Jul 11 2012

E prea mult?

E prea mult sa zici “Te rog”? E prea mult sa ceri voie înainte de a copia? De aici, de dincolo, de oriunde? E chiar atât de greu de înţeles faptul că nu îmi faci nicio favoare copiind conţinutul pe site-ul tău?

 

Chiar a devenit un lucru atât de dificil de înţeles că nu tot ce e publicat pe net poate fi preluat fără a supăra omul care a muncit la acel material?

 

UPDATE :

Aceeaşi fotografie a fost folosită de 3 website-uri diferite. Deşi fiecare din administratori a fost contactat, nu am primit nici măcar o literă de scuze.

Reacţii :

– un blogger a retras-o. (Îi mulţumesc, deşi nu şi-a cerut scuze, dar, de la om de munte la om de munte, aş fi preferat să mi-o ceară înainte să o folosească. Nu scot bani din ceea ce scrie / apare pe-aici… deci nu vreau decât un amărât de “Vă/Te rog…”)

– împotriva altuia am emis un “copyright claim” ( http://automattic.com/dmca/ ) – aştept răspuns.

– al treilea site… Deocamdată “Echh…” şi caut hosterul. Gestul acestora din urmă mă irită cu atât mai tare cu cât este vorba de o organizaţie aflată (cel puţin declarativ) sub patronajul unei biserici (“Să nu furi”?!?).

 


Dec 23 2011

Pauza mentala

Dragi prieteni,

Din păcate, aşa cum poate aţi observat, câţiva băieţi “destepţi” din lumea arabă şi-au pus în gând să îmi strice Pădurea…

Prin urmare, presat de timp, am pus pe picioare o varianta temporară, lipsită de elementele pe care le stiaţi. De îndată ce voi gasi o găzduire mai decentă (Andrei!?! Ce zici, decent wwh? :P), vom muta, şi eu şi Oana site-urile şi vom relua postările.

Pana una alta, daţi-mi voie să vă urez Sărbători fericite şi La mulţi ani!


Sep 24 2011

Da, dragă doamnă! Sunt un prost!

Da, dragă doamnă! Aveţi dreptate. Lucrurile se prezintă exact aşa cum i-aţi spus, ridicând din umeri cu lehamite, pasagerului din dreapta dumneavoastră: sunt un prost! Mă recunosc şi plec ruşinat capul.

Atât vă rog, dragă doamnă, data viitoare, încercaţi să urmaţi liniile acelea albe desenate pe asfalt, chiar dacă vi se pare că  nu sunt desenate drept. Ar fi mai simplu pentru toţi.

 

PS: Acest rânduri se adresează unei singure persoane: acelei doamne ce, astăzi – pe la prânz, a decis că printr-un anume giratoriu de pe Calea Bucureşti  se circulă ţinând volanul drept.

Nu! Nu m-a surprins manevra, doamnă dragă, pentru că nu sunteţi primul şofer ce, plecând de pe prima bandă, face asta, trimiţându-mă la arat ronduri sau spre maşinile altor şoferi.

Nu, dragă doamnă, m-a surprins doar gestul de lehamite de după. Şi m-aş bucura nespus dacă printr-o întâmplare ciudată aţi citi aceste rânduri şi v-aţi prinde, în sfârşit, de ce vă claxona un prost dintr-o maşină roşie!

Şi nu!, dragă doamnă, v-aţi temut degeaba, nu urma să va pun o frână bruscă în faţă, deşi sunt un prost.


Jun 20 2011

Despre cum să îţi piară cheful definitiv

Cum a arătat ziua mea până acum?

1. Mi-am găsit maşina zgâriată cu cheia pe uşile din dreapta (în faţa casei proprii, parcată cât se poate de legal şi corect încă de vineri seara)
2. Mi-am găsit o fotografie documentară “împrumutată” fără nici-o jenă pe un blog wordpress. (Cum e rezultatul a trei luni de muncă, mi-a picat mai prost decât anterioarele “împrumuturi” de text).

O zi frumoasă, deci, şi mai e până diseară. Bine ca suntem sănătoşi.

PS la 1: Ce neam tembel. :(
PS la 2:
a. O să mut paragraful privind drepturile de autor în partea de sus a blogului, deşi mă cam îndoiesc că foloseşte la ceva. Până atunci, am trimis celui care a copiat fotografia un mesaj şi, în caz că nu răspunde pozitiv, urmează să trimit un mail hoster-ului (respectiv wordpress).
b. NU TOT CE E ONLINE ESTE SI PUBLIC.

Later edit Fotografia a fost ştearsă de pe blogul respectiv. Un gest de normalitate. Şi când te gândeşti că un “Vă rog frumos…” înainte de postare era suficient…


Mar 1 2011

(Ne)linişti (non)creative

Scrisul, ca şi mersul pe munte, necesită o anumită obişnuiţă şi, în acelaşi timp, un anume neastâmpăr creator. Atât timp cât am reuşit să îmi păstrez obişnuinţa de a mă aşeza în faţa tastaturii şi a scrie, “Pădurea” a fost efervescentă… când zâmbitoare, când încrâncenată, dar întotdeauna pasională.

Cumva, neliniştile ce mă tot încearcă de mai bine de un an au reuşit să inhibe muza ce a hrănit toate acele articole de început. Îmi doresc să mai scriu, îmi doresc să văd că literele curg din tastatură şi se aşează cuminţi în dreptughiul alb al editorului şi, pe măsură ce spaţiul rămâne neocupat, un fel de furie amestecată cu dezamăgire mă cuprinde. Dezamăgirea de a nu scrie, dezamăgirea legată de faptul că…

… Am reuşit, undeva pe drum, să îmi pierd speranţa că mâine mă voi trezi mai liniştit, într-o lume normală şi civilizată. Romania is (not) my country era supapa mea, era modul meu de a protesta şi de a arăta, rarilor citititori care au ajuns întâmplător sau nu pe această pagină, că există şi o altfel de normalitate şi mi-aş dori să ajungem la ea.

La mai bine de un an de la ultimul articol din această serie, mă simt, într-un mare fel, învins… şi incapabil să realizez că astăzi ar fi trebuit să scriu despre ghiocei.