar numi-o moderna) clădire a Bisericii Catolice de pe strada Zizinului sau, la fel de ciudată, clădirea Bisericii Baptiste de pe bulevardul Saturn (ambele în Braşov), clădirile Mănăstirii Râmeţ (în Trascău) sau clădirile răsărite pe lângă mica, cocheta şi invitătoarea la Mărturisire bisericuţă a schitului Pahomie din pădurile Builei, pentru a resimţi aceleaşi „frustrări”. Clădirile inhibă prin mărimea lor, iar preoţii ce slujesc în ele încetează, în fapt, să devină parte a familiei şi sfătuitor intim, ci devin instrument de mânuire a maselor (iertată fie-mi trimiterea spre un subiect sensibil şi pe care evit să-l comentez – rămânând neutru, cel mai recent exemplu este cel a demostraţiilor din Harghita şi Covasna, acolo unde preoţii au reuşit să aducă peste o mie de oameni la un miting). Nu văd cum ar putea să fie altfel din moment ce păstoresc o oaste de sute sau mii de oameni. Dar Credinţa nu se sădeşte doar cu discursuri duminicale şi cu slujbe nocturne de Paşti (singura sărbătoare ce mai adună întreaga comunitate). Comunicarea verbal-sufletească cu Părintele este înlocuită, vrând-nevrând, în aceste „hale”, cu cruce sau fără, cu cuvintele popii (predicatorului, imamului sau cum s-o numi, de la comunitate religioasă la comunitate religioasă). Problema este că, pe de o parte, preoţii sunt puţini, popii sunt mulţi, iar pe partea cealaltă, mulţi aud, puţini ascultă.

Ce rămâne? Rămâne rana sufletească de a vedea că credinţa este strivită de imaculatele şi imensele clădiri fără fundaţie (dincolo de „graniţă”). Mai rămâne acest pelerinaj „religios” (?!? – personal, am vagi îndoieli – ceea ce se întâmplă în prezent reprezintă mai degrabă o excursie la monumente istorice decât o dorinţă de a fi câteva secunde măcar mai aproape de Cer), rămân aceste afaceri excepţionale ca volum, eficienţă şi prosperitate din jurul marilor centre de Credinţă şi… mai rămâne ceva. Mai rămâne amintirea unor oameni care în numele Credinţei şi a idealurilor ei, s-au nevoit prin rugăciune, post şi curăţenie să treacă dincolo, în lumea celor ce se roagă veşnic pentru mântuirea noastră.