Feb 8 2010

Lumini şi umbre (2)

padureadevise.ro

Întrebări fără răspuns. Răspunsuri fără de-ntrebare. Doruri şi tăceri. Sau poate doar lumini şi umbre cărora le lipsesc atât de mult parfumul tău…


Jul 17 2009

Magazinul de vise (Finalul)

N-am avut curajul să o “citesc” până la capăt. Am parcurs primele pagini, atunci, în tren, şi apoi, şocat, am închis-o, am pus-o într-un raft al bibliotecii şi aproape că am uitat de ea. Au trecut trei ani, trei ani în care care nu m-am gândit decât rareori la bătrân şi la cartea lui. Până într-o dimineaţă, când mi-au răsunat în minte cuvintele lui: “Aici intraţi când vă este scris şi veţi pleca atunci când vine momentul să plecaţi.”

Oare ce o fi vrut să zică? Din dimineaţa aceea, cartea a devenit o obsesie pentru mine. E acolo, o văd în permanenţă. Roşie ca flacăra iadului, mă chinuie, mă obsedează, mă face să nu mai fiu eu. “Trebuie să o duc înapoi, să scap de ea şi să şterg din minte amintirea bătrânului”.

Asfaltul fierbe. Şoseaua plină de curbe se transformă în mintea mea obosită, devine un dragon ce şerpuieşte pentru a mă înghiţi. Sunt prea obosit. Nopţile nedormite îşi spun cuvântul. De ce nu am luat trenul? Oare mai trăieşte bătrânul? Oare mai găsesc magazinul? Oare…

Şi totuşi, părăsind hotelul, acelaşi hotel ca acum trei ani, în care sunt cazat, ironică joacă a soartei, în aceeaşi cameră, îndoielile prind rădăcină în mine. Rătăcesc pe străzi cu orele, evitând de fiecare dată să intru pe strada unde se afla magazinul. Simt ochii trecătorilor aţintiţi deasupra mea. Pesemne că am luat alura unui nebun rătăcit, probabil că mormăi cuvinte neînţelese într-un intens dialog cu mine însumi, sunt transpirat şi mă simt obosit.

S-a făcut deja târziu de tot, iar vitrinele luminate ale magazinelor aruncă lumini stranii pe caldarâmul străzii pe care îl tot fixez cu privirea, neîndrăznind să mă uit după firma ruginită. Mă apropii încet, aproape mă târâi, de clădirea ce adăpostea magazinul… “Trebuie!”. Dar în locul unde mă aşteptam să găsesc vitrina prăfuită şi uşa scorojită a Magazinului de vise, mă întâmpină o librărie cochetă, cu un aer intim, dar în care nu regăsesc nimic din Magazinul bătrânului. Simt o strângere de inimă când împing uşor uşa de sticlă. Aştept înfricoşat să aud zgomotul clopoţelului dar…

Din spatele tejghelei mă întâmpină zâmbetul cochet al unei tinere.

– Bună ziua!
– Sărut mâna! domnişoară!…

Nu îmi găsesc cuvintele. Pe cât de greu mi-a fost să caut magazinul bătrânului, pe atât de greu îmi este acum, negăsindu-l.

– Ştiţi… Caut… Înainte de a fi librăria aceasta aici, era un bătrân avocat ce ţinea un Magazin… De fapt, este impropriu spus magazin. Dar… afară scria Magazinul de vise. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu acel bătrân?
– … Înainte să deschidem noi magazinul, acum doi ani, aici era o dărăpănătură în care nu locuia nimeni de ani de zile. Nu sunteţi din zonă, nu?

Nu îi mai răspund… Ieşind pe uşă, îmi simt mintea rătăcită, luminile oraşului mă zăpăcesc, strada se învârte cu mine.

– Nenea! M-a pus cineva să vă dau biletul ăsta!

Până să îmi revin, puştiul ce mi-a strecurat în palmă petecul de hârtie fugise. Privesc la hârtia îngălbenită. Are mirosul acela specific de hârtie veche, acelaşi pe care îl are şi cartea pe care, uitând de ea, am ţinut-o sub braţ o zi întreagă. O pusesem aşa la hotel, în speranţa că îmi voi încropi o aparenţă relaxată. Abia acum realizez că am ţinut-o strâns şi că mă doare braţul.

Treceţi strada şi intraţi în curtea de la numărul 19. În capătul curţii, veţi vedea o scară de lemn pe care veţi urca la al doilea etaj. Intraţi, fără să mai ciocăniţi, la a treia uşă, pe dreapta.

Avocat Predescu

La numărul 19, mă întâmpină o poartă uriaşă din lemn – înnegrită şi gârbovită de trecerea timpului. Apăs mânerul uriaş al porţii şi mă opintesc bine ca să pot împinge uşa ce se deschide cu un scârţâit infiorător. Pare a nu mai fi fost deschisă de ani de zile. Curtea este de fapt un gang lung şi întunecos la ora aceasta târzie, închis pe toate laturile de clădirea cu două paliere, a cărei apartamente nu par a fi locuite. Abia zăresc, undeva la capătul gangului, scara pomenită în mesaj. Intru cu teamă, aşteptându-mă în orice clipă să apară din cine ştie ce cotlon un câine care să-şi apere imperiul pustiu.

Urc cu teamă pe scările la fel de bătrâne ca şi curtea, ce par a se rupe, treaptă cu treaptă, sub mine. Păianjenii şi praful îmi dau aceeaşi impresie de pustiu. Ca şi uşa porţii, pare că nimeni nu a mai fi folosit treptele de ani de zile.

Aşa cum scrie în mesaj, găsesc uşa deschisă. Pe măsură ce o închid, dispare şi ultima mea sursă de lumină, cea care oricum nu îmi permitea să văd mare lucru din încăperea în care intrasem. Tresar speriat când uşa loveşte clopoţelul.

– Aţi ajuns… V-am aşteptat destul de mult, iar la vârsta mea… ei, bine, la vârsta mea, timpul este preţios.

Cu mişcări încete, avocatul, aprinde o lampă pe gaz ce aruncă în încăpere o lumină vagă.

Mă îndrept spre bătrânul ce s-a reaşezat în vechiul balansoar şi, pe măsură ce înaintez cu grijă prin încăpere, ferindu-mă ca nu cumva să lovesc vreun obiect pe care abia aş putea să-l bănuiesc în semiîntuneric, descopăr mobilierul pe care odinioară împodobea magazinul. Până şi pisica doarme pe canapea, părând a nu se fi mişcat din locul în care o lăsesem cu ani în urmă. Singura diferenţă pe care o pot percepe, este faptul că în şemineu focul nu mai arde iute. Abia mai strălucesc în întuneric doi-trei tăciuni portocalii.

– Doriţi o cafea?
– Mulţumesc, nu beau cafea.
– Arareori îmi mai calcă cineva pragul. Mi-e dor de anii în care beam o cafea, sporăvăind despre una, despre alta cu câte un client, aceasta pe vremea când eram activ în barou. Încercam în timpul acesta să ghicesc firea omului din faţa mea… Păcat. Speram că în aceşti trei ani v-aţi schimbat obiceiurile şi vom bea o cafea împreună.
– Aveţi o memorie excelentă… dar… ce vă făcea să fiţi atât de sigur că mă voi întoarce? Şi ce s-a întâmplat cu Magazinul?

Dar bătrânul tăcea… Aceleaşi lungi tăceri, aceleaşi haine ce trebuie să fi fost noi în vremurile demult apuse ale tinereţi sale, aceleaşi riduri… Doar angoasele mele sunt altele, mai puternice, mai înspăimântătoare.

– V-am adus cartea înapoi.
– Trebuia să o fi citit mai întâi!

În semiîntunericul camerei, glasul avocatului, devenit tăios, pare a veni din iad!

– Vă rog să îmi spuneţi ce se întâmplă. Cum de ştiaţi că o să vin? Cum de ştiaţi că nu am citit cartea? Cine sunteţi de fapt?

Dar răspunsurile nu vin… Mă aşez moale pe canapea. Sunt obosit, prea obosit… Într-un târziu, bătrânul se ridică şi, cu un fier, scormoni jarul. De îndată focul, izbucni vesel. Şi totuşi, nu am observat să fi pus vreun lemn.

– Cine sunteţi?
– Eu? Un bătrân ce a învăţat de-a lungul anilor să vadă dincolo de prezent.
– De ce sunt eu aici?
– Pentru că acesta este destinul dumneavoastră. Să fiţi următorul proprietar al Magazinului de vise.
– Sunteţi nebun…
– A venit timpul să priviţi cu atenţie la viaţa dumneavoastră. Nu sunteţi mulţumit de ea, nu vă regăsiţi în ritmul ei, nu aparţineţi lumii în care trăiţi.

Aş vrea să mă ridic, să plec în noapte, dar nu am putere, sunt aproape întins pe canapea…

Singurul zgomot ce tulbură tăcerea camerei este torsul pisicii. Oare de cât timp zac?

– Îmi puneţi întrebări al căror răspuns îl cunoaşteţi deja. Priviţi cu atenţie în dumneavoastră şi veţi afla răspunsul la toate aceste întrebări.

Dar vorbele bătrânului trec pe lângă mine, le aud dar nu le înţeleg, totul se estompează în jurul meu odată cu ultimele licăriri ale conştiinţei… Simt că mă sufoc, alerg în stradă… Farurile…

— — —

Tânăra asistentă medicală trase jaluzele şi deschise larg fereastra rezervei lăsând lumina şi aerul tare al dimineţii să inunde încăperea. Era obosită după ce veghease la capul muribundului o noapte întreagă.

– Ce ţi-e şi cu bătrânii ăştia. În delirul lui se crede avocat, deşi era un biet boschetar…


Mar 29 2009

Magazinul de vise

În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă, mâine dimineaţă urmează să plec spre casă. La un moment dat, dintr-o vitrină prăfuită, îmi atrage privirea un mic cufăr vechi din lemn având colţuri şi lacăt de metal. Mă uit la firma magazinului. Pare să fie agăţaţă acolo acum sute de ani. Abia se mai zăreşte scris cu litere demodate “Magazin de”, următoarele litere căzând pradă timpului şi intemperiilor.

Apăs şovăielnic clanţa vechii uşi, aproape nevenindu-mi să cred că magazinul este deschis. Uşa scârţâie şi apoi loveşte un clopoţel răguşit. Îmi trebuiesc câteva secunde bune să mă obişnuiesc cu semiîntunericul încăperii. Mă aşteptam să găsesc rafturi, o casă de marcat şi o vânzătoare încremenită, în schimb mă regăsesc într-o încăpere dichisită, deşi uşor demodată. Undeva într-un colţ, aproape de un şemineu în care arde focul, un motan doarme adânc pe tăblia unei canapele ce trebuie să fi fost la origini bordeaux, dar acum, sub patina timpului a căpătat o nuanţă nedefinită. O bibliotecă imensă plină cu cărţi vechi învelite în piele şi un birou pe se stau învălmăşite cărţi şi cutii completează tabloul bătrânei camere. În încăpere domneşte un aer închis ce mă sufocă şi doar curiozitatea este cea care mă împiedică să ies. Pe birou, sunt câteva hârtii şi un stilou, dar în încăpere nu pare a fi cineva.

Nu scrie nimic pe hârtii. “Ciudat magazin!”.

– Unde plecaţi?

Înţepenesc cu mâna pe clanţă la auzul vocii autoritare. Mă uit degeaba prin încăpere, pupilele mi s-au micşorat la vederea soarelui de afară şi nu mai văd nici puţinul de care eram capabil înainte.

Închid uşa. Din colţ, de lângă şemineu aud scârţâitul ritmic al unui balansoar. Abia acum îl remarc, cu spatele la mine, încălzindu-şi picioarele în faţa şemineului. Este imposibil, acum câteva clipe nu era acolo. Mi-ar fi fost imposibil să nu îl remarc, chiar aşa adâncit în pernele fotoliului. Bătrânul priveşte flăcările şemineului, ignorându-mă. Întrebarea ce m-a reţinut în magazin pare a fi fost singura zvâcnire de viaţă izvorâtă din trupul chircit. Pentru o clipă, mă întreb ce vârstă are. Mi-e imposibil să i-o ghicesc, dar pare la fel de bătrân ca şi firma de afară.

– Bună ziua.

Nicio inflexiune pe chipul său. Mă uit jur-împrejur, altcineva trebuie să fi fost cel care mi-a vorbit. Şi totuşi, bătrânul şi motanul sunt singurii locuitori ai odăii.

– Bună ziua.
– Ahh, am uitat de dumneavoastră.

Bătrânul a ieşit din letargie. Se ridică de pe balansoar cu greutate. Este mic de înălţime, uşor cocoşat şi are faţa brăzdată de riduri.

– Avocat Predescu.

Sunt uluit. Vocea bătrânului a redevenit fermă. Îmi întinde o mână numai piele şi os pe care i-o strâng cu grijă temându-mă să nu i-o rup. Este îmbrăcat într-un costum de catifea ce trebuie să fi fost odinioară elegant, dar pe care acum se citeau numeroasele purtări.

– De ce aţi intrat?

Uluirea mea creşte. Autoritatea pe care trebuie să o fi exersat odinioară bătrânul avocat, a rămas într-o voce obişnuită să expună, să dezbată, să comande.

– De ce aţi intrat? – repetă întrebarea.
– Am intrat… Am… – deja mă bălbăi… Ştiţi… Cutia… Vitrină…

Priveşte consternat, fixându-mă cu ochii mici, înfundaţi în orbitele înconjurate de cearcăne.

– Am văzut în vitrină o cutie, aş vrea să o cumpăr. Da, să o cumpăr.

Am recitat cuvintele, fericit că mi-am revenit din uluială.

– Nimic din ceea ce vedeţi nu este de vânzare!
– Dar… ştiţi… afară scria…
– Afară scria “Magazinul de vise”. Luaţi un loc!

Mă aşez moale pe canapea. Nu sunt în stare să protestez, în mintea mea se învălmăşesc imagini şi întrebări, fără să se lege nimic coerent. Între timp, avocatul s-a reaşezat în balansoar şi pare a fi uitat din nou de mine. “Ce caut eu aici?”

– Domnule avocat!
– Da… Vă aşteptam întrebările.

Suprinderea concurează în mine cu iritarea. Bătrânul îşi bate joc de mine.

– Am o singură întrebare. Dacă nu vindeţi nimic, atunci de ce scrie “Magazin”?
– Sunteţi nepoliticos, tinere domn.
– Îmi cer scuze.

Realizasem că am greşit în ton încă din momentul în care rosteam cuvintele, dar nu am reuşit să mi le înfrânez. Mă supără lungile momente de tăcere ale avocatului, e ultima mea zi de vacanţă în vechiul burg, am de făcut bagaje, iar de poimâine trebuie să reîncep aventurile coorporatiste.

– Când aţi citit ultima carte?

Uluiala mea este totală.

– Ăăăă… Nu ştiu… Anul trecut.
– V-am întrebat: când aţi citit ultima Carte?

Am fost descifrat. Anul trecut am citit câteva cărţi legate de job şi, în grabă, o carte despre munte.

– Nu ştiu. Trebuie să fi fost acum câţiva ani buni, pe vremea când aveam timpul şi vacanţele necesare pentru a citi “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Bătrânul se ridică din balansoar şi se îndreptă spre birou, luă o carte imensă pe care o deschise alene şi o răsfoi un timp, părând a fi uitat din nou de mine.

Mă uit cu oareşce disperare spre geam. “Trebuie să se fi înserat. E deja destul de întuneric”.

– Doriţi o cafea?

Este prima întrebare ce nu a fost rostită cu tonul autoritar prin care bătrânul a reuşit să mă surprindă.

– Mulţumesc, nu beau niciodată cafea.
– Nu ştiţi ce pierdeţi. Cafeaua este doar un pretext. De fapt, ceremonialul în sine este un prilej pentru a aluneca în visare pentru câteva clipe.

Între timp, avocatul a ajuns lângă mine şi îmi întinde cartea groasă, învelită în piele roşie, ce pare să fi fost şi ea atinsă de patina timpului, ca mai toate obiectele ce ne înconjoară. Mă uit pe ea. Nu scrie nimic.

– Nu o deschideţi! Aveţi timp în zilele următoare să o citiţi.

Rămân din nou înmărmurit, cu cartea întredeschisă. “Ce vrea omul acesta de la mine?”. Între timp, avocatul a pus o placă pe un vechi pick-up şi, cu o uşoară hârjâială de patefon, se revarsă în cameră o simfonie.

– Aţi mai ascultat Haydn?
– Da… Rar.
– Când?

Interogatoriul este nemilos. Sunt dezvelit de propriile mele ipocrizii. Cine mai ştie când am ascultat Haydin?

– Nu mai ştiu. Din păcate, ascult destul de rar muzică clasică.
– Da. Era de aşteptat.

Nu mai suport. Mă ridic.

– Luaţi loc!

Vocea avocatului a recăpătat acea inflexiune dură. Mă reaşez încet pe canapea. Nu-mi aduc aminte ca între timp, să fi pus cineva pe foc. Şi totuşi, flăcările ard iute, aruncând misterioase jocuri de lumini şi umbre pe chipul ridat al avocatului. După un timp, stingherit de tăcere, încep să mă uit aiurea prin încăpere. “Şi totuşi, ce caut eu aici?”.

– V-aţi întrebat de ce aţi intrat aici?
– V-am mai spus, aveţi un cufăr în vitrină pe care aş dori să îl cumpăr.
– Iar eu v-am explicat că nimic din ceea ce este în această încăpere, nu este de vânzare. Aţi intrat aici pentru că aşa vă este scris. Aţi intrat pentru că, în ultima vreme, aţi uitat să visaţi.

Se lasă tăcerea. Sunt incapabil să adun câteva cuvinte într-o frază inteligibilă, iar avocatul pare a fi căzut din nou într-o stare de contemplare.

– Sunteţi prea obosit, prea nemulţumit. Viaţa pe care o duceţi nu se potriveşte cu firea dumneavoastră.

Mă ridic, din nou, cu intenţia de a pleca.

– Aici intraţi când vă este scris şi veţi pleca atunci când vine momentul să plecaţi.

Mă uit la bătrânul din balansoar. Trebuie să fie nebun!

– Priviţi adânc în sufletul dumneavoastră. Ce doriţi să visaţi? Alegeţi!

Nu mai stau să îl ascult. Alerg pe străzile vechiului oraş. Abia la hotel realizez că mai am cartea în mână. O arunc absent pe masă, sunt obosit şi nu mai am chef de nimic. Mă întind pe pat şi adorm îmbrăcat.

Încă sub influenţa întâlnirii de ieri, privesc absent la peisajele ce apar şi dispar în fracţiuni de secundă pe fereastra trenului ce mă aduce spre casă. Deschid cartea şi citesc primele rânduri: “În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă…”. O închid brusc şi descopăr că se numeşte “Magazinul de vise”.