Pădurea de vise

Oanei…

Fotografia 1:

Un drum înnoroiat, o barieră, câteva case încă adormite sub atmosfera mohorâtă a dimineţii de noiembrie. Trei călători uşor amorţiţi şi cocoşaţi de greutatea rucsacului ce trec pârâul Şipoaiei. Undeva în fundal, pădurea învelită în fumul norilor grei de toamnă.

Fotografia 2:

Pe drumul ce urcă abrupt coasta ce desparte Valea Chivei de cea a Daschiei, un fotograf îngenunchează pentru a prinde în obiectiv zadele îngălbenite ale versanţilor de sub Bunloc.

Fotografia 3:

În prim plan un fag cu un semn de marcaj roşu intens. În fundal, uşor blurat, un turist cu rucsacul în spate.

Fotografia 4:

Un moment de pauză, doi rucsaci sprijiniţi de un copac aparţinând celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în tăcere.

Fotografia 5:

Pereţii cenuşii ai Şirului Stâncilor îmbrăţişează Braşovul aflat încă în ceaţă.

Fotografia 6:

Pe unul din pereţii Şirului Stâncilor apa a creat mici coloane de calcar. O cană de ceai aburindă însoţeşte un alt moment de pauză la adăpostul uscat al unei surplombe. Undeva mai sus, pădurea este pudrată în alb sub cerul plumburiu.

Fotografia 7:

O urmă de cerb în noroiul pădurii. Moş Nicolae pregăteşte beţele pentru copii care nu au fost cuminţi, încărcând crengile brazilor cu chiciură.

Fotografia 8:

Undeva în fundal, printre crengi, se zăreşte intrândul în Peştera de Gheaţă săpat în stâncile Gâtului Chivei.

Fotografia 9:

Pe o creangă de arin a cărei frunze ruginii sfidează nemurirea, trei picături de apă spun povestea clipei.

Fotografia 10:

Verdele umed al unei crengi de brad în prim plan, undeva în fundal, abia ghicită, poiana Şurii de Piatră şi cabana ce ne aşteaptă.

Fotografia 11:

Poiana Livezii cu brazi împodobiţi şi ceţuri verzi. O potecă ce şerpuieşte abia ghicit, pierzându-se, apoi, printre stânci şi brazi.

Fotografia 12:

Fostul drum de care ce aducea domnii la munte. Undeva mai sus, în mijlocul poienii albite de chiciură, cabana din Piatra Mare vegheată de colţii Şurii de Piatră, de ciobăneştii albi şi un pui de Saint-Bernard cu amintiri de Curmătură. Departe în stânga, îngheţat, Ciucaşul cu mantie de toamnă-iarnă.

Fotografia 13:

Slană cu ceapă şi un pahar de palincă o cană de ceai aburindă pe masa cabanei. De pe un perete, fotografia lui Lehmann spune poveşti de munte celor ce au ochi şi urechi să le-asculte.

Fotografia 14:

Poveştile Pietrei Mari sunt Scrise pe Pietre, în lumina din ce în ce mai scăzută a serii, cu litere de ceaţă şi pădure sură.

Fotografia 15:

Undeva în spate, Piatra Mică şi Gâtul Chivei sunt iluminate straniu. Vânători ai apusului urcă pe cărarea ce şerpuieşte printre culmile înroşite, pentru a prinde clipa în care lumina îmbrăţişează tăcerea.

Fotografia 16:

Ochiul lui Dumnezeu se zăreşte în triunghiul format de nori, Bucegi şi Piatra Craiului. Razele luminii Sale mângâie Culoarul Rucăr-Bran, Ţara Bârsei şi Postăvarul, în timp ce în spatele Bucegiului, Predealul este deja pregătit de somn.

Fotografia 17:

Câţiva fotografi încearcă să prindă pe cardul de memorie fantasticul spectacol. Pe ecranul rece vor afişa doar amintirea vagă a unui apus ce îl aştepţi o viaţă. Acolo sus, Raiul s-a deschis pentru câteva minute şi s-a arătat celor suficient de norocoşi.

Fotografia 18:

The show is over… Soarele a apus. Jos, în partea opusă, Braşovul îşi trăieşte primele clipe ale spectacolului nocturn.

Fotografia 19:

… Au trecut 365 de zile!

Fotografia 20:

Tăcerea nopţii este spartă doar de lumina albă a două frontale.

Fotografia 21:

O cameră micuţă dar de prieteni plină / Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Vin fiert, prăjituri, poveşti mai vechi sau mai noi… de munte.

Fotografia 22:

Lumina vagă a unei dimineţii mohorâte. Ciucaşul pudrat la orizont şi, undeva în spatele Grohotişului, două raze rebele prin care Dumnezeu îşi priveşte supuşii.

Fotografia 23:

Ploaie măruntă, frunze moarte ce sună amintirea paşilor…

Fotografia 24:

Turtă dulce şi hăuri…

Seara, când adorm, visez din nou la pădurea veche şi, copil fiind, alerg printre albe margarete în iarba-ncinsă în care greierii-şi cântă norocul preţ de o clipă. În timpul acesta, vântul ce pleacă marea cea verde îmi susură în ureche poveşti pe care doar copii le ascultă şi le văd desenate pe cer cu carioca. Sunt iarăşi acolo preţ de o seară şi merg prin pădurea cea rară în căutarea micilor bijuterii roşii de fragă, umplându-mi sufletul cu raze ce-şi taie drum prin frunza cea verde.

Seara când adorm, visez din nou la stânca cea albă pe care-mi freamătă mâna şi corpu-mi se-tinde în îmbraţişări pătimaşe ce prind lumina-ncleştare, mângăiat fiind… de sărutul buzelor tale. Visez din nou la pădurea cea veche şi iarăşi sunt copil, lin adormind la sânu-ţi ce miroase a mugur de brad şi a fragă pe care scrie iubire.

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)