Feb 4 2011

Vintage (like) – II

Deşi iniţial nu intenţionam să fac acest lucru, am mai prelucrat o a treia panoramă, realizată din acelaşi loc şi în acelaşi timp cu primele.

Aşa cum spuneam şi într-un comentariu de pe carpaţi.org, mi-am dorit mult să dau un aer nostalgic acestor fotografii, fără a îmi dori, însă, să repet prea des acest tip de prelucrare şi fără a folosi filtrul Sepia (fie el al aparatului sau al vreunui soft) – filtru al cărui rezultate îmi displac profund. Am muncit destul la realizarea lor şi sunt relativ mulţumit de rezultat (deşi trebuie să recunosc că, totuşi, aceasta din urmă a fost lucrată cam în grabă).

padureadevise.ro

– Click pe imaginea mică din articol pentru a vizualiza panorama –


Feb 2 2011

Vintage (like)

E deja februarie şi eu încă nu am găsit timpul necesar pentru a vă spune bun venit în noul an. Şi cum nici nu s-au prea întâmplat în ultima vreme prea multe, dacă exceptăm uriaşul credit pentru maşina roşie cerută lui Moş Crăciun :D, sunt nevoit să scot de la naftalină amintiri… atât de vechi, încât au fost îngălbenite de (Photoshop) …timp. Sper să vă placă.

Îmi cer scuze anticipat pentru timpul de încărcare relativ ridicat (sunt două panorame de mari dimensiuni). Ca de obicei, click pe imaginea mică din articol pentru a vizualiza panorama.

padureadevise.ro

padureadevise.ro


Apr 1 2010

Creasta nordică a Craiului

padureadevise.ro

În fapt, fotografia cuprinde o parte din creasta nordică. Lipseşte partea dinspre vârful Turnu, nu era vizibilă din locul în care am realizat fotografia, şi cuprinde, în “compensaţie”, o partea din Creasta sudică. Fotografia este realizată pe partea estică a masivului, de pe muntele Toancheş.

Înscrisurile de pe imagine reprezintă o tentativă de identificare a vârfurilor (existând riscul unor eventuale greşeli). Ca şi surse bibliografice, am folosit harta lui Andrei Beleaua (editura Bel Alpin) şi ghidul Piatra Craiului (Emilian Cristea).

Click pe imagine pentru a vedea varianta completă a fotografiei.


Dec 7 2008

Cutiuţa cu amintiri: Craiul

Descoperisem Craiul de ceva timp, graţie regretatului nostru profesor de matematică. Aveam doar 16 ani la vârsta acestor amintiri, un rucsac nou cu cadru – verde camuflaj – de care legam un sac de dormit uriaş. M-au însoţit cu credinţă ani la rândul şi rucsacul şi sacul de dormit… Mai aveam şi nişte ghete cu care mersesem şi pe la şcoală peste iarnă şi o înfăţişare care stârnea nişte zâmbete pe care abia acum le înţeleg, dar mergeam pe munte din dragoste de stâncă şi pădure.

E frumos şi cald şi trenul trage cuminte la linia 1 a Gării din Braşov. Suntem agitaţi cu toţii. E vacanţă, am obţinut permisiunea părinţilor noştrii de a merge patru – cinci zile în Piatra Craiului, am studiat o săptămână harta, avem planul făcut pe zile şi sunt tineri şi veseli.

Panta de după Botorog ne mai calmează. Lipsa unui îndrumător care să ne vegheze cu adevărat creşterea, ne costă. Nu ştim să respirăm şi nu ştim să menţinem un pas constant. În plus, rucsacii sunt excesiv de grei sub povara hainelor de care avem atâta nevoie. Pe atunci polarul şi geaca de gore-tex erau de domeniul SF-ului, pentru obţinerea unei încălţări, care să ne ţină cât de cât glezna la adăpost, se umbla cu săptămânile prin magazinele de încălţăminte, cortul cu ţevi de metal cântărea greu – chiar împărţit între noi, iar ideea că am putea folosi beţe de schi era de-a dreptul ridicolă (asta deşi, de nenumărate ori, am folosit câte un băţ uscat din pădure).

Ajungem epuizaţi în Zănoaga dar corpul tânăr şi veselia specifică vârstei, ridică uimitor de repede corpurile prăbuşite la pământ. La Curmătură întindem cele două corturi (tot corturile mari, cele din amintirile Bucegiste ale Cutiuţei cu amintiri). Suntem ultimii lângă linia pădurii. Ştim că vom avea cel mai mare foc şi vom fi ultimii care vom adormi, aşa că nu are sens să rămânem prea aproape de cabană. Strângem repede nişte lemne şi aşteptăm seara cu ochii la creasta ce ne vrăjeşte.

Dimineaţa ne aşteaptă cu un cer perfect senin. Salutăm în treacăt cabanierul ce pesemne că ne priveşte uimit când aude ce planuri avem. Dar până să-şi revină din uimire, noi am spulberat, ca de obicei, timpul afişat pentru bucata dintre cabană şi Şaua Crăpăturii conform unui obicei prost de care am scăpat foarte târziu, acela de a alerga, ceea ce ne secătuia de puteri în prima parte a zilei, fapt ce punea capăt oricărei zile de mers undeva la primele ceasuri ale după amiezei.

Cu rucsacii noştri supraîncărcaţi, urcarea spre Turnuri este o aventură ce îmi va părea fantastică ani la rândul. Mult mai târziu, revenit pe traseu cu bagaje mai uşoare şi cu mult mai multă experienţă, am regăsit cu alţi ochi elementele care pe atunci mă încântaseră şi, într-o oarecare măsură, mă înspăimântaseră. Dar, chiar şi aşa, bucuria de a parcurge frumosul şi durul traseu de intrare în creastă a rămas întotdeauna nemăsurată.

În faţa ochilor noştri de copii ni se înfăţişa creasta şi nimic nu părea să ne mai poată opri. Undeva departe, ne aşteaptă refugiul de la Vârful Ascuţit, locul primei noastre întâlniri cu creasta nordică şi, mult mai departe, aveam stabilit încă de acasă ca şi cap-compas, Grindul.

În Padina Popii, însă, lucrurile se schimbă. Dinspre ceea ce credeam pe atunci că este Făgăraşul – iar acum ştiu că este Păpuşa, se îndreaptă spre noi norii grei de furtună ai lunilor de vară. Ciudat, de când mă ştiu parcurgând potecile Craiului, Padina Popii a fost mai tot timpul punctul de care nu am putut să trec – aşa cum şi Bucşoiul mi-este tărâm interzis în Bucegi. De fiecare dată vremea se schimbă brusc şi sunt silit să fac cale întoarsă. Poate că este un joc al sorţii sau poate că aşa cum bine îmi spune Bunicu: “Cu cât mergi mai des, cu atât cresc şansele de a prinde vreme bună.”

Fulgerele ce brăzdează cerul ne silesc să luăm o decizie rapidă. Am putea să coborâm spre Diana, acolo unde ne-am fi adăpostit în cutia de lemn ce constituia pe atunci refugiul – cutie ce ne fusese gazdă cu câteva săptămâni înainte într-o altă incursiune în Crai, întreruptă de ploi torenţiale. Coborâm totuşi înapoi la Curmătură, pe de o parte din comoditate – e apa mai aproape, iar pe de altă parte din cauza siguranţei sporite pe care ne-o conferă apropierea unei cabane. Coborâm pe Lehmann, biciuiţi de stropii mari, şi totuşi rari, de ploaie, dar mai ales de sunetul tunetelor ce par a se amplifica între pereţii de stâncă pe sub care coborâm.

La Curmătură, ploaia nici nu a venit. Ne va aştepta o noapte liniştită, la jarul unui foc aţâţat din când în când de ştrengarii ce au de pus ţara la cale. Reveniţi la cabană, cineva ne-a spus poveşti despre turişti tâlhăriţi de ciobani în zona Grindului aşa că, în timp ce mâncăm, hotărâm să coborâm pe Lanţuri spre Plaiul Foii.

De la un timp, lângă noi îşi face apariţia un câine ciobănesc imens. Era vremea când nu apăruseră încă “Sforăitorii” la Curmătură şi veneau în sus câinii de la stâna din vale. Şi cum ne e tare drag de el şi ne amuzăm cum prinde pâinea din zbor, îl tot hrănim în speranţa că ne va fi paznic de noapte.

Dimineaţa – nici gând de câine de pază prin preajmă. Plecase hoţomanul de cum se terminase pâinea noastră. Mai avem un colţuc de pâine la şase oameni şi ne mai aşteaptă încă două zile de munte. O raţionalizăm cu grijă şi plecăm spre Padinile Frumoase mai mult din energia care ţi-o dă vârsta decât din aceea pe care ţi-o dă hrana. Cerul este din nou senin, este cald şi consumăm apă din belşug. Ştim că nu vom mai găsi, dar suntem tineri şi fără experientă şi nu ştim că apa cere apă.

Înjumătăţim timpul de pe marcaj şi ajungem încă devreme la Ascuţit. Dar Creasta este sălbatică şi parcurgerea ei nu este deloc uşoară cu bagajele noastre care, în ciuda pierderii raţiei de pâine, nu s-au uşurat mai deloc.

Ajunşi la Piscul Baciului consumăm ultimele resturi ale pâinii noastre şi bem ultimele guri de apă de care dispunem. O să coborâm, în premieră, pe Drumul lui Deubel. În spatele nostru, prezenţa unei trupe de turişti ce pare mai omogenă şi mai experimentată, ne mai linişteşte puţin. Dar, vai!, aparenţele înşeală şi în loc să putem profita de prezenţa lor, suntem obligaţi să ne oprim şi să îi aşteptăm de fiecare dată când sunt în mişcare. Băieţii confundă grohotişul cu o pârtie estivală şi trimit spre noi avalanşe de pietre, ceea ce sporeşte pericolul acestui drum şi aşa destul de dur. Această joacă de-a şoarecele şi pisica prin săritorile traseului sporeşte la nesfârşit suferinţa provocată de sete. Ne mişcăm şi aşa greu, incomodaţi de cadrul metalic şi de greutatea rucsacilor noştri, nu am mai avea nevoie şi de aceste opriri permanente. Ne mai alină, un pic, Muntele trimiţând înaintea noastră o capră neagră şi puiul ei, privelişte de care ne bucurăm doar noi, sosirea “silenţioasă” a neglijenţilor noştri companioni, privându-i de bucuria întâlnirii.

Abia după Zăplaz, de care ne bucurăm prea puţin, ne îndepărtăm puţin de ei, ceea ce constituie o mare bucurie pentru urechile şi, mai ales, pentru nervii mei. Mă săturasem să mă tot agăţ de câte un cablu, transpirat de încordare şi cu speranţa că Cel de Sus mă va feri de piatra pornită de sub picioarele celor care coborau după noi.

Ne întâmpină la Şpirlea căsuţa-refugiu – ultima rămasă în Crai, după ce rând pe rând, surorile – Cabana Ascunsă şi Diana căzuseră pradă flăcărilor. Nu va mai rămâne nici aceasta prea mult în picioare. Va fi jertită şi ea pe altarul “democratizării” mersului pe munte, ce a adus pe cărările Măriei Sale şi oameni de o calitate îndoielnică.

De aici pământul abia îl atingem – cele câteva sute de metri ce ne despart de izvorul binefăcător sunt străbătute în doar câţiva paşi extrem de mari. Sorbim cu nesaţ din apa ce pare mai bună ca niciodată, în timp ce, de sus, Craiul zâmbeşte fericit. Copii au fost aduşi jos sănătoşi şi cu multe lecţii învăţate.

Dormim în preajma cabanei – da! pe atunci încă mai era o cabană de munte – Plaiul Foii – facem baie în Bârsa Mare şi adormim fericiţi – mâine dimineaţă ne va întâmpina, încă priveliştea Craiului.

Drumul spre Zărneşti l-am parcurs atunci într-o căruţă cu fân, iar astăzi, pe locul în care atunci am pus cortul este o vilă… Liniştea acelor dimineţi s-a dus demult, iar mie… mie mi-e încă dor de Craiul de altădat, parcurs de un adolescent firav, încălţat şi îmbrăcat aiurea, dar cu multă dragoste de munte.

Privind în spate, mi-este destul de greu să înţeleg răbdarea cu care Măria sa Muntele făcea mici miracole pentru ca noi, ştrengarii ce îl iubeam nespus, să ajungem cu bine la destinaţie. Ne dădea de fiecare dată mici lecţii ce ne-au prins atât de bine şi care ne-au format ca oameni. Privind în jurul meu, la adolescenţii ce vin astăzi pe munte, văd aceeaşi răbdare şi aceleaşi miracole, dar, oare, mai există aceeaşi putere de a accepta ideea că Muntele este acela care ne călăuzeşte?


Nov 9 2008

Prin Cetăţile Craiului

ATENŢIE: Traseul de pe Padina Şindileriei prezintă dificultăţi serioase de orientare în partea superioară! Atenţie maximă – în special dacă traseul este abordat la coborâre, dinspre vârful Turnu!

E o toamna târzie, ce se încăpăţânează, spre mare mea bucurie, să mai menţină vremea frumoasă şi blândă ce a însoţit turele din ultima vreme. Dacă săptămâna trecută am străbătut văile Bucegiului, acum, după ce am studiat o seară întreagă jurnale şi fotografii, adorm cu gândul la Crai.

E destul de frig dimineaţa asta. Stau cuminte în gară, la adăpost, aşteptând-o pe Oana. Mă uit de sus cum se strâng montagnarzii, unii mai grăbiţi să prindă personalul ce va să-i ducă spre Piatra Mare, Baiului, Postăvaru sau Bucegi, alţii încă liniştiţi vin la trenul de Zărneşti.

Zărneştiul se răsfaţă în soare. La ora la care luăm la pas drumul spre Plaiul Foii, localitatea de la poalele Craiului este uşor amorţită… Am putea să urmăm poteca ce şerpuieşte la poalele Pietrei Mici străbătând poienile de Sub Bârc, dar de aici, de jos, din drumul mult mai arar circulat decât vara, ne bucurăm în voie de cetatea albă a Turnului ce luceşte în soare chemându-ne spre el ca un uriaş magnet irezistibil.

Urcăm spre munte abia când drumul a ajuns în dreptul Văii Crăpăturii. Lateral pleacă un drum de pământ pe care îl bănuiesc a merge spre Schitul din Poiana Chiliilor, dar azi n-am chef să descopăr dacă este aşa sau nu. La intersecţia traseelor, ne întâlnim cu un grup ce urcă prin Valea Crăpăturii spre Piatra Mică şi pe care îl văzusem, de jos, din drum. Într-un mod copilăresc, ajung să mă bucur de faptul că au alt traseu. E o zi de toamnă frumoasă şi blândă şi vreau să mă bucur pe deplin de pădure şi munte. Mai salutăm un singuratic ce se îndreaptă spre Padina Popii şi apoi se lasă liniştea.

În timp ce ne împrospătăm rezervele de apă în Şaua Chiliilor, revăd cu ochii minţii, anii de demult când, biet copilandru, descopeream pentru prima oară aceste locuri. Pe atunci nu era schitul. Mă cufund atât de adânc în amintiri încât nu observ că marcajul pleacă spre munte. Noroc cu Oana, altfel m-aş fi trezit, cel mai probabil, abia prin partea inferioară a Padinii închise.

Reveniţi pe potecă, străbatem destul de repede ceea ce a mai rămas din cei 450 de metri socotiţi de Emilian Cristea din Şaua Chiliilor până la intrarea în “Leiterschlucht” – numele dat de saşii ce scotoceau odinioară văile acestei bijuterii montane. Am încercat să le mai caut vechiul marcaj albastru, dar se pare că anii au fost neiertători şi au şters pe veci urmele trecerii lor prin aceste locuri.

Dacă marcajul cu scară a dispărut, cel turistic, cruce roşie, a fost împrospătat relativ recent, aşa că nu ne este greu să găsim intrarea în traseu, cu atât mai mult cu cât strâmtoarea Padinii Şindileriei se zăreşte destul de bine din potecă, lăstărişul de la începutul traseului fiind desfrunzit.

Culoarul ce sfâşie abruptul îmi aduce aminte de poarta zidurilor exterioare ale unei cetăţi şi, într-adevăr, sus ne aşteaptă sclipind în soare preafrumoasa Cetate a Şindileriei. La plecare ne întâmpină singura săritoare de pe traseul turistic, Săritoarea Scării. Într-adevăr, dificultatea acestei frumos traseu nu constă în săritori, ci în grohotişul instabil prezent încă de la intrare şi până la ieşirea în jnepeniş din Vâlcelul secundar al Şindileriei. Săritoarea o trecem relativ uşor, ajutându-ne de cablul montat pe peretele din stânga, asta deşi mă încăpăţânez să mă încurc în beţele de trekking pe care nu are sens să le strâng pentru atât de puţin timp.

La început înaintăm destul de uşor, ocolind când pe stânga, când pe dreapta firul de grohotiş – la început firav – ce coboară de-a lungul Peretelui Şindileriei (aflat pe dreapta, în sensul de urcare). Pe măsură ce valea se deschide, torentul de pietre, devenit din ce în ce mai important şi mai greu de evitat, ne obligă să devenim din ce în ce mai atenţi asupra paşilor. E oarecum frustrant pentru că pereţii sunt de o frumuseţe rară, iar eu sunt obligat să privesc în permanenţă în jos.

Din când în când, ne oprim într-o poziţie ceva mai stabilă şi privim, dincolo de Bârsa Mare la Munţii Ţagla, relativ la care ne măsurăm câştigul în înălţime. Constatăm că urcăm repede şi asta deşi pe grohotiş se mai întâmplă să facem doi paşi înainte şi trei înapoi. Lăsăm Cetatea Şindileriei în dreapta, cu bastioanele ei de Ace şi stânci, şi urcăm, de data asta pe bolovani de mărime mai mare, spre intrarea în Vâlcelul Secundar al Şindileriei.

Vâlcelul ne întâmpină neprietenos cu un grohotiş mărunt şi foarte instabil. La început urcăm pe partea dreaptă, acolo unde sub jnepeni mai găsim o bucăţică de pământ, negru şi alunecos, pe care reuşim să înaintăm, mai împingând zdravăn în beţe, mai trăgându-ne de o cracă de jneapăn. La un moment dat, culoarul nostru pământos se încheie şi de aici suntem nevoiţi să traversăm, din timp în timp, vâlcelul, într-o nu prea amuzantă joacă cu grohotişul ce ameninţă să ne distribuie rolul lui Sisif în uriaşa piesă de teatru a muntelui.

La obârşia vâlcelului ne aşteaptă premiul cuvenit celor care au muncit să-l urce. Ne zâmbeşte din nou soarele, încălzind piatra în singurul loc, de la intrarea în Padină şi până acum, suficient de comod pentru o pauză mai importantă. Privim pe sub gene, jenaţi de lumina puternică spre Cetatea Şindileriei şi dincolo de ea spre Padina Închisă. Nu e cazul să facem nazuri, e cald, suntem în tricou cu mânecă scurtă şi e noiembrie şi suntem rupţi de lume şi suntem fermecaţi de frumuseţea Craiului.

Tot muntele este cel care ne întrerupe plăcuta cufundare în lene şi ne trimite să vedem şi restul minunilor ce ni le-a pregătit, ascunzând soarele în Padina Închisă. Regăsim repede astrul cald, câţiva metri mai în sus, când ne oprim iarăşi într-un punct de belvedere de pe creasta ce desparte Padina Şindileriei de cea a Calului. Priveliştea mă aruncă în visare. Se vede până departe, peste satele Poienii Mărului cu casele-i risipite în vârf de deal.

De la momentul în care Cristea a scris Monografia şi până acum, lucrurile s-au mai schimbat, lupta cu jnepenii fiind înlocuită cu o urcare relativ decentă prin poteca ce pare a fi ceva mai umblată acum. Totuşi, parcă nu aş vrea să fiu pus în situaţia de a-mi căuta drumul pe vreme rea prin marea asta de jnepeni. Acum nu e cazul, e vreme frumoasă şi ne bucurăm de priveliştile încântătoare.

Ieşim pe mica creastă de unde doar o strungă şi câţiva zeci de metri ne despart de vârful Turnu, punctul terminus al urcării noastre. Rămânem să mâncăm aici, cu ochii pe Postăvaru, Piatra Mare şi Ciucaş – munţi ce se aliniază în faţa privirii mele de copil. Doar Postăvaru mi-e, încă, ceva mai străin, ceilalţi doi sunt părinţii ce m-au adoptat şi mi-au dezvoltat dragostea faţă de pădure, stâncă şi poteci şi mi-e tare drag să privesc spre ei. Se prezintă privirii noastre şi dragul meu Bucegi cu extraordinara şi puţin umblata lui faţă vestică.

Ne facem timp să salutăm sărbătoriţii zilei. Mă gândesc cu drag la toţi prietenii şi oamenii de munte binecuvântaţi cu numele de Gabriel sau Gabriela, Mihai sau Mihaela. Nu i-am sunat pe toţi de acolo, dar le-am trimis un gând bun din vârf de munte.

Între timp mă sună Bogdan – trecuse prin Turnu după ce urcase Piatra Mică şi se afla în Şaua Padinii Închise. Cine se trezeşte devreme… Stabilim să ne întâlnim la Curmătură, unde oricum vroiam să intru, măcar pentru câteva minute, pentru a-l saluta pe Doru.

E timpul să plecăm şi noi. Am făcut aproape cinci ore de la plecare din Zărneşti şi, ziua fiind din ce în ce mai scurtă, trebuie să ne grăbim să ajungem măcar la cabană pe lumină. Trecem repede de strunga ce ne desparte de vârf şi ne intersectăm cu un grup ce intenţionează să coboare pe Şindilerie… probabil singurii în afară de noi care s-au aventurat sâmbătă pe această Padină.

Sus în Turnu constat că norişorii ce înveleau Culmea Cheii şi baza Păpuşii, nu sunt singuri, au în spatele lor o mare alpină ce se întinde peste tot culoarul Rucăr-Bran şi, mai departe, cât vedem cu ochii.

Coborâm încet spre Curmătură. Nu-mi aduc aminte să fi coborât vreodată pe aici, deşi au trecut mai bine de zece ani de când, cu bagaje uriaşe, l-am “escaladat” prima oară. Toate au un început. Lăsăm în stânga Padina Hotarelor şi coborâm încet şi cu grijă, cablu după cablu, priză după priză, în timp ce, undeva jos, ceaţa se revarsă în Valea Crăpăturii formând o uriaşă şi iluzorie cascadă cenuşie.

Pădurea – din ce în ce mai apropiată – mă înşeală în privinţa locului în care ne aflăm şi îi dau lui Bogdan o estimare total inexactă în ceea ce priveşte timpul de care mai avem nevoie. Dar noi mai avem de trecut de o săritoare destul de mare, de care nu mi-am adus aminte decât în momentul în care am ajuns la ea. Odată trecută, luăm viteză prin pădure. Un vechi indicator marchează o scurtătură spre Curmătură. Cum pădurea nu pare cine ştie ce primitoare fiind plină cu arbori doborâţi, mai bine ne ţinem de poteca marcată. În condiţiile în care nu are sens să ne oprim în punctul de Belvedere de pe Valea Crăpăturii – nici măcar celebrul Ac al Crăpăturii nefiind vizibil, ajungem destul de repede.

La Curmătură, unde Bogdan ne aşteaptă de ceva timp, stăm un sfert de oră, cât să ne tragem un pic sufletul. Pe masă cineva a “uitat” să strângă resturile şi miroase fain a ciorbă de fasole cu ceapă. Asta e… o să vin altă dată să văd cât de meseriaş e Doru în ale gătitului, de data asta abia dacă apucăm să-l salutăm în grabă..

S-a întunecat bine afară deşi e numai ora cinci. Lumina – şi aşa slabă – este estompată de ceaţă şi numai din obişnuintă urmăm drumul fără a mai căuta marcajul de pe copaci. Zănoaga pe care o străbatem grăbiţi e un uriaş însufleţit de ceaţă şi de luna palidă care abia mijeşte dintre nori. Noroc că mi-e prea lene să scot frontala, altfel i-aş face o concurenţă serioasă Doamnei Nopţii.

Regăsesc în noapte, la baza Padinii lui Dănişor, bătrâna fântână a lui Botorog, locul în care au început şi sfârşit ture atât de frumoase, locul atâtor amintiri dragi. Îţi spun la revedere Craiule, să ai o noapte bună.