Sep 29 2010

Creasta Fagărăşului aşa cum se vede de pe malul Oltului, din apropierea localităţii Săcădate

Varianta “documentară” a acestei fotografii.

Mulţumesc Marei pentru ajutorul oferit.

padureadevise.ro

Toponimele înscrise pe imagine reprezintă o încercare de localizare a unora dintre elementele ce apar în imagine, pornind de la Harta turistică din 1987. Orice corectură sau completare sunt binevenite.

Ca de obicei, click pe imagine pentru a vedea varianta completă.


May 5 2010

Scara… spre Negoiu

padureadevise.ro

Că tot zicea Bogdan că m-am specializat în panorame, ultima imagine ce merită postată (din tura aceasta) face parte tot din această categorie.


May 4 2010

Făgăraş

padureadevise.ro

La întoarcerea dintr-o foarte frumoasă tură prin munţi, ne-am oprit pentru câteva clipe să mai privim încă o dată Făgăraşul, de data aceasta de pe malul Oltului, din apropierea localităţii Săcădate.

Click pe imagine pentru a vedea varianta completă a fotografiei.


Mar 4 2010

Din fereastra biroului…

Am mai spus, în diverse forme, că, dacă ridic ochii peste monitorul de la muncă, mi se agaţă privirea de munte şi pas de o mai pot întoarce prea lesne acolo unde ar trebui să stea de fapt.

Dacă tot am început seria “Braşovul meu”, un prim pas spre împlinirea a ceea ce spuneam cu muuuuuult timp în urmă, pe vremea când cuvintele curgeau mai uşor şi parcă erau ceva mai acide, am să continui prin a vă arăta tentaţiile cu care mă lupt zilnic, căci prezenţa muntelui nu ne uşurează, nouă, celor de la poalele sale, soarta de a fi legaţi de oraş pentru perioade mai lungi sau mai scurte, ci dimpotrivă, are efectul unui os aşezat în faţa unui câine cu lanţul prea scurt.

— — —

Am să încep prin a lega articolul de azi cu cel de ieri, astfel încât prima imagine este cea cu parcul din Centrul Civic – cel care găzduieşte Biserica Înălţarea Domnului, spaţiu pretenţios denumit “Piaţa Consiliul Europei”, aceasta în ciuda faptului că nu are nici alura de piaţă şi nici nu există vreo minimă reprezentare simbolică sau măcar un indicator care să introducă această denumire în conştiinţa braşovenilor.

padureadevise.ro

Din păcate, aflat mereu sub semnul provizoratului, pe locul mici insule de verdeaţă (un privilegiu din ce în ce mai rar în Braşov) urmând a se construi ba o catedrală, ba un bloc turn, ba… în funcţie de planurile şi interesele comunităţii (sic!), parcul are, pe alocuri, alură de maidan. Iar dacă pomeneşti de piaţă, braşovenii, cel puţin cei mai în vârstă, îşi vor aduce aminte, mai degrabă, de vechea piaţă Mihail Kogalniceanu (agro-alimentară :D) de pe vremea când buldozerele nu răseseră casele, piaţa şi cinematograful din zonă în vederea realizării unui “centru modern, compatibil cu realizările Epocii de aur”.

Revenind din a mea divagaţie, dincolo de parc şi de diversele “macarale argintii”, după ce dăm “zum”(sic) se zăreşte… (Dacă nu aţi ghicit, click pe imaginea următoare, spre a vedea imaginea completă, a cărei zgomot şi vignetare nădăjduiesc să nu vă sperie).

padureadevise.ro

… se zăreşte Ciucaşul drag. Odinioară, pe vremea când aveam biroul la unul din apartementele de la etajul nouă, aveam vedere directă spre el. Acum a trebuit să mă ridic şi să fac un pic de echilibristică pentru a face fotografiile fără filtrul geamului proaspăt spălat… în urmă cu 4 ani, atunci când ne-am mutat sediul din Răcădău în Centrul Civic.

Şi dacă tot eram agăţat într-o poziţie ce, probabil, a dat fiori celor ce muncesc în blocul învecinat, m-am întors cu 180 de grade pentru imaginea aceasta:

padureadevise.ro

Nu, nu inesteticele blocuri de pe strada Griviţei sunt scopul acestei fotografii. În prim plan montan: Dealul Cetăţii (sau Dealul Strajei cum i se spunea odinioară) pe care se găseşte Cetăţuia – odinioară parte din complexul de fortificaţii al Braşovului, astăzi “complex turistic cu specific medieval”. Se mai zăresc (în imaginea completă): în colţul din dreapta, Colina Universităţii, iar în stânga, poalele împădurite ale Postăvarului. Însă, în imaginea mare, ochiul ager al cititorului nu va rata pata albă din planul îndepărtat, pată ce a constituit însăşi scopul întoarcerii mele: nimeni altul, decât Majestatea sa Făgăraşul (din păcate, nu există imagine zoom-ată, de data aceasta).

Mai pe seară, atunci când lumina dar şi munca mi-au permis acest lucru, am realizat şi fotografia ce importalizează electronic imaginea pe care am promis-o la începutul articolului: priveliştea pe care o am în faţa ochilor atunci când ridic privirea din monitor:

padureadevise.ro

DA! Aţi ghicit! De la biroul meu, dincolo de Dealul Melcilor, eu zăresc “biroul” lui Atti Kovacs, cabanierul din Piatra Mare.

padureadevise.ro

Cam aici se încheie scurta incursiune în lumea văzută din fereastra biroului meu. Vă invit să reveniţi în “Braşovul meu” pentru a vedea cam ce e nou şi ce e vechi prin oraşul anilor de liceu şi studenţie şi, nu în ultimul rând, ce munţi şi dealuri se mai zăresc pe partea opusă a blocului unde muncesc. ;)

PS:
1. Nu am avut nici răbdarea să prelucrez fotografiile (altfel decât prin modificarea dimensiunilor şi un scurt auto-levels) şi nici nu m-am chinuit să realizez fotografii care să depăşească scopul documentar al articolului. Evident, pentru încadrare, mi-am găsit şi de data aceasta o scuză: eram preocupat să nu cad de la etajul 8+2.

2. Ca de obicei, fiecare fotografie are şi o variantă “mare”, ce poate fi văzută dând click pe imaginea din articol.

3. Tot lucrând la text ieri a devenit alaltăieri.


Apr 28 2009

Acolo sus, pe Acoperişul României

Avertisment: Jurnalul prezintă istoria romanţată a unei ture desfăşurate pe un traseu accesibil doar cu echipamentul şi cunoştinţele necesare unei ture de iarnă. Parcurgerea acestui traseu în condiţii asemănătoare poate prezenta riscuri sporite de accidentare (cădere / avalanşă / etc.).

“În 25 aprilie o să fim pe Moldoveanu”. Auzindu-l pe Gabi, mai să mă umfle râsul. Omul ăsta e nesătul. Abia a terminat lupta cu nămeţii de februarie şi deja se gândeşte la o tură de sfârşit de aprilie, dar nu una oarecare, ci una în stil mare, cu prietenii carpatişti adunaţi acolo sus pe “acoperiş”. Dacă nu l-aş fi cunoscut, aş fi râs în continuu în cele două luni ce au trecut de la afirmaţia de mai sus, dar amintirea unui Negoiu făcut cadou de Ziua copilului transformă gluma într-o treabă serioasă.

Aşa că, n-am ce face: cer concediu, fac bagaje, mimez somnul şi, când ar fi trebuit să mă bucur mai tare şi mai bine de patul cel comod de-acasă, scot dulapul, pardon, rucsacul în faţa casei, în aşteptarea Domnului Kiss şi a bolidului său argintiu – pentru necunoscători, maşină de autostradă, pentru cei iniţiaţi – maşină de forestiere, de cărat rucsaci, pioleţi, colţari, corzi şi toate cele trebuincioase unei ture de primăvară în Făgăraş. Şi dăi bice, măi Gabi, că ne-aşteaptă oamenii cei nerăbdători şi muntele (pe el nu putem să-l suspectăm de nerăbdare). Ne tot adunăm de prin toate părţile – ba dinspre Bucureşti (Andrei – ad078), ba dinspre Vâlcea (Nicu – suru), ba dinspre Focşani (Marius – mariusadx), ba dinspre Ploieşti (Oana – knox_girl), ca să nu mai vorbim de formidabila echipă de sibieni formată din Andra (sadikaro), Cosmin (metalgreu) şi Dragoş (dedex) şi ştim că o să ne mai întâlnim acolo sus cu Floriana (floriana) şi Andrei (andrei), ei urmând să abordeze muntele dinspre sud. De ce această adunare de oameni din toate colţurile ţării? Pentru că cel care ne-a chemat este Gabi. E suficient! Şi dacă Gabi vrea, până şi soarele ascultă de meteoblue, apărând şi dispărând la ore fixe. Glumesc, în mod evident, deşi…

Şi dacă tot am reuşit să ne adunăm (cei nouă negri mititei ce visam încă de vineri la Moldoveanu), lăsăm maşinile la începutul forestierului de pe Valea Viştei şi îi dăm drumul la deal şi la glume. Deal nu prea a fost, că doar eram la munte, glume au tot fost timp de trei zile, că doar aşa ne şade bine, ca tineri şi nebuni după munte ce suntem. În glumă luăm şi indicatorul ce spune că în şase ore vom ajunge pe Moldoveanu – timp de vară, evident – indicator ce pune capăt “chiulului” nostru de pe forestier şi ne trimite pe potecă să simţim şi noi că suntem la munte. N-apăi dacă ar fi fost după mine, m-aş fi lipsit bucuros de kilometrii de “autostradă” în bocanci şi aş fi preferat de la început poteca, dar fiind vineri, aprilie şi zi de mare sărbătoare, minunăţia de drum a fost lipsită de gândăcei motorizaţi şi afumători, aşa că ne-am bucurat în voie de aer curat şi, pe aici, pe colo, de… noroaie.

Şi pornirăm pe potecă, mai vioi, mai sprinţari, mai cu graţie, mai cu genele lipite de somn (scuza vrednică şi bună în orice ocazie a celor ce nu sunt bine antrenaţi), aşa cum bine ne şade când merem la muncă, ahhh, pardon, la munte. Şi tot mergeam noi de ore bune şi mă tot miram că nu mai ajungem în zona brazilor, ca să ştiu şi eu că am luat înălţime. D-apăi de unde să ştiu eu, biet umblător prin Piatra Mare, unde ieşi din casă şi intri în cabană, că în Făgăraş limita dintre zona foioaselor şi cea a răşinoaselor este semnalată de doi brazi prăbuşiţi pe care musai să faci echilibristică dacă nu vrei să simţi apa Viştei la picioare. Şi apa sigur nu o vrei în ghete, pentru că e… udă! Mare ne fu mirarea când ne văzurăm dincolo de puntea suspinelor, toţi uscaţi şi toţi binecredincioşi, rugându-ne la Munte să nu mai întâlnim şi alte punţi asemănătoare. Şi Muntele ne-a ascultat rugăciunea, dându-ne exact ceea ce ne doream, după principiul: “Ai grijă ce îţi doreşti că poate se adevereşte”.

Dar noi eram tineri şi nebănuitori şi ne bucuram de ziua faină de aprilie, de potecă, de verdele codrului şi de micul prânz la botul… caprei negre. N-apăi mirată mai trebuie să fi fost donşoara capră să ne vadă – dar şi noi la fel am fost când am văzut că nu e urs. Am mai fi stat de vorbă cu ea, dar aveam o întâlnire la nivel înalt – noi cu vârful, ea cu… habar n-avem că doar nu vorbim limba caprelor. Dar până la vârf mai sunt multe vămi semnalate de curgerile de primăvară de pe versanţi, curgeri ce au adus în calea noastră sute de tone de zăpadă ce au măturat în calea lor tot ce înseamnă vegetaţie. Cât de mici suntem în faţa acestei nebunii periodice a naturii. Câtă forţă dezlănţuită, câtă distrugere. Şi totuşi, dincolo de limbile de zăpadă, natura se reface. E un ciclu natural al vieţii şi al morţii, un echilibru ce poate fi atât de uşor distrus de nişte mici gângănii bipede ce, teoretic, nu dispun de forţa de distrugere a unei avalanşe. Din păcate, teoria este una, practica ne omoară – la propriu – la fiecare topire a zăpezilor, când de pe versanţii curăţaţi de pădure se scurge apă şi pământ.

Dar nu la asta ne stă nouă capul, ci la trecerea pe ultima punte ce ne desparte de golul alpin. Pentru că am fost cuminţi şi ne-am rugat frumos, muntele ne-a binecuvântat trecerea peste apă şi a aşezat acolo două “nuiele” subţiri ce ne fac să regretăm amarnic absenţa brazilor de mai devreme, cu crăcile lor pe care acum le-am fi sărit cu mare drag şi spor, deşi mai devreme ne plânseserăm de ele. Şi dă-i şi imită cu mai mare sau mai mic talent pe Nadia. Tare mă îndoiesc că meritam noi nota 10, dar nici marea noastră campioană nu a efectuat celebra săritură deasupra unui covor înspumat ce promitea o iniţiere rapidă în tainele canyoningului, cu rucsacii pe post de caiac. Dar noi darăm Făgăraşului ce-i al Făgăraşului, îl jertfirăm pe Andrei, cel care a “luat” apă pentru binele nostru comun şi am trecut din împărăţia pădurii direct în covorul de brânduşe ce împodobea partea inferioară a căldării glaciare. Şi brânduşele erau nenumărate de ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Însă, dincolo de covorul mov, ne aştepta imaginea cetăţii Viştei, cu “zidul” încă alb, brazdat ici şi colo de “contraforturi” stâncoase ce se scuturaseră de mantia albă. Dacă brânduşele întruchipează inocenţa, cetatea Viştei avea sărutul otrăvit. Privind de mai aproape îi descoperim scurgerile de zăpadă mai vechi şi mai noi şi cornişelei ce ne pândesc de sus, abia agăţate de stâncile negre. O formidabilă avalanşă pornită de pe muchia Viştei a umplut toată valea de zăpadă. Mergem minute întregi pe limba de zăpadă – acum putredă – şi ne bucurăm că nu am fost acolo la ceasul când imensul şarpe alb s-a scurs din lateralul văii pentru a lua curba sub piciorul pe care odinioară era refugiul de pe Vale.

Mare minune şi muntele ăsta. E aşezat în pantă. Noroc că merem repede. Şi merem… şi merem… şi merem. Şi de unde ţurţudanul fostului refugiu ni se părea de atins cu mâna, ajungem la el de-a dreptul obosiţi, pentru că… era un pic mai mare şi mai departe decât credeam naivii de noi. Lecţia fiind înţeleasă, ne cam piere zâmbetul de pe faţă când vedem cât de departe şi de sus e Portiţa Viştei. Aşa că, minute bune, sunetul zglobiu al râsului este înlocuit de sunetul metalului, şi nu este vorba de Metalgreu – pe care l-am avut încă de la început cu noi, ci de cel de al pioleţilor şi colţarilor. Iar când în sfârşit ridicăm ochii spre cer, vedem că de jos, punctuali şi în conformitate cu graficul afişat pe internet, apar primii nori negri. Sincer, privindu-i, norii aceştia pe care îi bănuiesc a aduce cu ei aer rece, mă îngrijorează mai tare decât scurgerile de pe versanţi şi cornişele pe care, acum, de aproape le descopăr a fi mai multe şi mai nepotrivit aşezate decât păreau din fundul văii. N-am niciun chef să îngheţe versantul în timp ce urc, n-am chef să mă trezesc bâjbâind prin furtună ieşirea în creastă şi nici să mă trezesc, ieşind sus, în mijlocul vijeliei. Îmi ţin totuşi gândurile rele pentru mine, ştiindu-mă mai păgubos din fire.

Urcarea începe frumos, pe o pantă moderată ce ne ajută să ne adaptăm mersului cu “potcoave” dar pe măsură ce înaintăm, “cărarea” se “înrăieşte”. Urcăm cu grijă, alegându-ne cu grijă trecerile astfel încât să găsim din loc în loc adăpost şi odihnă în câte o zonă mai ferită. Distanţele dintre noi se măresc şi se micşorează după cum o dictează panta. Când zăpada este mai moale şi colţarii şi pioletul îşi fac datoria din plin, suntem mai răsfiraţi. Când panta este mai mare sau zăpada este mai îngheţată, “bisericuţele” sunt mai apropiate. Suntem aproape de ieşirea în creastă, într-o zonă în care panta ne sileşte la căţărare când norii ne ajung din urmă. Pentru câteva minute, suntem în ceaţă şi vânt. Din fericire, precipitaţiile sunt relativ sărace şi au forma unei ninsori sub formă de măzăriche, ce ne permite, totuşi, să continuăm. Gabi dovedeşte pentru prima oară în tura aceasta că are resurse fizice practic nelimitate şi se întoarce după cei care ne aflam mai în urmă. Deşi bănuiam că ne aflăm aproape de şaua ce ne scoate în creastă, confirmarea venită de la Gabi, are un efect de vitaminizare. Rucsacul parcă este mai uşor, paşii parcă nu mai sunt atât de grei, furtuna a slăbit din intensitate (deşi, am vagi bănuieli că această din urmă afirmaţie n-ar mai fi chiar “meritul” lui Gabi).

Am ajuns sus cu bine şi ne bucură apropierea refugiului. Lăsăm pentru mai târziu binemeritata sedinţă foto, că şi aşa cei trei Viştea (valea, muchia şi vârful) se dovedesc destul de timizi şi se acoperă cu un voal de nori, iar, pe de altă parte, ne mănâncă setea şi dorinţa de a bea un ceai la adăpostul de piatră, dacă tot se terminase licoarea din termosuri. Doar că până să cer ceaiul, am parte de o supriză, pentru că, nu-i aşa?, Făgăraşul e Făgăraş şi festele-i sunt feste. Şi uite-aşa uitarăm ceaiul şi ne angajarăm la refugiu pe post de mineri, săpând cu spor cu târnacoapele – ohh, pardon, cu pioleţii – în minunatul refugiu, nu cu scopul de a îl dărâma, ci pentru a da afară minunăţia de gheţar ce se înălţa vesel în mijlocul său. Căci, nu-i aşa?, unui minunat refugiu de creastă îi stă bine cu uşa deschisă şi cu, la fel de minunata, contragreutate ce constituie sistemul de închidere automată desprinsă şi ruginită în faţa clădirii şi cu unul din geamuri ascuns în maldărul de zăpadă. Pe această cale, mulţumim din inimă pentru cele două ore de intensă muncă voluntară prestată de cei nouă negri mititei, două ore la sfârşitul cărora am readus refugiul în stare de funcţionare. Nah, nu contează! A fost bine şi aşa, bine că nu am fost doi negri mititei care să presteze nouă ore de ocnă. Şi dacă tot ne-am încălzit, am împărţit frăţeşte litrul de vin roşu (yammmmmmy!!) ce nu a mai apucat să “îndoaie” ceaiul din seara aceea. Şi după ceai şi un sandwich rece – ca pentru supe şi alte minunate mâncăruri calde nu mai aveam stare, inimă şi stomac să mai aşteptăm. Ne băgăm cu toţii în căldura binefăcătoare a, acum, mult mai primitorului nostru sălaş, de care noi suntem tare mândri, dar care seamănă cu o casă devastată de uragan, atât de mare e harababura de pioleţi, colţari, primusuri, rucsaci şi bocanci abandonaţi care pe unde s-a nimerit. În fine, nu mai avem nervii de a face ordine, sunt făcuţi praştie de minunatul geam recuperat de prin zăpadă, pe care vijelia zdravănă de afară l-a trimis din nou la podea. De data aceasta, meciul geam – vânt se încheie cu KO, ochiul de sticlă transformându-se în ochiuri de sticlă. Ca să nu mai avem emoţii, improvizăm un geam din punga de gunoi şi trei pioleţi, doi să ţină geamul şi unul să îi ţină pe ceilalţi doi.

Noaptea se dovedeşte lungă. Nu de alta, dar faptul că priciul de jos a fost în zăpadă, îl face doar parţial utilizabil, aşa că locurile de sus sunt la suprapreţ. Mă trezesc din când în când înţepenit pe o parte şi aştept cuminte să înţepenească şi ceilalţi pentru a ne întoarce în formaţie şi sincron pe partea cealaltă (echhh, glumesc şi eu, n-a fost chiar atât de rău). Fapt este că nşpe zeci de treziri mai târziu, am un abdomen formidabil de la atâtea ridicări în şezut pentru a pândi… dimineaţa. Care dimineaţă a venit. A venit, a trecut pe lângă refugiu şi a lăsat în urma ei vizibilitate zero. Este imposibil să vezi la mai mult de doi metri. Imposibil, atât timp cât nu ai ieşit să prestezi nevoile naturale şi fireşti ale dimineţii, pentru că de îndată ce socoteşti că te-ai îndepărtat la o distanţă sigură de refugiu pentru a nu fi la vedere şi pentru a nu polua viitorul ceai şi de îndată ce scapi de textile, ceaţa se ridică brusc. Supriiiiiiiise! Plictisiţi de jocul cu ceaţa şi pentru că, oricum, în cele 10 secunde de vizibilitate la fiecare cinci minute de băgat degetele în ochi, nu ai cum să faci mare lucru, bucătărim cu spor şi, o sută de glume mai târziu, eşuăm cu toţii în sacii de dormit.

Buuuuuuuun e somnul şi e dulceee şi “TREZIREA. Afară este senin bec şi nu e nici-o urmă de nor”. Ufff… Dacă aş avea pioletul la îndemână, acestea ar fi ultimele cuvinte ale lui Andrei. Cum nu este, mă las antrenat de entuziasmul general şi ies afară în… rai. Un rai luminos, la care lentilele mele heliomate refuză să se adapteze rapid şiiii dăi şi plângi. Parţial pentru că mă ustură ochii, parţial pentru că mă oftic rău că nu văd minunatul munte. Într-un final intru şi eu în rândul lumii, las la o parte plânsul şi încep să privesc la Acoperişul ce străluceşte în soare.

O mie de fotografii mai târziu, cineva are, în sfârşit, mirabolanta idee de a urca până sus. Nici nu ne ia mai mult de o oră până să recuperăm toate sculele necesare, până ne adunăm de pe drumuri şi până pornim spre Viştea Mare. Şi cum vara, nu-i ca iarna şi nici la munte ca la televizor, până să ajungem din nou în înşeoarea ce ieri ne-a scos în creastă, am şi devenit oameni cu capul în nori – la propriu, evident. Şi la figurat, pentru că nu se găseşte niciunul să se întoarcă cuminte la refugiu. Suntem setaţi pe drept înainte, că doar poartă ghinion să te întorci din drum. Şi oricum, ce-am putea să găsim la refugiu decât uşa deschisă (pentru aerisire / uscare) şi trupa formată din Floriana, Andrei, Bogdan, Cătălin şi Eugen pe care îi zărim apărând pe pragul inferior al Văii Rele? Ne oprim oarecum ofticaţi la câţiva metri de Viştea Mare, atunci când vântul şi norii ne spun clar că nu mai avem şanse de a privi spre Negoiu în ziua ceea. Nu privim spre Negoiu? No, nu-i nica. Hai să privim spre Moldoveanu. Şi cum nu vedem la mai mult de cinci metri, singura şansă de a-l privi este să te afli… pe Moldoveanu. Aşa că, ignorăm vicisitudinile soartei şi punem de-o echipare pe mândrul vârf Viştea Mare – altfel o performanţă în sine, că doar eşti pe al treilea vârf al ţării – dar aflat în umbra “celebrităţii” fratelui geamăn – mai înalt cu 17 metri.

Îngusta creastă de-astă vară, a devenit şi mai îngusta creastă ce ne duce pe unii spre o revenire pe Acoperişul României, iar pe alţii spre o premieră. După o primă parte uşoară (fiind înzăpezită şi relativ lină), m-aş fi aşteptat ca “V”-ul ce întrerupe la un moment dat creasta să fie maximumul de dificultate. Bineînţeles că nu este aşa. Îl depăşim relativ lejer şi începe “minunăţia”. Episoade de dry-tooling la mare înălţime întrerupte din când în când de bucăţi înzăpezite dar expuse, toate acestea în condiţiile în care sub noi se ascund în ceaţă, adânci şi posomorâte în voalul lor cenuşiu, văile sudice. Ne ia destul timp pentru a ajunge, rând pe rând, pe micul platouaş al Moldoveanului, dar ce satisfacţie! O satisfacţie, totuşi reţinută, aşa cum stă bine unor montagnarzi, manifestată printr-o strângere de mână şi un zâmbet pentru fotografie. Întoarcerea? Acelaşi dry-tooling, aceleaşi bucăţi de zăpadă îngheţată şi un mic premiu. Ceaţa se ridică pentru câteva minute şi ne permite să vedem, de acolo de sus, Valea Rea, refugiul şi lângă el, corturile amicilor noştri.

Muntele este un lucru frumos şi lumea sa are legile proprii, neurâţită uneori de “civilizaţie”. Ce frumoasă este revederea cu oameni pe care apuci să-i vezi doar acolo sus şi aceasta atât de rar, ce frumos este să dai mâna cu oameni pe care îi cunoşti doar după scrieri sau fotografii. Împarţi un ceai cu ei şi pentru o clipă simţi că i-ai cunoaşte de o viaţă. Dincolo de frumuseţea muntelui, unii mai urcăm acolo sus şi pentru că suntem “dependenţi” de spiritul lui, acela care legiferează prietenia dincolo de nume, experienţă sau vârstă.

Seara împărţim refugiul cu un grup de schiori, veniţi să guste plăcerile coborârilor de primăvară pe văile făgărăşene. Cu toate că suntem mai mulţi (sau tocmai din cauza aceasta) mi-este mai frig. Am ezitat să punem la loc fereastra (punga cu gunoaie şi pioleţii) pentru a nu face condens în exces, astfel încât în refugiu cam bate vântul. Până la urmă doar cu disconfortul curenţilor de aer ne-am ales, pentru că stropii de apă pe care speram să îi îndepărtăm s-au aflat la datorie.

Dimineaţa… prognoza meteo se dovedeşte exactă. Este senin, bate vântul şi pe scriitorul acestor rânduri, din păcate pentru el, îl bate şi lenea, aşa că ratează prilejul de a vedea Negoiu de acolo sus, de pe Moldoveanu, de a vedea fularul alb-albastru al Craiovei fluturând la gâtul Metalului în poza de generic de pe vârf şi, bagă de seamă cu destul jind, a ratat şi ciocolata caldă de pe vârf. Trupa se întoarce veselă, cu un al doilea Moldoveanu la bord…. dar fără Gabi, care nu are splină, plămâni, inimă… is he human??? Omul nost, mai urcă o dată tot mărdăgăul cu trupa Florianei şi a lui Andrei! Şi astfel, Gabi ajunge de trei ori pe Moldoveanu în mai puţin de 24 de ore, asta în aprilie şi urcând, de fiecare dată, de jos, din zona refugiului!

Târziu de tot, ne strângem cu toţii, îi salutăm pe prietenii noştri care urmează să coboare tot pe Valea Rea, pe unde şi urcaseră, şi luăm “cetatea” Viştei la descăţărat. Acum, când ştii atât de bine cum arată cornişele, pe lângă care te-ai tot învârtit două zile, când este o zi atât de caldă şi când nu mai este ceaţa care să ţi le ascundă privirii într-un voal ce să îţi ofere luxul de a uita măcar pentru câteva secunde de ele, simţi că sămânţa de morcov a prins rod. Şi ca să crească morcovul mare şi frumos, bineînţeles că acum, cu ochii în jos la pantă, începi să se vadă mai bine cam cât de înclinată este în realitate. Descăţărăm cu grijă, pas cu pas, mai mereu cu ochii pe sus şi cu rugăciunile “aruncate” până chiar mai sus de Moldoveanu. Şi când toată lumea este sfârşită de oboseală şi nu visează la un ceai cald pe un petec de iarbă însorit şi adăpostit de pericol, inepuizabilul Gabi pendulează în sus şi în jos pe lângă noi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în dificultate, urcând cu agilitatea şi cu voiciunea unui om ce pare a se afla la prima oră de efort. Dacă ar ştii ce (binemeritate) priviri admirative a stârnit în rândul celor aflaţi deja jos, la adăpost, probabil că ar umbla prin frumosul municipiu în care locuim numai cu nasul îndreptat în sus, deci, vă rog, să nu îi spuneţi, n-aş vrea să se împiedice de vreo bordură, mai avem nevoie de el.

Primusul fierbe ultimul ceai, ceai de sărbătoare: am fost acolo sus, am fost între prieteni şi ne-am simţit bine. Până la urmă acest lucru este cel mai important. Drumul înapoi? Aceleaşi punţi ale suspinelor, pe care de data aceasta le păcălim şi le trecem cu bine. Şi nu în ultimul rând, un miros de fripturică de pui la complexul Sâmbăta (prietenii ştiu de ce… doar mirosul. :D).

Nah, asta a fost tot. ;)