Amertume
Atât de uşor uităm că unele lucruri (sau poate unii oameni) au contribuit la ceea ce suntem acum… Lăsăm totul în spate şi ne vedem de drum…
Atât de uşor uităm că unele lucruri (sau poate unii oameni) au contribuit la ceea ce suntem acum… Lăsăm totul în spate şi ne vedem de drum…
Într-o zi, m-am trezit obosit. Visasem că am lucrat toată noaptea în grădină, unde am cules merele de pe jos şi le-am urcat în copac.
Poate exagerez dar, uneori, mi se pare că şi în viaţa de zi cu zi, de mult prea multe ori ne zbatem să urcăm fructele în copac. În copacul bunului simţ, desigur. Copac din care unii par a fi căzut iremediabil. Altfel cum ar putea să fie explicată împrospătarea continuă a fumului de ţigară într-o biată încăpere 2×2 “dotată” cu nu mai puţin de 4 afişe cu “Fumatul interzis”? Bag de seamă că unele creiere, trecute/muncite din greu prin facultăţi, sunt curăţate de legăturile ce le aveam cu oamenii peşterilor şi nu mai sesizează “picturile rupestre” de pe hârtiile A4, dar să nu înţeleagă şi scrisul de sub ele…
Sau poate că, precum mărul lui Eiştein (sic!!!), am căzut eu din copac… ocazie cu care mi-a intrat o bârnă în ochi şi nu mai văd că România !este ţara mea.
Undeva, într-un parc naţional, un individ a vrut să se ducă cu X5-ul din dotare la un grătar pe marginea lacului glaciar. Amendat, exclama şocat: “Pot confirma şi eu teroarea de pe Retezat, acolo nu poti să faci nimic, că şi sar pe tine cu amenda… Aşa că a doua zi spre seară eram la Poiana Braşov. Parcă am revenit din iad in rai.”.
Cam asta e ţara în care trăim. Ţara în care o amendă primită de nişte indivizi ce încalcă limitele unor parcuri naţionale devine o ştire ce îmi trezeşte doar un biet zâmbet amar. Pentru că dincolo de această biată filă într-un carnet de amenzi am văzut prin păduri atâtea motociclete, ATV-uri, maşini de teren, construcţii, exploatări forestiere, munţi de gunoaie, grătărişti cu radioul dat la maxim, turişti cu echipament de ultimă generaţie dar certaţi de bunul simţ etc. încât am ajuns să mă scârbesc şi să mă întreb, oarecum retoric, dacă vom intra vreodată în normalitate?
Într-o discuţie legată de munţii Ţarcu, un motocliclist clama dreptul lor de a parcurge crestele munţilor. Aducea în sprijinul lor faptul că alţii construiesc în zonă. Într-o altă discuţie, pe un site de munte, unul din liderii unui grup de iubitori al maşinilor 4×4 susţinea că ei – conducătorii acelor maşini au participat şi la acţiuni umanitare – de parcă acest lucru ar fi scuzat prezenţa (într-o tură separată) acestor maşini într-un râu de la poalele Craiului. De mult prea multe ori am văzut ATV-işti aducând ca şi argument, în favoarea lor, acţiunile de curăţenie efectuate de ei sau tăierea pădurilor ca şi acţiune mai distrugătoare decât a lor. Trăim în ţara scuzelor. Fiecare găseşte o scuză, un argument cât de mic, să se sustragă de la o normalitate a cărei exemple le găsim atât de aproape de noi.
Undeva, într-un parc naţional, a fost dată o amendă normală ce, în acest ocean de anormalitate, a devenit o ştire… Dar cine va amenda sutele de indivizi ce distrug tot ce au la îndemână?
În mod cert, atunci când a produs tricoul din imaginea de mai jos, intenţia cunoscutei firme de produse sportive a fost să sublinieze că după apariţia lor pe piaţă, sportul a devenit un fenomen de masă şi din ce în ce mai mulţi fac mişcare.
La români, cu sportul… mai greu. Se chinuie să ne-o demonstreze chiar Ministerul Învăţământului, reducând numărul de ore de sport.
Revenim la tricou: l-am văzut întâmplător, pe un tip. Nu mă uit, de obicei, după tricouri, iar după tipi cu atât mai puţin, dar de data aceasta mi-a atras atenţia combinaţia tricou, inscripţie şi…. burta imensă a purtătorului. Concluzia firească: “Until 1972, people walked. Since then, they are driving!”.
“Într-o zi un copil a urcat pe-un deal de la marginea unui sat. Când a revenit jos, nişte săteni, uitându-se ironic la el, i-au zis: Mare ispravă ai mai facut şi tu!, iar copilului i s-a făcut ruşine de realizarea lui.”
Se presupune că, adulţi fiind, înainte de a vorbi avem grijă la ceea ce urmează să spunem. Dar, de câte ori în viaţă nu am fost “sătenii” din rândurile anterioare? De câte ori nu am făcut pe cunoscătorii, explicând copilului că existau şi variante mai grele de a ajunge în vârful dealului sau că există şi dealuri mai înalte? Privindu-ne sincer în oglinda sufletului, constatăm că am făcut-o de multe ori. Uneori nu atât de evident, uneori animaţi de intenţii bune, dar am făcut-o cu toţii.
Uităm atât de uşor cât de mult însemna pentru noi ca şi copii (sau ca începători într-o activitate oarecare) chiar şi un succes ce ar putea să ni se pară acum modest. Şi mai uităm, atât de uşor, că unii dintre noi nici măcar nu au reuşit să urce dealul de la marginea satului, nici la vârsta copilăriei şi nici ca adulţi.
Din păcate, modestia şi cuminţenia în vorbă au încetat demult să mai fie cultivate. Au fost înlocuite de un sistem de (non-)valori ce ne urâţeşte caracterele, ce ne împinge să ieşim cu orice preţ în faţă, să aruncăm cu noroi în orice realizare ce nu ne aparţine, mai ales dacă nu ne este şi nouă la îndemână. Poate că nici nu mai realizăm că este şi vina noastră ca şi indivizi. Aşa am fost învăţaţi şi ne este greu să concepem că nu acesta este comportamentul firesc.
PS: “Parabola” de la care a plecat acest articol îmi aparţine. Nu există în realitate nici copilul şi nici sătenii, există doar nişte comentarii stupide la adresa performanţei unui adolescent, realizare inaccesibilă multora dintre cei implicaţi în discuţie.