Pădurea de vise

Ţi-am spus?

Îmi place sa-ţi privesc ochii dimineaţa, să le sorb cu nesaţ licărul de fericire ce mă îmbrăţişează îndelung şi îmi place sărutul ascuns al pupilei ce se dilată uşor pentru a mă cuprinde.

Ţi-am spus?

Îmi place zâmbetul ochilor tăi…

Seara, când adorm, visez din nou la pădurea veche şi, copil fiind, alerg printre albe margarete în iarba-ncinsă în care greierii-şi cântă norocul preţ de o clipă. În timpul acesta, vântul ce pleacă marea cea verde îmi susură în ureche poveşti pe care doar copii le ascultă şi le văd desenate pe cer cu carioca. Sunt iarăşi acolo preţ de o seară şi merg prin pădurea cea rară în căutarea micilor bijuterii roşii de fragă, umplându-mi sufletul cu raze ce-şi taie drum prin frunza cea verde.

Seara când adorm, visez din nou la stânca cea albă pe care-mi freamătă mâna şi corpu-mi se-tinde în îmbraţişări pătimaşe ce prind lumina-ncleştare, mângăiat fiind… de sărutul buzelor tale. Visez din nou la pădurea cea veche şi iarăşi sunt copil, lin adormind la sânu-ţi ce miroase a mugur de brad şi a fragă pe care scrie iubire.

Buzele fetei se apropiară de ale tânărului şi clipa încremeni în aşteptarea atingerii. Mâinile se strânseră mai tare şi un freamăt trecu prin corpurile lor. Era clipa mult aşteptată, lumea dimprejur dispăruse, culorile se amestecaseră, sunetele se estompaseră. Rămăseseră numai ei doi, îmbrăţişaţi în lumina vagă ce aducea pe feţele lor un tainic zvon de umbre, dar un întreg univers îşi aştepta împlinirea în al lor sărut, un univers născut din cuvinte, din joacă şi din dorinţe.

Se priveau, ochi în ochi, şi aşteptau atingerea buzelor. O tânjeau, o anticipau, o doreau. Dar sărutul întârzia o clipă, o clipă lungă cât o eternitate, o clipă în care în minţile lor se amestecau imagini vechi şi noi, o clipă inocentă cu iz de măr copt şi scorţişoară, o clipă în care se adunaseră toate speranţele şi iluziile şi visele.

Buzele s-au atins într-un târziu, într-o sfioasă îmbrăţişare catifelată. Era primul lor sărut, sărut cu parfum de petale de trandafiri, era sărutul ce năştea iubirea.

În căutarea ta am umblat pe ici pe colo ca biet hoinar fără de ţintă, biet suflet zdrenţuit ce-şi căuta perechea. În căutarea ta, am întrebat buze de fată, am cercetat zări, am urcat munţi şi am coborât văi, răsturnând astfel zeii de piatră ai minţii mele.

În căutarea ta am înfruntat soarele şi m-am făcut frate cu vântul – cântându-mi tăcerea, am rupt încălţări şi mi-am frânt inimi, am zburat şi am văzut Cerul, am privit apa şi mi-am tulburat privirea, am fost şi clown şi jongleur şi îmblinzitor de nori, stârnind sângerii furtuni interioare.

În căutarea ta am bătut cetăţi şi am ridicat ziduri în privire, am auzit muzici şi, dormind, mi-am ascultat inima, am fost şi scut şi sabie şi zală şi cal negru de lumină, câmp şi flori, am fost copac şi mi-am găsit rădăcina în apusuri, îmbătrânind de fiecare dată cu o secundă.

În căutarea ta am învăţat să te iubesc, deşi nu te găsisem încă.

Şi apoi, într-o zi frumoasă de toamnă, te-am găsit, iubita mea, şi te-am sărutat, împlinind şi visul şi zborul şi dorul inorogului ce-mi veghează destinul.

Mă simt ciudat.

Mi-e dor sa fiu acolo sus, mi-e dor să fie linişte, să fie aer curat şi un jar care să mă încălzească blând, mi-e dor să nu asociez muntele cu paradisul profanat, să nu mă gândesc la lume, să nu mă gândesc la bani…

Şi… mi-e tare dor de tine…