Jan 21 2010

Ce-aveţi cu toţii?

Cuvintele se smulg din mine şi ies făr’ de-ncetare, în timp ce-n întuneric, eu mă plimb pe străzi.

Ce-aveţi cu toţii? Mi-e dor de iernile de altădat’, cu zăpezi maaaaaaaari, ce scârţâiau sub tălpi. Mi-e dor de străzile-mi înguste, văzute de pe sănia zburând, la ceasuri mici de seară, cu gălăgioşii veseli din ceata de nebuni. Şi poate mi-e dor şi să mai joc un fotbal, cu o minge îngheţată, colo – în curtea Şcolii, şi să mă dau pe gheaţă pe-al Turcheşului drum.

Ce-aveţi cu toţii? Îmi place frigul ce mă arde, întinzând arcuri în muşchii-mi obligaţi la mers. Mie mi-e dor să văd alb totul, în pădurea ce mă cheamă, colo pe pantele Brădetului cel drag, acolo unde gerul ascundea sub gheţuri izvorul cel ştiut. Şi poate mi-e dor şi să mai urc o dată în clăparii cei de plastic, până colo sus, în dosul Coastei Vii, ş-apoi să bat zăpada, cu gaşca mea cea veche, pentru a aluneca-n voie, fără a mă plânge-n urmă de-al dealului urcuş.

Şi toate aceste fiind zise, zău de înţeleg de ce lumea mă ia drept un nebun… ce dacă mie-mi place să îmi vorbesc pe stradă?


Mar 19 2009

Pledoarie pentru mişcare

30 de minute.

Am închis uşa biroului la şi un sfert şi am urcat în autobuzul de Săcele la fără un sfert. Nu ştiu exact distanţa parcursă (în jur de 3 – 4 kilometri), dar ştiu că mă simt excelent de fiecare dată când, plecând de la serviciu, reuşesc să fac un pic de mişcare. Mă mai simt bine şi pentru că reuşesc să parcurg această distanţă în ritm alert, folosind acest prilej pentru a mai arde din calorii, în condiţiile în care nu ajung la o sală (de altfel nici nu îmi place ideea de a face sport în interior), iar muntele îmi este accesibil doar la sfârşit de săptămână.

Pasiunea mea pentru munte fiind binecunoscută printre colegi, mulţi dintre ei socotesc că această plimbare de seară mi-este facilitată de desele ieşiri în natură. Eu aş zice că este invers. Faptul că apuc să mă bucur de munte fără a mă chinui la urcarea pantelor se datorează şi acestui mic antrenament zilnic.

— — —

17:56. Este prima oară când o văd, după o zi în care reprizele de viscol au redus uneori orizontul vizual la 30-40 de metri, dar ce privelişte minunată! De la “loja” mea, căţărată la etajul 8 (de fapt socotind şi mezaninul, sunt ceva mai sus), urmăresc vrăjit spectacolul de seară al Pietrei Mari şi simt brusc că m-am încărcat cu energie. A apărut în sfârşit soarele şi poleieşte culmea muntelui ce mi-este atât de drag. La fel de brusc pe cât a apărut soarele, apare şi ideea de a încheia ziua la birou imediat după ce expiră timpul reglementar (“sport” pe care nu l-am mai practicat de ceva timp) şi să plec pe jos spre casă. Îmi lipsesc aceste plimbări lungi, plimbări pe care le-am întrerupt de vreo două săptămâni, mai mult de nevoie decât de voie.

18:15. Am ieşit pe uşa biroului şi aştept liftul. Ştiu… va dura extrem de mult până apare singurul lift funcţional al acestui nenorocit de bloc, dar m-a prins lenea. Offf…

18:20. Aş fi ajuns demult în stradă, dar dacă n-a venit liftul… Mi-e frig, hai cu autobuzul.

18:25. Hei… am greşit direcţia. Staţia e în partea cealaltă… Ce repede merge tipul ăsta. Uffff…

În faţa mea, un puştan cu vreo zece centimetri mai înalt decât mine, se distanţează constant. Puştan – el, copil – eu. Mi-am păstrat vechiul joc al copilăriei în care mă întreceam cu bicicliştii, maşinile sau pietonii, încercând să-i depăşesc măcar pe distanţe scurte… Nah, stai aşa amice… pe aici nu se merge mai repede decât pot eu să merg.

Aşa ceva nu-i posibil. Căţărat pe cei zece centimetri suplimentari, tipul merge mai repede ca mine. Schimb tactica. Şi ritmul. Şi viteza. Nu mai merg în ritmul lui, merg în al meu, cu paşi repezi. Ufff… ce bine e. Uite stressul cum se evaporă! :D Îl ajung din urmă… L-am depăşiiiiiiit. L-am depăşit, dar nu mă opresc. Mânânc asfaltul…

Ce bine mi-ar prinde o alergare. Dar unde să alerg? Azi dimineaţă, doamna ministru (a Tineretului şi Sportului) susţinea un program menit să încurajeze tineretul să facă sport. În timp ce mă mişc din ce în ce mai alert, mă gândesc la oraşele din din ce în ce mai poluate, la spaţiile verzi din ce în ce mai reduse, la pistele pentru biciclete – mai mult teoretice. Puţinele bazine de înot oferă ciuperci la preţuri prohibitive, iar de baze sportive deschise şi publicului larg, mă abţin să amintesc pentru că… nu prea am ce aminti. Chiar şi pe munte, spaţiu de mişcare tradiţional, locurile în care poţi să alergi sunt din ce în ce mai puţine. Dacă nu cumva s-a construit în plină pădure, lucru ce îmi taie, de obicei, cheful de a mai trece prin zonă, atunci musai să dai prioritate mecanizaţilor care ignoră cu succes orice barieră, chiar şi aceea a bunului simţ. Rămâne statistica dură, anunţată de doamna ministru, aceea ce spune că o mare parte din populaţia României este ameninţată de obezitate (cuuum? sportul ăla cu tractoraşe pe patru roţi cu care distrugeţi potecile, nu slăbeşte???) şi rămân pentru alergare trotuarele – numai bune pentru cursa de 3000 de metri obstacole: cu săritură peste maşinile parcate aiurea sau peste şanţurile şi gropile lăsate în urmă de diversele regii.

18:39. Nu-mi vine vine să cred. Am ajuns atât de aproape de destinaţie fără să trebuiască să încetinesc. Şi mă simt excelent. Este prima oară după mult timp când sunt eliberat complet. Nu mă mai gândesc decât la munte, la ceea ce aş vrea să fac anul acesta şi la cât de bine mă simt. Acum, trecut de 30 de ani, sunt în cea mai bună formă fizică a vieţii mele. Nici măcar atunci când am început să urc pe munte nu aveam rezistenţa şi capacitatea de efort pe care o am astăzi.

18:45. Am urcat în autobuzul care mă va duce acasă. Probabil că cei care mă privesc, văd faţa mea radiind de bucurie. Pentru că acesta este sentimentul. Trăiesc la intensitate maximă bucuria mişcării. Şi aştept primăvara pentru a putea veni până acasă pe jos!

— — —

Nu am fost niciodată un sportiv în adevăratul sens al cuvântului, deşi, ca şi copil, am cochetat cu tenisul şi patinajul. Şi totuşi, nu concep viaţa fără mişcare. Este, poate, reminiscenţa copilăriei petrecute mereu afară – mereu alergând după ceva (minge, fluturi, himere), mereu căţărându-mă în copaci. Prin urmare, vă propun:

30 de minute.

Atât şi nimic mai mult. 30 de minute de bucurie, de eliberare de stressul cotidian prin mişcare, 30 de minute pentru sănătatea dumneavoastră!