Mar 15 2010

Coincidenţă…

… sau nu, am dat peste imaginea asta exact în perioada în care s-au împlinesc 4 ani de când lucrez la [[… CENZURAT …]]

padureadevise.ro

Un singur regret, legat de această imagine: Nu am realizat-o eu, evident că a fost altcineva care mi-a luat-o şi de data asta înainte.


Jan 26 2009

Între două clickuri…

Urmatoarele zile ar trebui interzise: luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi… ziua în care rămâi fără bani!

Din partea mea, toate celelalte zile pot să rămână.


Jan 19 2009

And I say: Romania… !(is my country)… (III)

La douăzeci de ani după ce s-a plătit cu sânge înlăturarea unei vieţi obligatoriu gri, idealurile frumoase în care s-a crezut la momentul respectiv au fost înlocuite de un sistem ticăloşit în care mârlănia este mai valoroasă decât educaţia, birocraţia învinge orice încercare de a gândi liber, iar prostia este argumentul absolut.

Este incredibil câte lucruri absurde acceptăm mai mult sau mai puţin senini, fără să avem puterea de a protesta împotriva lor decât, eventual, în interiorul nostru sau în cercul de prieteni. Este incredibil cum acceptăm orice, de la a sta la cozi imense la capătul căruia ne aşteaptă un funcţionar nervos plătit din banii noştri să lucreze cu un soft inutil şi ineficient, plătit – la rândul lui – din banii noştri, până la a închide ochii şi a privi doar cu durere interioară la modul în care orice lucru frumos din ţara asta este călcat în picioare de nişte parveniţi. Este incredibil cum acceptăm să vedem orice, de la şoferi care depăşesc coloana la semafor sau care claxonează tembel, până la escroci şi/sau analfabeţi îmbogăţiţi peste noapte ce se erijează în strălucitoare modele sociale. Am învăţat să acceptăm ideea că trebuie, în continuare, să dăm şpagă în sistemul medical şi să ne lăsăm conduşi, din prea multă scârbă faţă de fenomenul sindical sau politic, de nişte nesimţiţi.

Am învăţat în aceşti douăzeci de ani, să acceptăm umili soarta, să ne ascundem în spatele întrebării “Ce-am putea face noi?”, însoţită invariabil de lamentarea “Suntem prea mici pentru a face diferenţa.”, am învăţat să ne închinăm viaţa zeului ban şi mai ales posesorilor acestuia, să acceptăm să ne distrugem bunul simţ şi raţiunea pe care se presupune că am fi deţinut-o vreodată – ca şi popor european ce ne place să ne credem, am învăţat să ne visăm egalii unor oameni mediocri, am ajuns să ne complacem în nesimţirea ce ne înconjoară şi chiar să promovăm agresiv modelele ei.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele… I say (again): Romania is (not) my country!