Jul 20 2012

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă… în doi

“- You are happy! You are really happy!

– Yes, I am”

A trecut ceva vreme de când nu am mai simţit atât de intens bucuria de a merge pe munte, bucuria de neînţeles de a îmi simţi trupul dezmierdat de acea oboseală ce însoţeşte turele în care tragi de el fără milă, biciundu-l ca pe un corp străin, doar pentru a da minţii satisfacţia de a fi acolo sus, departe de lumea dezlănţuită, şi de a vedea ceea ce alţii nu văd, chiar şi atunci când împărţim aceleaşi poteci. Şi unde altundeva să simţi lucrurile acestea mai acut decât în munţii dragi “de acasă”?

— — —

După o lungă perioadă în care programul, vremea sau sănătatea ne-au ţinut mult prea departe de munţii dragi, ne-am fi dorit să avem un concediu montan, cu creste de Parâng şi miros de otavă proaspăt cosită prin grădinile Trascăului. N-a fost să fie, ploaia schimbând radical mult prea scurtul concediu. Am simţit un pic bucuria de a avea sub gheata potecile Parângului după care, goniţi de ploaie, am coborât spre oraşe. Totuşi, n-a ieşit deloc rău, căci şi anul acesta ne-am bucurat de reîntâlnirea cu prieteni vechi de pe Carpaţi.org. Dacă anul trecut ne-am întâlnit prin Oradea cu Moni (ally_mony) si Cristi (cristi_dav), având parte de prea frumoasă tură cu Cristi prin Pădurea Craiului, concediul de anul acesta ne-a dat prilejul să petrecem zile frumoase în compania Marei (marasb), a lui Cristi (urlea2002),  a lui Cosmin (metalgreu) si a Andrei (sadikaro), căreia am avut şi ocazia de a îi spune, un pic anticipat, “La mulţi ani!”.

I-am promis Marei că o să încercăm să ne reîntâlnim, nu mai departe decât week-end-ul următor, prin Făgăraşii ei, fără a bănui măcar că nu vom avea nici cea mai mică şansă de o face. Siliţi fiind să rămânem în zona Braşovului şi nevrând să ratăm un sfârşit de săptămâna ce se anunţa lipsit de precipitaţii, ne-am reorientat planurile spre două ture separate, fără obiective măreţe, doar cu bucuria de a fi pe munte şi de a ne întâni cu alţi prieteni dragi (acolo sus la cabana de sub Şura de Piatră).

După ce vineri seara ne-am întins la o limonadă şi povestit concediile cu Bogdan, dimineaţa de sâmbătă ne găseşte cam amorţiţi. Punem totuşi cap-compas dragii noastre maşinuţe roşii spre Valea Berii, chiar dacă un pic târzior. Dacă pe drum aerul condiţionat (de deschiderea geamului) al bolidului ne răcoreşte cât de cât, pe vale, soarele ne goneşte cu drag şi spor în căutarea răcorii “Fântânii” dedicate profesorului Nicolae Ioan, mentorul Asociaţiei “România Pitorească”. Mergem repede, robotic aproape, aruncând doar priviri furişe spre fostele lacuri, acum distruse şi colmatate, spre poienile încărcate până la refuz cu margarete, spre izvoarele ene. Revenit, după o bună bucată de vreme pe acest drum ce odinioară mi-era atât de cunoscut, nu pot să nu remarc schimbările. Marea cabană născută de curând pe pantele Chiruşcăi şi mutarea barierei ce închidea odinioară accesul pe vale încă de la drumul naţional, au modificat iremediabil acest drum. Se vede că este circulat. Şi, într-adevăr, nu durează mult până să fim depăşiţi de maşini ce trec în ambele direcţii. Maşinile turiştilor înaintează o parte din vale înainte să fie preluaţi de cabanieri. Moral? Legal? Frumos? Ce mai contează. Liniştea s-a pierdut demult…

Pe la izvor facem o pauză mai lungă. Suficient de lungă încât să ne treacă prin cap că vom mai reveni pe vale doar sezoanele schiurilor de tură, atunci când nu va mai trece niciun motorizat pe lângă noi (Sic! Sunt unii care au şi şenile…) şi cât se ne ajungă din urmă o familie demnă de toată admiraţia. Patru generaţii de montagnarde, de la codiţele de grădiniţă al fetiţei (încălţate de munte!) până la părul alb al (stră?)bunicii. Atunci când astfel de familii vor deveni o regulă şi nu o excepţie în România, vom avea o şansă. Până atunci…

Binecunoscutul molid uscat ne întâmpină la ieşirea din pădure. Dar dincolo de el, nu ne mai întâmpină ruinele vechii cabane, ci cea nouă.  Uriaşă, dar totuşi zveltă, îmi provoacă sentimente amestecate. Pe de o parte, simt că era inevitabil şi mă resemnez, pe de altă parte marea mea nostalgică îşi trimite furioase valuri spre marginile sufletului meu. Ne aşezăm, pentru câteva clipe, stingheri, pe-o bancă încercând să ne protejăm de căldură. Poate ar fi fost mai răcoare înauntru, dar ce să căutăm acolo?

Tigăile încă se oglindesc în mica baltă de pe Chiruşca. Uitat este mastodontul ce îl lăsăm în spate. În faţă sunt doar planuri şi dorinţe şi vise ce se doresc împlinite. Urcând prin căldura sufocantă ce a înlocuit ploile, zăresc montagnarzi ce se întorc deja de pe vârf. Cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge pe Carpaţi. Barba aceea mi-este cunoscută! Şi mult după ce “Bună ziua!”-ul tradiţional se va fi pierdut în vânt, ne dăm seama că l-am văzut în pozele de la întâlnirea de la Capra. Nu apucă să ne dezmeticim complet, şi pe lângă noi trec alte figuri cunoscute… din alte vremuri… din alt Carpaţi. Îi salutăm discret, căci nu am vrea să  deranjăm.

Undeva sub Tigăi, un bolovan îmi este drag loc de popas. Sufletul meu a scrijelit poveşti destule pe piatra lui aspră. Poveşti cu turme şi dulăi, cu flori şi iarbă verde, cu alb şi gheaţă rece. Nu ne grăbim nicaieri. Nici la vârf, nici acasă. Ne bucurăm că suntem aici, ne facem planuri, râdem încet şi ne lăsăm o vreme mângăiaţi de vântul ce mai îndulceşte căldura sufocantă. Un vâlcel din zonă ne face să visăm la iarnă şi la alunecări măiastre pe ţandere.

— — —

A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus, rânduri ce vi le ofer incomplete pentru că nu şi-au mai găsit niciodată continuare. De ce? Cine ştie? Poate că sufletu-mi  a vrut să închidă clipele în mine, ca orice comoară preţioasă… Sau poate că Timpul, da! el, Timpul – marele ucigaş de clipe, nu a vrut să-mi acorde răgaz aruncându-mă în tumultul unei vieţi ce nu mai seamănă cu cea dinainte, deşi are, în mare, aceleaşi personaje principale.

Dar – nu, nu regret că nu voi termina vreodată acest jurnal. Nici că arar mă mai aplec deasupra tastaturii pentru a lăsa să curgă gânduri negândite… deşi, recunosc, mi-e dor.


Nov 3 2010

Rugă pentru părinţi

padureadevise.ro


Sep 8 2010

Verdele crud al Lumilor Pierdute

padureadevise.ro


Nov 17 2009

Pe drumuri vechi: La est de Eden

Oanei…

Fotografia 1:

Un drum înnoroiat, o barieră, câteva case încă adormite sub atmosfera mohorâtă a dimineţii de noiembrie. Trei călători uşor amorţiţi şi cocoşaţi de greutatea rucsacului ce trec pârâul Şipoaiei. Undeva în fundal, pădurea învelită în fumul norilor grei de toamnă.

Fotografia 2:

Pe drumul ce urcă abrupt coasta ce desparte Valea Chivei de cea a Daschiei, un fotograf îngenunchează pentru a prinde în obiectiv zadele îngălbenite ale versanţilor de sub Bunloc.

Fotografia 3:

În prim plan un fag cu un semn de marcaj roşu intens. În fundal, uşor blurat, un turist cu rucsacul în spate.

Fotografia 4:

Un moment de pauză, doi rucsaci sprijiniţi de un copac aparţinând celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în tăcere.

Fotografia 5:

Pereţii cenuşii ai Şirului Stâncilor îmbrăţişează Braşovul aflat încă în ceaţă.

Fotografia 6:

Pe unul din pereţii Şirului Stâncilor apa a creat mici coloane de calcar. O cană de ceai aburindă însoţeşte un alt moment de pauză la adăpostul uscat al unei surplombe. Undeva mai sus, pădurea este pudrată în alb sub cerul plumburiu.

Fotografia 7:

O urmă de cerb în noroiul pădurii. Moş Nicolae pregăteşte beţele pentru copii care nu au fost cuminţi, încărcând crengile brazilor cu chiciură.

Fotografia 8:

Undeva în fundal, printre crengi, se zăreşte intrândul în Peştera de Gheaţă săpat în stâncile Gâtului Chivei.

Fotografia 9:

Pe o creangă de arin a cărei frunze ruginii sfidează nemurirea, trei picături de apă spun povestea clipei.

Fotografia 10:

Verdele umed al unei crengi de brad în prim plan, undeva în fundal, abia ghicită, poiana Şurii de Piatră şi cabana ce ne aşteaptă.

Fotografia 11:

Poiana Livezii cu brazi împodobiţi şi ceţuri verzi. O potecă ce şerpuieşte abia ghicit, pierzându-se, apoi, printre stânci şi brazi.

Fotografia 12:

Fostul drum de care ce aducea domnii la munte. Undeva mai sus, în mijlocul poienii albite de chiciură, cabana din Piatra Mare vegheată de colţii Şurii de Piatră, de ciobăneştii albi şi un pui de Saint-Bernard cu amintiri de Curmătură. Departe în stânga, îngheţat, Ciucaşul cu mantie de toamnă-iarnă.

Fotografia 13:

Slană cu ceapă şi un pahar de palincă o cană de ceai aburindă pe masa cabanei. De pe un perete, fotografia lui Lehmann spune poveşti de munte celor ce au ochi şi urechi să le-asculte.

Fotografia 14:

Poveştile Pietrei Mari sunt Scrise pe Pietre, în lumina din ce în ce mai scăzută a serii, cu litere de ceaţă şi pădure sură.

Fotografia 15:

Undeva în spate, Piatra Mică şi Gâtul Chivei sunt iluminate straniu. Vânători ai apusului urcă pe cărarea ce şerpuieşte printre culmile înroşite, pentru a prinde clipa în care lumina îmbrăţişează tăcerea.

Fotografia 16:

Ochiul lui Dumnezeu se zăreşte în triunghiul format de nori, Bucegi şi Piatra Craiului. Razele luminii Sale mângâie Culoarul Rucăr-Bran, Ţara Bârsei şi Postăvarul, în timp ce în spatele Bucegiului, Predealul este deja pregătit de somn.

Fotografia 17:

Câţiva fotografi încearcă să prindă pe cardul de memorie fantasticul spectacol. Pe ecranul rece vor afişa doar amintirea vagă a unui apus ce îl aştepţi o viaţă. Acolo sus, Raiul s-a deschis pentru câteva minute şi s-a arătat celor suficient de norocoşi.

Fotografia 18:

The show is over… Soarele a apus. Jos, în partea opusă, Braşovul îşi trăieşte primele clipe ale spectacolului nocturn.

Fotografia 19:

… Au trecut 365 de zile!

Fotografia 20:

Tăcerea nopţii este spartă doar de lumina albă a două frontale.

Fotografia 21:

O cameră micuţă dar de prieteni plină / Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Vin fiert, prăjituri, poveşti mai vechi sau mai noi… de munte.

Fotografia 22:

Lumina vagă a unei dimineţii mohorâte. Ciucaşul pudrat la orizont şi, undeva în spatele Grohotişului, două raze rebele prin care Dumnezeu îşi priveşte supuşii.

Fotografia 23:

Ploaie măruntă, frunze moarte ce sună amintirea paşilor…

Fotografia 24:

Turtă dulce şi hăuri…


Jun 24 2009

Visând…

Seara, când adorm, visez din nou la pădurea veche şi, copil fiind, alerg printre albe margarete în iarba-ncinsă în care greierii-şi cântă norocul preţ de o clipă. În timpul acesta, vântul ce pleacă marea cea verde îmi susură în ureche poveşti pe care doar copii le ascultă şi le văd desenate pe cer cu carioca. Sunt iarăşi acolo preţ de o seară şi merg prin pădurea cea rară în căutarea micilor bijuterii roşii de fragă, umplându-mi sufletul cu raze ce-şi taie drum prin frunza cea verde.

Seara când adorm, visez din nou la stânca cea albă pe care-mi freamătă mâna şi corpu-mi se-tinde în îmbraţişări pătimaşe ce prind lumina-ncleştare, mângăiat fiind… de sărutul buzelor tale. Visez din nou la pădurea cea veche şi iarăşi sunt copil, lin adormind la sânu-ţi ce miroase a mugur de brad şi a fragă pe care scrie iubire.