Jul 20 2012

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă… în doi

“- You are happy! You are really happy!

– Yes, I am”

A trecut ceva vreme de când nu am mai simţit atât de intens bucuria de a merge pe munte, bucuria de neînţeles de a îmi simţi trupul dezmierdat de acea oboseală ce însoţeşte turele în care tragi de el fără milă, biciundu-l ca pe un corp străin, doar pentru a da minţii satisfacţia de a fi acolo sus, departe de lumea dezlănţuită, şi de a vedea ceea ce alţii nu văd, chiar şi atunci când împărţim aceleaşi poteci. Şi unde altundeva să simţi lucrurile acestea mai acut decât în munţii dragi “de acasă”?

— — —

După o lungă perioadă în care programul, vremea sau sănătatea ne-au ţinut mult prea departe de munţii dragi, ne-am fi dorit să avem un concediu montan, cu creste de Parâng şi miros de otavă proaspăt cosită prin grădinile Trascăului. N-a fost să fie, ploaia schimbând radical mult prea scurtul concediu. Am simţit un pic bucuria de a avea sub gheata potecile Parângului după care, goniţi de ploaie, am coborât spre oraşe. Totuşi, n-a ieşit deloc rău, căci şi anul acesta ne-am bucurat de reîntâlnirea cu prieteni vechi de pe Carpaţi.org. Dacă anul trecut ne-am întâlnit prin Oradea cu Moni (ally_mony) si Cristi (cristi_dav), având parte de prea frumoasă tură cu Cristi prin Pădurea Craiului, concediul de anul acesta ne-a dat prilejul să petrecem zile frumoase în compania Marei (marasb), a lui Cristi (urlea2002),  a lui Cosmin (metalgreu) si a Andrei (sadikaro), căreia am avut şi ocazia de a îi spune, un pic anticipat, “La mulţi ani!”.

I-am promis Marei că o să încercăm să ne reîntâlnim, nu mai departe decât week-end-ul următor, prin Făgăraşii ei, fără a bănui măcar că nu vom avea nici cea mai mică şansă de o face. Siliţi fiind să rămânem în zona Braşovului şi nevrând să ratăm un sfârşit de săptămâna ce se anunţa lipsit de precipitaţii, ne-am reorientat planurile spre două ture separate, fără obiective măreţe, doar cu bucuria de a fi pe munte şi de a ne întâni cu alţi prieteni dragi (acolo sus la cabana de sub Şura de Piatră).

După ce vineri seara ne-am întins la o limonadă şi povestit concediile cu Bogdan, dimineaţa de sâmbătă ne găseşte cam amorţiţi. Punem totuşi cap-compas dragii noastre maşinuţe roşii spre Valea Berii, chiar dacă un pic târzior. Dacă pe drum aerul condiţionat (de deschiderea geamului) al bolidului ne răcoreşte cât de cât, pe vale, soarele ne goneşte cu drag şi spor în căutarea răcorii “Fântânii” dedicate profesorului Nicolae Ioan, mentorul Asociaţiei “România Pitorească”. Mergem repede, robotic aproape, aruncând doar priviri furişe spre fostele lacuri, acum distruse şi colmatate, spre poienile încărcate până la refuz cu margarete, spre izvoarele ene. Revenit, după o bună bucată de vreme pe acest drum ce odinioară mi-era atât de cunoscut, nu pot să nu remarc schimbările. Marea cabană născută de curând pe pantele Chiruşcăi şi mutarea barierei ce închidea odinioară accesul pe vale încă de la drumul naţional, au modificat iremediabil acest drum. Se vede că este circulat. Şi, într-adevăr, nu durează mult până să fim depăşiţi de maşini ce trec în ambele direcţii. Maşinile turiştilor înaintează o parte din vale înainte să fie preluaţi de cabanieri. Moral? Legal? Frumos? Ce mai contează. Liniştea s-a pierdut demult…

Pe la izvor facem o pauză mai lungă. Suficient de lungă încât să ne treacă prin cap că vom mai reveni pe vale doar sezoanele schiurilor de tură, atunci când nu va mai trece niciun motorizat pe lângă noi (Sic! Sunt unii care au şi şenile…) şi cât se ne ajungă din urmă o familie demnă de toată admiraţia. Patru generaţii de montagnarde, de la codiţele de grădiniţă al fetiţei (încălţate de munte!) până la părul alb al (stră?)bunicii. Atunci când astfel de familii vor deveni o regulă şi nu o excepţie în România, vom avea o şansă. Până atunci…

Binecunoscutul molid uscat ne întâmpină la ieşirea din pădure. Dar dincolo de el, nu ne mai întâmpină ruinele vechii cabane, ci cea nouă.  Uriaşă, dar totuşi zveltă, îmi provoacă sentimente amestecate. Pe de o parte, simt că era inevitabil şi mă resemnez, pe de altă parte marea mea nostalgică îşi trimite furioase valuri spre marginile sufletului meu. Ne aşezăm, pentru câteva clipe, stingheri, pe-o bancă încercând să ne protejăm de căldură. Poate ar fi fost mai răcoare înauntru, dar ce să căutăm acolo?

Tigăile încă se oglindesc în mica baltă de pe Chiruşca. Uitat este mastodontul ce îl lăsăm în spate. În faţă sunt doar planuri şi dorinţe şi vise ce se doresc împlinite. Urcând prin căldura sufocantă ce a înlocuit ploile, zăresc montagnarzi ce se întorc deja de pe vârf. Cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge pe Carpaţi. Barba aceea mi-este cunoscută! Şi mult după ce “Bună ziua!”-ul tradiţional se va fi pierdut în vânt, ne dăm seama că l-am văzut în pozele de la întâlnirea de la Capra. Nu apucă să ne dezmeticim complet, şi pe lângă noi trec alte figuri cunoscute… din alte vremuri… din alt Carpaţi. Îi salutăm discret, căci nu am vrea să  deranjăm.

Undeva sub Tigăi, un bolovan îmi este drag loc de popas. Sufletul meu a scrijelit poveşti destule pe piatra lui aspră. Poveşti cu turme şi dulăi, cu flori şi iarbă verde, cu alb şi gheaţă rece. Nu ne grăbim nicaieri. Nici la vârf, nici acasă. Ne bucurăm că suntem aici, ne facem planuri, râdem încet şi ne lăsăm o vreme mângăiaţi de vântul ce mai îndulceşte căldura sufocantă. Un vâlcel din zonă ne face să visăm la iarnă şi la alunecări măiastre pe ţandere.

— — —

A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus, rânduri ce vi le ofer incomplete pentru că nu şi-au mai găsit niciodată continuare. De ce? Cine ştie? Poate că sufletu-mi  a vrut să închidă clipele în mine, ca orice comoară preţioasă… Sau poate că Timpul, da! el, Timpul – marele ucigaş de clipe, nu a vrut să-mi acorde răgaz aruncându-mă în tumultul unei vieţi ce nu mai seamănă cu cea dinainte, deşi are, în mare, aceleaşi personaje principale.

Dar – nu, nu regret că nu voi termina vreodată acest jurnal. Nici că arar mă mai aplec deasupra tastaturii pentru a lăsa să curgă gânduri negândite… deşi, recunosc, mi-e dor.


May 11 2011

Un alt… apus în doi

De la un apus la altul, nu e decât o clipă, o clipă trăită în doi…

padureadevise.ro

Click pe imagine pentru a vedea varianta mai mare.


Mar 4 2010

Din fereastra biroului…

Am mai spus, în diverse forme, că, dacă ridic ochii peste monitorul de la muncă, mi se agaţă privirea de munte şi pas de o mai pot întoarce prea lesne acolo unde ar trebui să stea de fapt.

Dacă tot am început seria “Braşovul meu”, un prim pas spre împlinirea a ceea ce spuneam cu muuuuuult timp în urmă, pe vremea când cuvintele curgeau mai uşor şi parcă erau ceva mai acide, am să continui prin a vă arăta tentaţiile cu care mă lupt zilnic, căci prezenţa muntelui nu ne uşurează, nouă, celor de la poalele sale, soarta de a fi legaţi de oraş pentru perioade mai lungi sau mai scurte, ci dimpotrivă, are efectul unui os aşezat în faţa unui câine cu lanţul prea scurt.

— — —

Am să încep prin a lega articolul de azi cu cel de ieri, astfel încât prima imagine este cea cu parcul din Centrul Civic – cel care găzduieşte Biserica Înălţarea Domnului, spaţiu pretenţios denumit “Piaţa Consiliul Europei”, aceasta în ciuda faptului că nu are nici alura de piaţă şi nici nu există vreo minimă reprezentare simbolică sau măcar un indicator care să introducă această denumire în conştiinţa braşovenilor.

padureadevise.ro

Din păcate, aflat mereu sub semnul provizoratului, pe locul mici insule de verdeaţă (un privilegiu din ce în ce mai rar în Braşov) urmând a se construi ba o catedrală, ba un bloc turn, ba… în funcţie de planurile şi interesele comunităţii (sic!), parcul are, pe alocuri, alură de maidan. Iar dacă pomeneşti de piaţă, braşovenii, cel puţin cei mai în vârstă, îşi vor aduce aminte, mai degrabă, de vechea piaţă Mihail Kogalniceanu (agro-alimentară :D) de pe vremea când buldozerele nu răseseră casele, piaţa şi cinematograful din zonă în vederea realizării unui “centru modern, compatibil cu realizările Epocii de aur”.

Revenind din a mea divagaţie, dincolo de parc şi de diversele “macarale argintii”, după ce dăm “zum”(sic) se zăreşte… (Dacă nu aţi ghicit, click pe imaginea următoare, spre a vedea imaginea completă, a cărei zgomot şi vignetare nădăjduiesc să nu vă sperie).

padureadevise.ro

… se zăreşte Ciucaşul drag. Odinioară, pe vremea când aveam biroul la unul din apartementele de la etajul nouă, aveam vedere directă spre el. Acum a trebuit să mă ridic şi să fac un pic de echilibristică pentru a face fotografiile fără filtrul geamului proaspăt spălat… în urmă cu 4 ani, atunci când ne-am mutat sediul din Răcădău în Centrul Civic.

Şi dacă tot eram agăţat într-o poziţie ce, probabil, a dat fiori celor ce muncesc în blocul învecinat, m-am întors cu 180 de grade pentru imaginea aceasta:

padureadevise.ro

Nu, nu inesteticele blocuri de pe strada Griviţei sunt scopul acestei fotografii. În prim plan montan: Dealul Cetăţii (sau Dealul Strajei cum i se spunea odinioară) pe care se găseşte Cetăţuia – odinioară parte din complexul de fortificaţii al Braşovului, astăzi “complex turistic cu specific medieval”. Se mai zăresc (în imaginea completă): în colţul din dreapta, Colina Universităţii, iar în stânga, poalele împădurite ale Postăvarului. Însă, în imaginea mare, ochiul ager al cititorului nu va rata pata albă din planul îndepărtat, pată ce a constituit însăşi scopul întoarcerii mele: nimeni altul, decât Majestatea sa Făgăraşul (din păcate, nu există imagine zoom-ată, de data aceasta).

Mai pe seară, atunci când lumina dar şi munca mi-au permis acest lucru, am realizat şi fotografia ce importalizează electronic imaginea pe care am promis-o la începutul articolului: priveliştea pe care o am în faţa ochilor atunci când ridic privirea din monitor:

padureadevise.ro

DA! Aţi ghicit! De la biroul meu, dincolo de Dealul Melcilor, eu zăresc “biroul” lui Atti Kovacs, cabanierul din Piatra Mare.

padureadevise.ro

Cam aici se încheie scurta incursiune în lumea văzută din fereastra biroului meu. Vă invit să reveniţi în “Braşovul meu” pentru a vedea cam ce e nou şi ce e vechi prin oraşul anilor de liceu şi studenţie şi, nu în ultimul rând, ce munţi şi dealuri se mai zăresc pe partea opusă a blocului unde muncesc. ;)

PS:
1. Nu am avut nici răbdarea să prelucrez fotografiile (altfel decât prin modificarea dimensiunilor şi un scurt auto-levels) şi nici nu m-am chinuit să realizez fotografii care să depăşească scopul documentar al articolului. Evident, pentru încadrare, mi-am găsit şi de data aceasta o scuză: eram preocupat să nu cad de la etajul 8+2.

2. Ca de obicei, fiecare fotografie are şi o variantă “mare”, ce poate fi văzută dând click pe imaginea din articol.

3. Tot lucrând la text ieri a devenit alaltăieri.


Jan 29 2010

Se lasă o nouă seară geroasă peste Braşov

padureadevise.ro

(Click pe imagine pentru a afişa varianta completă într-o fereastră nouă)


Jan 24 2010

360 grade la -15 grade

padureadevise.ro

Imagine compusă prin alipirea a 22 de cadre realizate astăzi, în jurul orei 16, de pe un mic vârf de langă cabana Piatra Mare (click pe imagine pentru a afişa varianta completă într-o fereastră nouă)..