Feb 19 2009

Colecţie de gânduri la ceas de seară

Următorul articol trebuie citit ca atare, fără a-i căuta sau a-l înzestra cu sensuri ascunse, fără a-l folosi ca material de propagandă atee sau religioasă. Nu am şi nici nu voi avea vreodată opinii anti-religie, respect dreptul fiecărui om în parte de a crede sau nu, de a aparţine sau nu unei anume religii şi voi continua să mărturisesc credinţa în cadrul bisericii (ca şi ideal şi mai puţin ca instituţie) în sânul căreia m-am născut şi crescut. Exemplele, născute din experienţe personale sau din istorie, vor avea ca şi subiect biserici creştine tradiţionale, dar se aplică tuturor credinţelor lumii, de la vechile religii antice până la modernele „credinţe” hollywoodiene.
 
 

Cea mai bună afacere în vremuri de criză rămâne biserica. Ea nu poate fi falimentată decât de concurenţa directă (adică o altă biserică). Altfel nu îmi pot explica înflorirea materială pe care o cunosc bisericile în perioada post-1989.
 
 

„Mirarea” e relativă. Nu pot să uit că marea Notre Dame de Paris şi alte biserici de o frumuseţe arhitecturală extraordinară (de „la ei” şi de „la noi”) au fost construite în perioade în care sărăcia, molimile şi foamea erau „la modă”. Ceea ce nu face altceva decât să dovedească faptul că biserica a prosperat indiferent de moment şi că a dezvoltat, în orice perioadă, strategii de marketing extraordinare şi adaptate momentului. Că a fost vorba de inchiziţie sau comerţul cu indulgenţe, că a fost vorba de comerţul cu moaşte, biserica (dacă nu ca instituţie, măcar indivizii cu mai multă sau mai puţină influenţă din cadrul ei) sau profitorii din jurul ei au prosperat pe seama bunei credinţe a maselor. O industrie uriaşă, reală şi rece, dar şi extraordinară ca şi eficienţă şi model economic, dezvoltată în jurul unor idealuri, unele dintre ele contradictorii cu această stare de fapt.

Pe acelaşi model istoric, în jurul micilor bijuterii istorice ale schiturilor ortodoxe, de care mai dau în preumbările mele prin ceea ce a mai rămas din pădurile scumpei (din ce în ce mai la propriu!) patrii, s-au construit mari complexe de clădiri ce strivesc aceste mici schituri şi s-au construit… cu bani. Nu vreau să fiu Iuda, dar săraci erau destui. Dacă se dorea, se puteau găsi şi investiţii pentru biserica de dincolo de „graniţa” pe care o vom trece toţi la un moment dat. Iar banii provin din mirările mele… căci nimic nu mă miră mai mult decât un preot de mănăstire ieşit să sfinţească ultima achiziţie pe patru roţi a familiei de credincioşi, călugărul cu bluetooth în ureche ce conduce un 4X4 primit, probabil, ca şi donaţie sau, de ce nu?, imensa groapă de gunoi născută în spatele mănăstirii, în albia pârâului (toate acestea le-am văzut şi eu, le-au văzut şi alţii, la o anumită mănăstire cu nume şi istorie de pe Valea Oltului dar ar putea fi plasate în orice loc din ţară).

Pe vremuri, adolescent fiind, am avut ocazia de a vizita mari biserici occidentale (revin la exemplul Notre Dame şi mai adaug câteva celebrităţi de pe ruta ce ne-a dus în Franţa prin Austria şi Italia; din păcate Ungaria doar am traversat-o în viteză). Atunci, ca şi acum, am simţit ceva emoţii (mai degrabă legate de istoria locului) şi o atracţie faţă de arhitectură doar la prima clădire dintre multele care s-au succedat în cele două săptămâni de perindări europene. În rest, m-am simţit pierdut, biet prichindel rătăcit în marile spaţii acoperite. Spun spaţii şi clădiri şi evit să spun biserici, nu pentru că nu aş ştii că ascund în spate instituţii de istorie a religiei şi de provodăire a credinţei, ci pentru că nu au dimensiuni umane, sunt reci, strivesc prin opulenţă, strivesc prin însuşi volumul de aer adăpostit. Este posibil ca la această senzaţie să fi contribuit şi faptul că, deşi o parte din strămoşii mei au fost catolici, la un moment dat, prin alianţe, o ramură a „evoluat” către ortodoxie, prin urmare nu mă simt prea „acasă” în bisericile catolice (deşi conştientizez faptul că sunt într-un locaş de cult închinat aceluiaşi Dumnezeu în care cred şi prin urmare intru în ele încărcat, pe cât posibil, cu un grad de evlavie), dar tot ce ştiu este că îmi doream să ajung cât mai repede acasă, în biserica ridicată de mocanii săceleni acolo sus în deal.

Din păcate, simt că istoria se repetă. Este suficient să privesc ciudata (unii ar numi-o moderna) clădire a Bisericii Catolice de pe strada Zizinului sau, la fel de ciudată, clădirea Bisericii Baptiste de pe bulevardul Saturn (ambele în Braşov), clădirile Mănăstirii Râmeţ (în Trascău) sau clădirile răsărite pe lângă mica, cocheta şi invitătoarea la Mărturisire bisericuţă a schitului Pahomie din pădurile Builei, pentru a resimţi aceleaşi „frustrări”. Clădirile inhibă prin mărimea lor, iar preoţii ce slujesc în ele încetează, în fapt, să devină parte a familiei şi sfătuitor intim, ci devin instrument de mânuire a maselor (iertată fie-mi trimiterea spre un subiect sensibil şi pe care evit să-l comentez – rămânând neutru, cel mai recent exemplu este cel a demostraţiilor din Harghita şi Covasna, acolo unde preoţii au reuşit să aducă peste o mie de oameni la un miting). Nu văd cum ar putea să fie altfel din moment ce păstoresc o oaste de sute sau mii de oameni. Dar Credinţa nu se sădeşte doar cu discursuri duminicale şi cu slujbe nocturne de Paşti (singura sărbătoare ce mai adună întreaga comunitate). Comunicarea verbal-sufletească cu Părintele este înlocuită, vrând-nevrând, în aceste „hale”, cu cruce sau fără, cu cuvintele popii (predicatorului, imamului sau cum s-o numi, de la comunitate religioasă la comunitate religioasă). Problema este că, pe de o parte, preoţii sunt puţini, popii sunt mulţi, iar pe partea cealaltă, mulţi aud, puţini ascultă.

Ce rămâne? Rămâne rana sufletească de a vedea că credinţa este strivită de imaculatele şi imensele clădiri fără fundaţie (dincolo de „graniţă”). Mai rămâne acest pelerinaj „religios” (?!? – personal, am vagi îndoieli – ceea ce se întâmplă în prezent reprezintă mai degrabă o excursie la monumente istorice decât o dorinţă de a fi câteva secunde măcar mai aproape de Cer), rămân aceste afaceri excepţionale ca volum, eficienţă şi prosperitate din jurul marilor centre de Credinţă şi… mai rămâne ceva. Mai rămâne amintirea unor oameni care în numele Credinţei şi a idealurilor ei, s-au nevoit prin rugăciune, post şi curăţenie să treacă dincolo, în lumea celor ce se roagă veşnic pentru mântuirea noastră.


Jan 22 2009

Alunecând în sus: Liniştea pierdută (jurnal protest)

Îmi aud ca prin vis numele. Eram un atât de adâncit în gânduri încât am trecut pe lângă Bunicu fără să-l recunosc. Este încă frig, au fost multe grade cu minus peste noapte, am făcut bine că nu am mers să dormim la stână în Baiului aşa cum era planul iniţial.

Pe măsură ce urcăm, Bunicu deapănă amintiri ale unor ture mai vechi şi intru, ca de obicei, în starea aceea de visare ce mă caracterizează atunci când am onoarea de a-l însoţi, visare care îmi aduce o stare de bine dar, în acelaşi timp, îmi accentuează starea de lehamite pe care o încerc faţă de prezentul muntelui românesc, aducându-mi aminte de timpurile liniştite în care am început să urc, pe vremea când încă mai erau pădurile – păduri, potecile – poteci, pârtiile – pârtii şi parcă şi oamenii erau mai oameni.

Drumul spre Trei Brazi nu mai aparţine demult montagnarzilor pe bocanci sau schiuri de tură. Trecem pe lângă hoteluri luxoase în parcarea cărora alături de limuzine gomoase stau parcuri de zeci de ATV-uri. Îmi dau seama că va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să ne mai întoarcem la o stare de firesc, în care muntele să aparţină doar muntelui. Sunt interese prea mari şi investiţii mult prea importante pentru a mai putea mai putea să convingem pe cineva că totul se întâmplă haotic şi în defavoarea muntelui şi a omului care vine să se bucure de Măria Sa.

Întâmpin cu multă speranţă ieşirea de pe drum şi revenirea în potecă. Odinioară poteca cobora până jos. Dar acum să cobori pe ea presupune să treci prin sufragerii de vilă sau holuri de hotel.

Suntem dezamăgiţi. Trebuia să ne aşteptăm. Poteca este frământată de trecerile monştrilor mecanici. Tot ce mai sper este ca iubitorii „sportului” să fie prea rupţi de oboseală după porţia de discotecă (scuze, club, eu aparţin unei alte generaţii) şi să doarmă până spre amiază, moment în care noi să fim departe, pe coclauri, cu ochii pe sus spre văile şi crestele dragi ale Bucegilor.

Pieile se lipesc cuminţi pe talpa schiului şi clăparii iau locul bocancilor. Sunt un pic agitat. E prima ieşire adevărată pe schiuri de tură – e drept am avut parte de o încălzire în Ciucaş dar de data aceasta e altceva. Mă chinuie câteva întrebări pe care micile incursiuni în powderul de la Muntele Roşu nu au reuşit să le risipească. Acolo a fost altceva, chiar şi mica incursiune printre copaci a fost într-un loc pe care l-am ales eu. Acum voi fi nevoit să fac schi forestier şi asta nu mi-a plăcut niciodată. Am luat în braţe, de-a lungul timpului, destui brazi pe Familiar-ul Pietrei Mari şi fiecare din aceştia au lăsat loc unei întrebări.

Plecăm la drum. Din loc în loc simt nevoia să îmi protejez focile şi prefer zăpada neatinsă de pe lângă drum, potecii frământate de „cavalerii” ieşiţi la impresionat domniţe, chiar dacă asta înseamnă să fac fabuloase mişcări de gimnastică pentru a evita crengile ce se încăpăţânează să-mi ia la ţintă faţa. Până la urmă, încep să fac abstracţie şi de urme şi de crengi şi de frig. Simt bucuria alunecării în sus şi se reaprinde în mine flacăra libertăţii absolute pe care o resimt de fiecare dată pe munte, flacără ce curăţă din mintea mea noţiunile de casă, de serviciu, de probleme. Rămâne doar copilul îndrăgostit de munte.

La un moment dat, poteca ce ne-a adus în culmea Fitifoiului întâlneşte varianta ce vine direct de la Trei Brazi. Mă amuză un pic situţia. Cruce albastră – toate direcţiile. Cum, în mod evident, nu avem ce căuta la Trei Brazi, nu am nevoie de prea multe îndemnuri să o iau la stânga. Dar de aici mai mult coborâm.

Dacă la urcare lucrurile mi-au fost clare, pasul adăugat necesar coborârii, rămâne încă un mister. L-am mai practicat, vrând, nevrând la ieşirele în afara pârtiei, dar oare voi reuşi să-l stăpânesc aici în pădure şi mai ales, voi reuşi să-l stăpânesc cu legătura deschisă? Cele câteva coborâri frânate de foci din Ciucaş, nu mi-au lăsat mari speranţe că voi reuşi să mă adaptez rapid, chiar dimpotrivă.

Până la urmă stângăcia inerentă începutului nu mă încurcă prea tare. Bunicu a ales excelent traseul, numai bun pentru un debutant în ale schiului de tură. Cobor din ce în ce mai încrezător, frânând în plug doar din când în când. Prea multă lejeritate strică şi mă trezesc cu nasul între schiuri (la propriu). Urmând cu stricteţe urmele profesorului meu, n-am reuşit să analizez cum trebuie configuraţia terenului şi m-am trezit cu vârful schiului înţepenit într-un dâmb, legătura deschisă a funcţionat ca o balama şi m-a proiectat cu capul în zăpadă.

Din fericire incidentul nu are nicio urmare, dimpotrivă, mă înveseleşte teribil ideea de a fi creat, prin mişcarea mea, un sfert de disc portocaliu pe pelicula unui aparat foto imaginar cu declanşatorul pe expunere relativ mare. Îl urmez pe Bunicu ceva mai atent, iar acolo unde e cazul îmi aleg propria mea traiectorie.

Ajungem repede în Valea Râşnoavei, în zona Sanatoriului. Traversăm drumul şi nu mai urcăm spre poteca marcată ci, profitând de avantajul ţanderelor, o luăm de-a dreptul. Intru într-o stare de exuberanţă la văzul zăpezii neatinse peste care alunec cu uşurinţă, schiul devenind parte din mine – ca şi cum m-aş fi născut cu el în picioare.

În circa 10 minute ieşim pe drumul ce urcă spre Dihamul militar. Cu ochii pe Crai şi pe Bucegiul drag remarc totuşi starea drumului ce pare a fi extrem de circulat. Uit repede de el şi arunc spre Bunicu o şuvoi de întrebări de parcă ar fi intrat zilele în sac şi e musai să îmi lămuresc toate dilemele existenţiale legate de cei doi munţi ce fălindu-se în soarele îngheţat, îmi mângâie privirea.

Urcând spre cabana militară începem să întâlnim oameni şi apoi maşini. Multe maşini. Şi de toate felurile: autoturisme echipate sau nu 4×4, ATV-uri, snowmobile. Liniştea muntelui a fost spartă. Încep să mă simt din ce în ce mai stingher prin aceste locuri prin care în alte ierni am trecut cu drag. Mă strivesc construcţiile nou apărute, mă strivesc maşinile parcate în apropierea releelor. Acest loc nu îmi mai aparţine, iar eu nu mai aparţin acestui loc. Muntele începe din ce în ce mai mult să nu îmi mai fie refugiu şi din ce în ce mai des îi asociez ideea de paradis profanat. Eu nu aparţin acestei epoci. Sunt incapabil să mă adaptez şi să accept şi să asimilez schimbările în ritmul în care se succed. Sunt copleşit şi hăituit de românii zilelor noastre, sunt un biet animal pe cale de dispariţie ce s-a născut mult prea târziu. Şi îmi vine să urlu.

Coborârea spre Gura Diham pe „cărarea noastră” pufoasă, mă mai linişteşte puţin, cât să supravieţuiesc câtorva zile, la capătul cărora să părăsesc din nou cu lehamite prezentul şi să visez la timpul când muntele era munte şi oamenii erau mai oameni.


Jan 19 2009

And I say: Romania… !(is my country)… (III)

La douăzeci de ani după ce s-a plătit cu sânge înlăturarea unei vieţi obligatoriu gri, idealurile frumoase în care s-a crezut la momentul respectiv au fost înlocuite de un sistem ticăloşit în care mârlănia este mai valoroasă decât educaţia, birocraţia învinge orice încercare de a gândi liber, iar prostia este argumentul absolut.

Este incredibil câte lucruri absurde acceptăm mai mult sau mai puţin senini, fără să avem puterea de a protesta împotriva lor decât, eventual, în interiorul nostru sau în cercul de prieteni. Este incredibil cum acceptăm orice, de la a sta la cozi imense la capătul căruia ne aşteaptă un funcţionar nervos plătit din banii noştri să lucreze cu un soft inutil şi ineficient, plătit – la rândul lui – din banii noştri, până la a închide ochii şi a privi doar cu durere interioară la modul în care orice lucru frumos din ţara asta este călcat în picioare de nişte parveniţi. Este incredibil cum acceptăm să vedem orice, de la şoferi care depăşesc coloana la semafor sau care claxonează tembel, până la escroci şi/sau analfabeţi îmbogăţiţi peste noapte ce se erijează în strălucitoare modele sociale. Am învăţat să acceptăm ideea că trebuie, în continuare, să dăm şpagă în sistemul medical şi să ne lăsăm conduşi, din prea multă scârbă faţă de fenomenul sindical sau politic, de nişte nesimţiţi.

Am învăţat în aceşti douăzeci de ani, să acceptăm umili soarta, să ne ascundem în spatele întrebării “Ce-am putea face noi?”, însoţită invariabil de lamentarea “Suntem prea mici pentru a face diferenţa.”, am învăţat să ne închinăm viaţa zeului ban şi mai ales posesorilor acestuia, să acceptăm să ne distrugem bunul simţ şi raţiunea pe care se presupune că am fi deţinut-o vreodată – ca şi popor european ce ne place să ne credem, am învăţat să ne visăm egalii unor oameni mediocri, am ajuns să ne complacem în nesimţirea ce ne înconjoară şi chiar să promovăm agresiv modelele ei.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele… I say (again): Romania is (not) my country!


Dec 18 2008

Sentimente amestecate…

M-am străduit să rămân departe de comentariile făcute pe baza subiectului şi asta pentru că încă de la început mi-a fost greu să cred că există vreo şansă să fie găsiţi vii cei doi tineri a căror viaţă a fost cerută ca jertfă de Măria Sa Muntele, undeva într-o zi de noiembrie, pe o vale din Bucegi.

Pe de o parte, m-am străduit să nu spun nimic, pentru că orice montagnard cu capul pe umeri ştie că există în orice tură un risc mai mare sau mai mic şi, totuşi, toţi plecăm să ne bucurăm de munte cu convingerea că ne vom întoarce sănătoşi la familiile noastre. Dar unii dintre noi rămân acolo sus – pentru totdeauna. Pe de altă parte, nu am spus nimic pentru că înţeleg prea bine atât disperarea familiei cât şi faptul că este omenesc imposibil să scormoneşti toată zăpada de pe munte.

Nici nu pot şi nici nu vreau să-mi închipui disperarea bietei mele mame dacă, într-o zi, un telefon va suna să o anunţe că am rămas să ma odihnesc la poalele unei stânci. Tocmai de aceea am o imensă compasiune pentru părinţii tuturor acelora care au pierit pe munte de pe prima potecă de intrare spre munte până sus, acolo în tărâmul zeilor, la peste 8000 de metri.

Pe de altă parte, îmi este la fel de greu de înţeles furia comercială a acestei poveşti şi îndârjirea şi patima cu care se aruncă, în presă, vorbe grele la adresa salvatorilor montani. Ştiu că nu sunt toţi uşă de biserică, am mai văzut şi eu una şi alta în toţi aceşti ani de când cutreier munţii. Şi mai ştiu că nu aş fi în stare să-i spun, în faţă, unui părinte că nu-şi va recupera copilul de sub zăpezi decât la primăvară. Dar totuşi…

Dacă această căutare s-a făcut sau nu bine, dacă au dreptate unii sau alţii, acum nu mai contează. Se pot spune multe, dar cuvintele sunt pentru cei rămaşi şi poate din aceste cuvinte… poate unii vor înţelege că muntele nu iartă… poate…


Nov 29 2008

Dacă prostia ar durea probabil că…

… probabil că de undeva de la mine din cameră ar răsuna zilnic o porţie de urlete şi probabil că nu ar mai exista o bună porţie din postările de pe această pagină.

Contextul? Niciunul care să aibă, aparent, legătură cu subiectul, am umblat un pic prin Braşov – uriaşul şantier braşovean, un pic prin magazinele de munte – pline ochi de parcă ar fi avut reduceri de sezon (şi sigur nu se întâmpla asta) şi am ajuns acasă mai îndârjit ca niciodată. Marfă – puţină, destul de urâtă şi nu de o calitate extraordinară (cel puţin ghetele tehnice la care m-am uitat, mie nu mi-au plăcut) şi, mai ales, scumpă rău (trecem peste asta, sunt dispus să fac un sacrificiu).

Concluzia, musai că sunt prost… pentru că oricum eram singurul căruia părea să îi pese şi de preţuri. Nuuuu… nu vă gândiţi superficial! Musai că sunt prost din moment ce, de atâţia ani, nu găsesc răspunsul la întrebarea: Cum naiba se câştigă banii?!?