Pădurea de vise

Un om inteligent poate să formuleze atât de bine o minciună încât ceilalţi să nu se prindă că minte. Un om cinstit nu va putea niciodată să facă acest lucru. Rezultă că un om cinstit nu este inteligent.

Mă priveşte din spatele parbrizului în timp ce sprâncenele-i s-au încruntat a reproş. Pentru o secundă, privirile noastre se întâlnesc şi trebuie să-mi pun pavăză pentru a mă apăra de scânteile-i muştruluitoare.

Îmi cer scuze, domniţă, de v-am supărat. De săptămâna viitoare urc şi eu la volan. Promit să fiu galant şi să vă acord prioritate de dreapta, dacă îmi promiteţi că nu mai circulaţi cu maşina… pe trotuar.

Într-o zi, m-am trezit obosit. Visasem că am lucrat toată noaptea în grădină, unde am cules merele de pe jos şi le-am urcat în copac.

Poate exagerez dar, uneori, mi se pare că şi în viaţa de zi cu zi, de mult prea multe ori ne zbatem să urcăm fructele în copac. În copacul bunului simţ, desigur. Copac din care unii par a fi căzut iremediabil. Altfel cum ar putea să fie explicată împrospătarea continuă a fumului de ţigară într-o biată încăpere 2×2 “dotată” cu nu mai puţin de 4 afişe cu “Fumatul interzis”? Bag de seamă că unele creiere, trecute/muncite din greu prin facultăţi, sunt curăţate de legăturile ce le aveam cu oamenii peşterilor şi nu mai sesizează “picturile rupestre” de pe hârtiile A4, dar să nu înţeleagă şi scrisul de sub ele…

Sau poate că, precum mărul lui Eiştein (sic!!!), am căzut eu din copac… ocazie cu care mi-a intrat o bârnă în ochi şi nu mai văd că România !este ţara mea.

Undeva, într-un parc naţional, un individ a vrut să se ducă cu X5-ul din dotare la un grătar pe marginea lacului glaciar. Amendat, exclama şocat: “Pot confirma şi eu teroarea de pe Retezat, acolo nu poti să faci nimic, că şi sar pe tine cu amenda… Aşa că a doua zi spre seară eram la Poiana Braşov. Parcă am revenit din iad in rai.”.

Cam asta e ţara în care trăim. Ţara în care o amendă primită de nişte indivizi ce încalcă limitele unor parcuri naţionale devine o ştire ce îmi trezeşte doar un biet zâmbet amar. Pentru că dincolo de această biată filă într-un carnet de amenzi am văzut prin păduri atâtea motociclete, ATV-uri, maşini de teren, construcţii, exploatări forestiere, munţi de gunoaie, grătărişti cu radioul dat la maxim, turişti cu echipament de ultimă generaţie dar certaţi de bunul simţ etc. încât am ajuns să mă scârbesc şi să mă întreb, oarecum retoric, dacă vom intra vreodată în normalitate?

Într-o discuţie legată de munţii Ţarcu, un motocliclist clama dreptul lor de a parcurge crestele munţilor. Aducea în sprijinul lor faptul că alţii construiesc în zonă. Într-o altă discuţie, pe un site de munte, unul din liderii unui grup de iubitori al maşinilor 4×4 susţinea că ei – conducătorii acelor maşini au participat şi la acţiuni umanitare – de parcă acest lucru ar fi scuzat prezenţa (într-o tură separată) acestor maşini într-un râu de la poalele Craiului. De mult prea multe ori am văzut ATV-işti aducând ca şi argument, în favoarea lor, acţiunile de curăţenie efectuate de ei sau tăierea pădurilor ca şi acţiune mai distrugătoare decât a lor. Trăim în ţara scuzelor. Fiecare găseşte o scuză, un argument cât de mic, să se sustragă de la o normalitate a cărei exemple le găsim atât de aproape de noi.

Undeva, într-un parc naţional, a fost dată o amendă normală ce, în acest ocean de anormalitate, a devenit o ştire… Dar cine va amenda sutele de indivizi ce distrug tot ce au la îndemână?

Mi-au sărit în ochi întâmplător.

Plecasem de la gară şi îngheţam bine în staţia unde aşteptam de vreo jumătate de oră să apară troleibuzul ce, teoretic, ar fi trebuit să vină din zece în zece minute. (Mulţumesc frumos regiei de transport din Braşov, nici nu îngheţasem tare şi nici nu era foarte obosit după două zile de munte). Eram deja prea nervos pentru a mai putea protesta, când am zărit pe jos micii năsturaşi albi. Nu, nu erau florile de primăvară. Şi nu, nu erau nici nasturii de la cămaşa unui copil. Dar erau mulţi şi făceau trotuarul să arate asemeni unui obraz pătat de pojar.

I-am zărit din nou astăzi. La fel de mulţi deşi nu mai eram în staţia de autobuz. Mi-au sărit în ochi în secunda în care m-am lipit de una din petele albe.

Dragi românaşi, în secunda în care aruncaţi o gumă pe jos, puneţi mâna pe obraz. Nu l-aţi simţit? Este degetul meu care vă bate obrazul!

PS: Nu trăiesc din iluzii, este doar unul din zecile obiceiuri nesimţite ale românilor!