Jul 20 2012

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă… în doi

“- You are happy! You are really happy!

– Yes, I am”

A trecut ceva vreme de când nu am mai simţit atât de intens bucuria de a merge pe munte, bucuria de neînţeles de a îmi simţi trupul dezmierdat de acea oboseală ce însoţeşte turele în care tragi de el fără milă, biciundu-l ca pe un corp străin, doar pentru a da minţii satisfacţia de a fi acolo sus, departe de lumea dezlănţuită, şi de a vedea ceea ce alţii nu văd, chiar şi atunci când împărţim aceleaşi poteci. Şi unde altundeva să simţi lucrurile acestea mai acut decât în munţii dragi “de acasă”?

— — —

După o lungă perioadă în care programul, vremea sau sănătatea ne-au ţinut mult prea departe de munţii dragi, ne-am fi dorit să avem un concediu montan, cu creste de Parâng şi miros de otavă proaspăt cosită prin grădinile Trascăului. N-a fost să fie, ploaia schimbând radical mult prea scurtul concediu. Am simţit un pic bucuria de a avea sub gheata potecile Parângului după care, goniţi de ploaie, am coborât spre oraşe. Totuşi, n-a ieşit deloc rău, căci şi anul acesta ne-am bucurat de reîntâlnirea cu prieteni vechi de pe Carpaţi.org. Dacă anul trecut ne-am întâlnit prin Oradea cu Moni (ally_mony) si Cristi (cristi_dav), având parte de prea frumoasă tură cu Cristi prin Pădurea Craiului, concediul de anul acesta ne-a dat prilejul să petrecem zile frumoase în compania Marei (marasb), a lui Cristi (urlea2002),  a lui Cosmin (metalgreu) si a Andrei (sadikaro), căreia am avut şi ocazia de a îi spune, un pic anticipat, “La mulţi ani!”.

I-am promis Marei că o să încercăm să ne reîntâlnim, nu mai departe decât week-end-ul următor, prin Făgăraşii ei, fără a bănui măcar că nu vom avea nici cea mai mică şansă de o face. Siliţi fiind să rămânem în zona Braşovului şi nevrând să ratăm un sfârşit de săptămâna ce se anunţa lipsit de precipitaţii, ne-am reorientat planurile spre două ture separate, fără obiective măreţe, doar cu bucuria de a fi pe munte şi de a ne întâni cu alţi prieteni dragi (acolo sus la cabana de sub Şura de Piatră).

După ce vineri seara ne-am întins la o limonadă şi povestit concediile cu Bogdan, dimineaţa de sâmbătă ne găseşte cam amorţiţi. Punem totuşi cap-compas dragii noastre maşinuţe roşii spre Valea Berii, chiar dacă un pic târzior. Dacă pe drum aerul condiţionat (de deschiderea geamului) al bolidului ne răcoreşte cât de cât, pe vale, soarele ne goneşte cu drag şi spor în căutarea răcorii “Fântânii” dedicate profesorului Nicolae Ioan, mentorul Asociaţiei “România Pitorească”. Mergem repede, robotic aproape, aruncând doar priviri furişe spre fostele lacuri, acum distruse şi colmatate, spre poienile încărcate până la refuz cu margarete, spre izvoarele ene. Revenit, după o bună bucată de vreme pe acest drum ce odinioară mi-era atât de cunoscut, nu pot să nu remarc schimbările. Marea cabană născută de curând pe pantele Chiruşcăi şi mutarea barierei ce închidea odinioară accesul pe vale încă de la drumul naţional, au modificat iremediabil acest drum. Se vede că este circulat. Şi, într-adevăr, nu durează mult până să fim depăşiţi de maşini ce trec în ambele direcţii. Maşinile turiştilor înaintează o parte din vale înainte să fie preluaţi de cabanieri. Moral? Legal? Frumos? Ce mai contează. Liniştea s-a pierdut demult…

Pe la izvor facem o pauză mai lungă. Suficient de lungă încât să ne treacă prin cap că vom mai reveni pe vale doar sezoanele schiurilor de tură, atunci când nu va mai trece niciun motorizat pe lângă noi (Sic! Sunt unii care au şi şenile…) şi cât se ne ajungă din urmă o familie demnă de toată admiraţia. Patru generaţii de montagnarde, de la codiţele de grădiniţă al fetiţei (încălţate de munte!) până la părul alb al (stră?)bunicii. Atunci când astfel de familii vor deveni o regulă şi nu o excepţie în România, vom avea o şansă. Până atunci…

Binecunoscutul molid uscat ne întâmpină la ieşirea din pădure. Dar dincolo de el, nu ne mai întâmpină ruinele vechii cabane, ci cea nouă.  Uriaşă, dar totuşi zveltă, îmi provoacă sentimente amestecate. Pe de o parte, simt că era inevitabil şi mă resemnez, pe de altă parte marea mea nostalgică îşi trimite furioase valuri spre marginile sufletului meu. Ne aşezăm, pentru câteva clipe, stingheri, pe-o bancă încercând să ne protejăm de căldură. Poate ar fi fost mai răcoare înauntru, dar ce să căutăm acolo?

Tigăile încă se oglindesc în mica baltă de pe Chiruşca. Uitat este mastodontul ce îl lăsăm în spate. În faţă sunt doar planuri şi dorinţe şi vise ce se doresc împlinite. Urcând prin căldura sufocantă ce a înlocuit ploile, zăresc montagnarzi ce se întorc deja de pe vârf. Cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge pe Carpaţi. Barba aceea mi-este cunoscută! Şi mult după ce “Bună ziua!”-ul tradiţional se va fi pierdut în vânt, ne dăm seama că l-am văzut în pozele de la întâlnirea de la Capra. Nu apucă să ne dezmeticim complet, şi pe lângă noi trec alte figuri cunoscute… din alte vremuri… din alt Carpaţi. Îi salutăm discret, căci nu am vrea să  deranjăm.

Undeva sub Tigăi, un bolovan îmi este drag loc de popas. Sufletul meu a scrijelit poveşti destule pe piatra lui aspră. Poveşti cu turme şi dulăi, cu flori şi iarbă verde, cu alb şi gheaţă rece. Nu ne grăbim nicaieri. Nici la vârf, nici acasă. Ne bucurăm că suntem aici, ne facem planuri, râdem încet şi ne lăsăm o vreme mângăiaţi de vântul ce mai îndulceşte căldura sufocantă. Un vâlcel din zonă ne face să visăm la iarnă şi la alunecări măiastre pe ţandere.

— — —

A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus, rânduri ce vi le ofer incomplete pentru că nu şi-au mai găsit niciodată continuare. De ce? Cine ştie? Poate că sufletu-mi  a vrut să închidă clipele în mine, ca orice comoară preţioasă… Sau poate că Timpul, da! el, Timpul – marele ucigaş de clipe, nu a vrut să-mi acorde răgaz aruncându-mă în tumultul unei vieţi ce nu mai seamănă cu cea dinainte, deşi are, în mare, aceleaşi personaje principale.

Dar – nu, nu regret că nu voi termina vreodată acest jurnal. Nici că arar mă mai aplec deasupra tastaturii pentru a lăsa să curgă gânduri negândite… deşi, recunosc, mi-e dor.


Dec 14 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (II)

– Şi aţi ajuns în Padiş…
– Am ajuns la Cabana Cetăţile Ponorului, de data asta chiar şi cu gândul un pic la mâncare.

– Evident!
– Nu e chiar aşa. În general, atunci când merg prin căldură, nu prea mi-este foame. Îmi ajunseseră cei câţiva biscuiţi şi dulciurile mâncate la ieşirea din Cobleş. Am intrat în cabană mai mult cu gândul de a vedea dacă găsim o hartă mai detaliată şi pentru a bea ceva acidulat.

– Cola?
– Încerc să mă las… dar e boală grea. Citeam undeva că, în momente de efort, corpul cere chiar şi lucruri ce, în mod normal nu fac parte din “meniul” normal. La mine, corpul cere ceva acidulat. Nu e foarte sănătos, dar nu am ce face.

– Şi atunci, de unde gândul de mâncare?
– Păi, ăsta e un gând vechi. Mă urmărea de vreo cinci ani, de când cu bolul de ciorbă primit de Bogdan. Dar acelea erau alte timpuri. Între timp, porţia, aşa cum am văzut la nişte turişti ce s-au nimerit în acelaşi timp cu noi la cabană, s-a “normalizat”. Şi cabana s-a schimbat, era de atunci în modernizare, acum probabil că are şi o altă clientelă, de când s-a desfiinţat bariera de la canton şi se poate ajunge cu maşina până la cabană.

– O dezamăgire?
– Şi da şi nu. Timpurile se schimbă, în general. Şi aici şi acolo, pretutindeni. Aş fi preferat, totuşi, dacă tot ne “lăudăm” că sunt în UE şi vrem să ne aliniem standardelor acesteia, deci inclusiv pe partea de mediu, ca bariera să mai existe. Nu e normal să găseşti, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, maşini la câteva minute distanţă de intrarea în Cetăţile Ponorului sau, aşa cum am şi văzut, în pădurea de la Cetăţile Rădesei. Dar eu sunt un idealist şi visez o lume pe care alţii o declară senini “desuetă”…

– Principial este clar că nu, dar realist vorbind, eşti de acord cu aceşti “alţii”?
– O lume ideală nu există. Acest lucru mi-este clar. Sunt visător, nu şi nebun. Şi totuşi, nu pot fi de acord cu duritatea cu care dau aceşti “alţii” dau sentinţe. Aspiraţia spre idealism a fost (şi, cred eu, va fi) întotdeauna primul pas spre normalitate. Egalitatea în drepturi, spre exemplu, a fost un ideal şi va rămâne un ideal. Dar faptul că au visat câţiva la ea stă la baza unui întreg sistem social. Sunt convins că şi atunci au existat destui “realişti” ce au explicat cu rece şi argumentat că această egalitate este utopică şi totuşi… Şi atunci, de ce să mă las convins de vorbele unora, de ce să trebuiască să cred că este normală o situaţie evident anormală? De ce să accept cu ochii închişi şi mintea “asurzită” că progresul presupune (şi) distrugere? Şi de ce să renunţ la aceste vise atunci când văd că şi alţii au aceleaşi principii ca şi ale mele?

– Mulţi?
– Cineva îmi spunea odinioară: “Toţi mergem la munte, nu toţi suntem oameni de munte”. Aşa este. Am văzut oameni care nu ne-au întins o mână de ajutor atunci când căram cu greu un lucru util spre o cabană din zona în care locuiau. Ne-au ajutat atunci nişte bucureşteni. Nu am apucat să le mulţumesc până acum, aşa cum nu am apucat să îi mulţumesc să îi mulţumesc nici coechipierului meu de atunci. O fac în acest cadru ce are ca şi pretext o tură dintr-o cu totul şi cu totul altă zonă. În Padiş, în zona cantonului de la Grajduri, au oprit maşina şi s-au oferit să ne ducă până spre Vărăşoaia o pereche de constănţeni. Iar, ceva mai târziu, o familie de clujeni ne-a oferit o lecţie despre cum poţi să te bucuri de viaţă, chiar şi atunci când aceasta pare că te-a lovit crud… Sunt mulţi? Sunt puţini? Sunt toţi aceea care mai salută pe trasee, cei care ies la munte pentru o secundă de linişte. Pentru mine sunt destui.

– La fel de schimbată ai găsit şi zona Vărăşoaia?
– Hmm… Nu am mai găsit bariera, dar oamenii şi căsuţele erau la locul lor. Ceva mai departe de drumul în construcţie, dar şi mai departe de multe dintre obiectivele din zonă, Vărăşoaia este în acest moment varianta cea mai liniştită dintr-un Padiş ce pare să-şi fi pierdut definitiv şansa la sălbăticie. Nu trăiesc din iluzii, era forfotă şi acum aproape zece ani, dar acum este altfel. Foamea de bani şi defrişările au afectat definitiv zona, aşa cum s-a întâmplat în cam toţi munţii noştri, chiar şi (sau mai ales!) în cei teoretic apăraţi de diverse statute speciale.

– O barieră poate fi oricum ocolită…
– Da. Şi am văzut asta de-atâtea ori. Dacă o barieră se poate ocoli, sunt destui cei care consideră că nu există sau că este doar un jalon care adaugă mai multă savoare distracţiei motorizate. Am văzut asta în Ciucaş, am văzut-o şi în Piatra Mare. Ceea ce nu văzusem, până acum, erau maşinile de teren la gura Cetăţilor Rădesei. Acum nu se mai poate spune că nu le-am văzut. Poate ar fi trebuit, totuşi, să le fotografiez şi să le trimit Jandarmeriei Montane.

– Crezi că…?
– Vajnicul purtător de uniformă, aflat la punctul de control de la Cabana Silva (Ciucaş) în timpul maratonului, aşa se lăuda: că ar fi amendat pe baza fotografiei noastre pe cei ce au aruncat gunoaiele în potecă. Asta până să miroasă plasa cu “dovezi” aflate în putrefacţie. Presupun că mirosul gunoaielor şi resturilor de mâncare aruncate în poteca ce coboară sub Muntele Roşu de mai bine de o săptămână a fost cel care ia schimbat brusc opinia. Unde sunt aceşti jandarmi în week-end, atunci când nesimţiţii ocolesc bariera de la Dâmbu Morii urcând adânc în Poienile de pe Valea Şipoaiei? Sunt mulţi şi imposibil de ratat, trebuie doar voinţă pentru a îţi face treaba pentru care eşti plătit…


Sep 16 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (I)

– De ce îţi place atât de mult în Apuseni?
– Ştiu eu? Poate că pentru că îi consider un “Kogayon” personal, ca să preiau o expresie la modă. Atunci când sunt într-o clipă de cumpănă, atunci când simt că, undeva în adâncul sufletului meu, m-am rupt un pic de munte, Apusenii sunt un balsam ce mă vindecă şi îmi readuce plăcerea de pune din nou în spate rucsacul uriaş, de a urca pante ce fac să protesteze plămânii, pentru a le coborî în scrâşnetul din dinţi al… genunchilor, îmi readuce plăcerea acestui dans al inutilului aşa cum pare uneori mersul pe munte.

– Nu e ciudat? Până la urmă, ieşi din casă şi eşti practic pe munte. Ai aproape Craiul si Bucegii.
– Ciudat? Am crescut prin pădurile şi poienile de la poalele Pietrei Mari. Acolo, în Apuseni, îmi regăsesc o parte din copilărie. Şi parcă turele ăstea de vară, după ce ai aşteptat un an întreg concediul, au un farmec sporit atunci când te duci prin locuri în care îţi este mai greu să ajungi. Orele de întârziere ale CFR-ului, trenul de noapte ce te lasă buimac, în miez de noapte, prin Teiuş, autobuzul luat în Alba Iulia ce te poartă prin defileele săpate de Arieş sunt lucruri ce împiedică un comod ca mine să ajungă mai des prin zonă. Dar statul cu orele în gări, întrebându-te cum vei mai ajunge din moment ce ai pierdut legătura, prinde un alt parfum atunci când te aşteaptă două săptămâni de vacanţă, de tropăit prin munţi, de văzut oraşe situate în capătul celălalt al ţării, de băut o bere seara cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut demult.

– Amintiri ce par desprinse din alt film…
– Da. Filme cu alte distribuţii, dar prin aceleaşi locuri. Cu ani în urmă, ne-am oprit la Casa de Piatră, în altă tură la Scărişoara. De fiecare dată un neastâmpăr al descoperirii nu ne-a lăsat să ne plângem de oboseala nopţii petrecute pe drumuri, ci ne-a purtat peste culmi domoale şi mai puţin domoale, prin fâneţe şi păduri, prin cătune de moţi risipite prin locuri pe unde nu a ajuns nici curentul electric şi nici agitaţia cotidiană a marilor oraşe.

– Acum?
– Acum am rămas două zile prin Arieşeni. Era păcat să plecăm din nou spre Padiş fără a arunca un ochi spre Muntele Mare.

– Este la fel de frumos?
– Da. Suficient de frumos încât să îmi doresc să vin, cândva în viitor, cu ceva merinde aruncate într-un rucsac şi să o iau spre sud peste picioarele ce se desprind din Cucurbate.

– … în căutarea liniştii?
– În căutarea ei. Dar oare o voi mai găsi pe-acolo? Zona s-a schimbat mult. Şi nu au trecut mai mult de câteva ore de la coborârea din autobuz ca să descopăr asta. Vânzoleala de pe drumul ce ne-a dus la cascada Vârciorog m-a smuls destul de brusc din visare. Zona se schimbă. “Stratul de zăpadă de la Arieşeni” a adus notorietate locului şi, o dată cu notorietatea, a adus şi mulţi turişti.

– Nu e cam egoist punctul de vedere?
– Ştiu că privesc un pic egoist problema. Până la urmă, nu pot să revendic muntele în nume propriu. Şi nici să îi condamn pe cei din zonă la traiul dur, de munte, al strămoşilor lor. Dar mi-aş dori ca tranziţia aceasta inevitabilă să aducă cu ea şi un strop de educaţie, nu doar montană. Inima-mi este împărţită în două. Într-un fel, mă bucur să văd că cele două – trei ore de ieşire în natură, fie şi pe un drum forestier fără urcări şi coborâri dure, sunt căutate de oameni ce, în mod normal, nu au afinităţi de montagnard. Mă gândesc că unii dintre ei, aşa cum s-a întâmplat adeseori, vor prinde “gustul” ieşirilor în natură. Dar pe de altă parte, mă doare. Lipsa de educaţie se vede în gunoaiele de pe marginea drumului sau/şi în comportamentul general. Una este să descoperi muntele în linişte şi curăţenie, alta este să respiri gaze de eşapament, să admiri pet-uri în loc de flori şi să auzi “ciripitul” unui grup gălăgios ce nu sesizează diferenţa dintre pădure şi discotecă.

– Înţeleg că nu ţi-a plăcut tura.
– Nu e chiar aşa. Zona e faină, iar cascada, Vârciorog pe al său nume, merită drumul parcurs. A fost o tură ce ne-a revigorat complet după oboseala drumului şi aş reveni oricând… doar să nu fie sfârşit de săptămână. Tunetul apei aruncate de la o înălţime destul de importantă, scurgerea ei vijelioasă peste stânca neagră m-au fascinat. Aş fi putut să stau ore bune să privesc cum apa se împleteşte în fuioare albe, pentru a se zdrobi, câteva clipe mai târziu, în mii de “scântei” zgomotoase. Aşa a fost întotdeauna, să ştii. Mi-a plăcut să aud şi să văd “muzica” apei peste pietre.

– Aşa că, a doua zi, a urmat o altă cascadă…
– Nu-mi asum responsabilitatea, a fost ideea Oanei! Lăsând gluma la o parte, a doua zi a fost altfel. Poate şi pentru că era luni, liniştea drumului spre satul cu aer de muzeu – Pătrăhăiţeşti – a fost “deranjată” doar de sunetul tulnicului ce imita apa Arieşului. Şi ce ar putea fi mai fain decât conştiinţa faptului că acest sunet dăinuie aici de sute de ani. Sper că tradiţia va fi dusă mai departe şi că se vor bucura să-l audă, măcar o dată în viaţă, şi cei ce ne vor urma. Şi mai sper că pădurenii locului nu se vor “vinde” pe câţiva arginţi, uitând cântecele pe care le-a adus şi în casele noastre vocea regretatului Drăgan Muntean. Iar faptul că am avut câteva clipe de linişte în doi la cascada Buciniş a fost o completare fericită a unei zile ce, în ciuda unui “profil” asemănător al traseului, a semănat prea puţin cu precedenta pentru a nu o pune, şi pe ea, în cutiuţa amintirilor cu parfum de “Mă voi întoarce într-o zi”.

– Cum ai regăsit drumul spre Padiş?
– Haha! Diferit! Am fost trădat de amintiri şi am luat la picior un drum pe care nu mai fusesem. Încă din clipa în care, cocoşat de rucsac, am coborât în Arieşeni, mi-am dat seama că nu sunt în acelaşi loc în care am ajuns acum opt ani, venind dinspre Padiş. Probabil atunci ieşisem în Vârtop, de altfel şi el sat din comuna Arieşeni. Acum, în locul drumului de culme pe unde speram eu să văd, ca şi atunci, căprioare, am luat la picior praful drumului ce urmează firul de apă al Cobleşului, spre satul cu acelaşi nume. Nimic mai “plăcut” pentru trupurile noastre chinuite şi aşa de greutatea rucsacilor noştri încărcaţi până la refuz cu cele necesare unei plecări destul de lungi. Şi ne-am mişcat bine, până aproape de sat, oprindu-ne doar pentru a ne răcori, din când în când, din apa izvoarelor ce străjuiesc drumul. Mai aveam destul de puţin când am fost ajunşi în urmă şi luaţi, cu tot cu voluminoasele noastre bagaje, în cabina unei camionete, probabil leat cu mine, de un localnic ce nu a vrut, la capătul drumului, să accepte hârtia cu cifre prin intermediul căreia vroiam să îi facem cinste cu un “suc” de malţ. Mi-a plăcut să văd că nu a dispărut nici zâmbetul localnicilor şi nici bunăvoinţa acestora. Mi-a dat iluzorii speranţe că în Padiş voi regăsi bolul mare de ciorbă din care, cu ani în urmă, Bogdan îşi punea două farfurii pline, spre uimirea mea de orăşan obişnuit cu porţii mult mai reduse la crâşmele prin care se mai întâmpla să iau prânzul.

– Deci ai plecat mai departe cu gândul la mâncare, ca de obicei aş putea spune.
– Eee, nici chiar aşa. Căci era încă destul de devreme, iar Cobleşul e sat de munte, cu case risipite până sus, iar după cum se ştie, muntele e aşezat în pantă şi panta în deal. Abia coborâţi din camionetă am început a urca din greu pe o potecă adâncită de ape. Şi n-am mers prea mult înainte să ne trezim că marcajul a dispărut, că altfel utila noastră hartă cu Apusenii este la o scară mult prea mare pentru a ne ajuta în astfel de situaţii, iar busola nu ne foloseşte prea mult în lipsa hărţii. Aveam să realizăm în clipa aceea că Cineva, acolo sus în Ceruri, ne iubeşte. În cele două săptămâni, de fiecare dată când am avut nevoie de cineva sau de ceva, acel cineva sau acel ceva a fost scos, fără nici-o excepţie, în calea noastră. La răscruce, nu mult dupa ce am lăsat din spate rucsacii din spate şi pentru hodină, dar şi pentru că eram încurcaţi de cele trei drumuri ce porneau în direcţii diferite, a apărut o bătrânică ce nu vorbea “domneşte” şi pe graiul străvechi al moţilor, încărcat de forme ale cuvintelor specifice locului, ne-a explicat că trebuie să ajungem “acri aproape” la casa roşie din deal. Doar că dealul pe care îl zăream eu nu era deloc aproape, iar casa de pe el nici atât. Am crezut că n-am înţeles cum trebuie şi că vederii-mi din ce în ce mai slabe îi lipseşte precizia necesară şi îi scapă vreo casă ascunsă de crengile copacilor. Am pornit totuşi, încurajaţi de bătrână, pe drumul ce continua poteca pe care venisem, trecând peste pârleazul ce ne bloca la început drumul, făcându-ne să intrăm în dilemă. Şi n-a trecut mult până când am sărit alte două garduri, un joc pe care l-am repetat toată dimineaţa, căci, spre mirarea noastră, poteca îşi făcea loc “cuminte” prin curţile şi grădinile oamenilor. Iar miraţi de acest lucru eram doar noi, căci moţii erau deja obişnuiţi să treacă turiştii pe poteca croită “de comunişti” chiar pe lângă casa lor. Oare cum ar fi să am şi eu pe casă un triunghi roşu şi, ieşind pe prispă, să văd trecând prin curte doi necunoscuţi? Şi totuşi, oamenii ne-au primit cu bunăvoinţă, chiar şi când erau mânjiţi din cap până în picioare cu uleiul Aro-ului indispensabil în zonă, culmea! scuzându-se că ne încurcă prin poziţia maşinii puse temporar pe butuci.

– Nu te-ai gândit să te muţi acolo, sus în munţi?
– Ba da. Probabil că gândul ăsta ne-a încercat pe mulţi. Câţi nu au rămas, ca şi mine, impregnaţi încă din copilărie cu imaginea bunicului din “Heidi”? Dar viaţa ţăranului de la munte, a ciobanilor sau a cabanierilor este departe de această imagine idilică a omului care trăieşte fericit în mijlocul naturii. Sunt bărbaţi şi femei ce ies la muncă odată cu răsăritul soarelui şi intră în casă mult după acesta apune. Şi-apoi mai este iarna… Ne povesteau localnicii că şcoală mai este doar în centru şi că internatul va fi închis de Primărie din lipsă de fonduri. Asta înseamnă că, dimineaţă de dimineaţă, zeci de copii vor parcurge fie prin noroaiele primăverii sau toamnei, fie prin zăpezile iernii, kilometrii întregi în drum spre şcoală sau la întoarcerea acasă. Iar asta fac cei ce încă mai trăiesc pe culmile Apusenilor o viaţă întreagă. Oare câţi dintre noi, cei crescuţi prin oraşe, am fi dispuşi să renunţăm la confortul cotidian, la siguranţa faptului că avem un spital relativ aproape şi la mâncarea ce poate fi procurată mergând o sută – două sute de metri până la cel mai apropiat magazin.

– Într-un fel este trist ce spui…
– Da. Este trist. De mult prea multe ori ne mulţumim să “plângem” că se pierd tradiţiile, că se şterg urme ale lumii aşa cum o cunoaştem, dar ne limităm la a ne lamenta, la a trece pe-acolo, prin satele risipite prin munţi, lăsându-le apoi în urmă, bucuroşi că am apucat să le vedem şi plecând mai departe…

– … spre Padiş.
– Da. Spre Padişul carstic. O lume total diferită într-un fel sau altul, un loc mai îndepărtat, totuşi, de aerul de tradiţie. Odată intraţi în pădure, imediat după ultimele gospodării ale Cobleşului, tura noastră şi-a recăpătat accentul “montan”, poate mai puţin filozofic, mai puţin liric. Am revenit la vechile dileme legate de hartă, având surpriza de a ne regăsi, la un moment dat, la o intersecţie de trasee ce nu apărea pe hartă, intersecţie în care marcajul pe care îl urmasem din Arieşeni (triunghi roşu) dispărea de tot. Am plecat spre dreapta, pe bandă roşie, având în memorie o mai veche ştire de pe carpaţi.org, în care erau anunţate modificări ale marcajelor în zonă. Îmi amintisem de ştire, înaintea plecării, dar nu am găsit timpul necesar pentru a o căuta şi a o citi. Ne-ar fi prins bine (ca şi harta mai detaliată, pe care, între timp, am cumpărat-o). Dilemele asupra traseului şi despre continuarea sa s-au rezolvat la ieşirea într-un luminiş, când am întâlnit un lucrător forestier (asta să fi fost!?!) ce ne-a lămurit de ce nu mai regăsim vechiul marcaj. Eram în poiana de sub vârful Glăvoiu (pe care localnicii o numesc chiar Poiana Glăvoi, deşi mulţi turişti cunosc sub acest nume poiana “La Grajduri”), pe care am recunoscut-o, câteva minute mai târziu, şi datorită frumoasei vederi spre Groapa Ruginoasă.

– O ştiai?
– Citisem cu o seară înainte descrierea făcută de profesorul Marcian Bleahu, în Monografia rămasă de referinţă, chiar şi după treizeci de ani.

– Un ghid destul de vechi…
– Un ghid. Un ghid ce, deocamdată, nu pare a-şi fi găsit un urmaş de acelaşi nivel. Deja ne-am obişnuit să ne orientăm după descrieri de mult depăşite. Tendinţa firească a fost să fie introduse în text orice elemente ce ar putut fi de folos în orientare. Doar că, după atâţia ani, nu mai găsim băncile sau buştenii ce serveau ca puncte de referinţă. Uneori nu mai găsim nici clădirile sau chiar pădurile ce apar în rândurile tipărite ale ghidurilor apărute cu mult înainte de 1989. Nimeni nu cred că şi-a pus problema ca aceste ghiduri să folosească o perioadă atât de lungă. Timpul şi omul influenţează dramatic peisajul şi ceea ce este actual acum, în mod cert, va fi depăşit în 5-10 ani. Poate că se vor găsi oamenii potriviţi pentru a relua, completa şi înnoi aceste descrieri. Când? Cine ştie? Pentru că ţine de aceeaşi educaţie de care pomeneam mai devreme, un pic de fler şi, mai ales, experienţă.


Aug 2 2009

Visând cu ochii larg deschişi la minunile munţilor

Uneori trebuie să deschizi ochii şi minunile muntelui îţi vor ieşi în cale. Oare câţi dintre cei cu care am împărţit astăzi poteca destul de circulată, au văzut zecile de flori de colţ (e adevărat, un pic trecute)? Oare câţi bănuiau că la cincizeci de metri sub poteca pe care treceau gălăgioşi, şedea fain în soare o familie de capre negre cu trei iezi mititei? Şi oare câţi bănuiesc, măcar, că în munţii aceia se găsesc minuni despre care au auzit că ar exista doar prin Bucegi sau Crai?

Uneori trebuie doar să deschizi ochii şi să vezi şi altceva decât colbul potecii săpate de sutele de ghete ce-au trecut nepăsătoare. Minunile sunt încă prezente.


May 14 2009

Retezat de primăvară

Avertisment: Segmente din traseele descrise în jurnal sunt accesibile în această perioadă doar cu echipamentul şi cunoştinţele necesare unei ture de iarnă. Parcurgerea acestor trasee în condiţii asemănătoare poate prezenta riscuri sporite de accidentare (cădere / avalanşă / etc.).

Sunt locuri în care nu ajungi decât atunci când eşti pregătit să le întâlneşti, iar mie aşa mi-a fost dat pentru multe dintre locurile care altora le sunt familiare demult. Printre multele cadouri ce mi le-a rezervat viaţa în ultimul timp, mi-a fost dat să ajung în Retezat, iar acest lucru a venit la o vârstă la care pot privi, deja, lucrurile cu detaşare, o vârstă la care atingerea unui vârf nu este decât un mijloc de a dezvălui sufletului alte privelişti, iar câteva clipe de şedere la soare pe o piatră, cu ochii plini de frumuseţea muntelui, pot compensa, din plin, lipsa din “palmares” a unei cote.

Cu ochii lipiţi de somn, coborâm în halta dintr-o încă adormită Ohaba de sub Piatră. Ne întâmpină doar liniştea, imaginea dezolantă a unei clădiri devastate ce odinioară adăpostea casa de bilete şi un biet câine ce se gudură pe lângă noi cu o veselie ce pare la nelalocul ei minţilor noastre de oameni nedormiţi şi cocoşaţi de povara mult prea încărcatelor noastre bagaje ce adăpostesc echipamente pentru două sezoane diferite, atât de necesare în această perioadă în care sus este zăpadă udă, iar jos la poale, se apropie prima coasă. Abia îndrăznim, acum, la ora la care noaptea se îngemănează cu ziua, să deranjăm liniştea satului din inima Haţegului cu sunetul paşilor noştri şi cu timidele şi inutilele încercări de a trimite acasă patrupedul. Este inutil să sperăm la un transport. Suntem singuri, sub un cer plumburiu ce ascunde privirilor noastre un Retezat pe care îl ghicim departe – încă ascuns sub plapuma umedă, încercând să găsim drumul de apropiere spre muntele ce-l visasem atâta.

Parcurgem alene drumul ce ne aduce în Sălaşu de jos, făcând inutil semn cu mâna spre vreo maşină rătăcită pe drum sau privind după vreun iepure ce o zbugheşte repede pe dealurile ce ne înconjoară. În sat suntem priviţi cu oareşce mirare de oamenii ce se trezesc alene şi se îndreaptă spre locurile de muncă. Nu este încă sezonul vacanţelor, suntem doar doi bieţi hoinari ce caută încă iarna, la vremea la care oamenii aşezaţi se gândesc la vara ce se apropie cu paşi repezi. Aşteptăm, la îndemnurile unei localnice, microbuzul ce coboară dinspre Nucşoara, dar auzind că va să vie înapoi abia spre ora opt, ne reluăm lentul şi chinuitorul marş.

Ieşiţi din sat, mai ridic mâna doar într-o doară la maşinile care trec din când în când pe lângă noi. Dar, atunci când aproape ne pierdusem speranţa, opreşte lângă noi maşina… Jandarmeriei. Îmi trece prin cap, pentru câteva clipe, că am putea să luăm amendă, dar din oboseală se naşte curajul de a pune întrebarea ce ne va purta motorizaţi până la ieşirea din Nucşoara. Nu ştiu dacă s-au găsit mulţumiri destule atunci, la ceasul dimineţii, dar în zilele ce au urmat, gândurile noastre bune şi numeroase urări de sănătate şi viaţă lungă s-au îndreptat spre cei doi oameni ai legii ce şi-au făcut milă de suflele şi picioarele noastre.

Lăsăm câteva minute rucsacii să se odihnească şi sperăm să nu fi folosit decât doza de noroc a unuia dintre noi, dar speranţele se dovedesc deşarte. Mergem alene spre Cârnic, depăşiţi de o unică maşină, o inepuizabilă 1300 (“cea mai tare maşină de teren”, aşa cum mi-o dovediseră moţii în urmă cu ceva ani) prea încărcată cu bagaje să mai avem loc noi doi, darămite “dulapurile” noastre, dar şi de vacile ce se îndreptau liniştite spre locurile de păscut, mai vioaie decât eram noi capabili, mânate, probabil, de gustul colţului de iarbă crudă căreia i-au dus dorul o iarnă întreagă. Vremea ce se încăpăţânează să rămână închisă, îmi adânceşte oboseala şi sfârşesc prin a adormi un timp, lungit pe izopren, undeva la marginea drumului, vegheat de mâna ce-mi mângâie părul.

Cabana Cârnic apare izbăvitoare, atunci când creierul şi corpurile noastre obosite începuseră să refuze să se mai coordoneze. Suntem recunoscuţi de cabanier, ce se dovedeşte a fi chiar şoferul bravei Dacii, lucru pe care îl realizăm abia după ce îşi cere scuze că nu ne-a luat în maşină. Un ceai şi o jumătate de oră de odihnă şi ne luăm la revedere de la vremelnicele noastre gazde, pe noi ne aşteaptă, acolo sus, zăpada şi cabana cu nume de floare albastră.

Suntem singurii ce-şi mână paşii pe drumul de pământ şi piatră, acum, la mijloc de săptămână, şi ne bucurăm de pădurea de fag de un verde proaspăt şi revigorant. Liniştea dimineţii a fost înlocuită de concertul de mai al păsărilor şi de sunetul apei ce transformă cascada Lolaia într-un minunat voal alb pe care aparatul foto îl surprinde cu şi fără timpi lungi de expunere, de departe şi de-aproape. Ne permitem această pauză, este încă devreme în zi, ne jucăm cu lumina, ne jucăm cu apa, ne încărcăm sufletul cu primăvara locurilor înainte de a porni mai departe pe forestierul mult prea lung pe care, pas cu pas, căutăm să lăsăm în urmă oraşul şi grijile, să lăsăm în urmă oboseala nopţii şi praful drumului. Suntem în căutarea unor noi amintiri de povestit nepoţilor la vremea când flori albe vor fi împodobit tâmplele, în căutarea mereu altor imagini ce vor fi imortalizate de aparatul fotografic, în acelaşi timp capabil şi incapabil să stocheze, pe recele suport electronic, emoţiile clipei.

La vremea când foaia ce răsună a lăsat definitiv loc acelor de molid, lăsăm în stânga marcajul cu triunghi albastru ce urcă aspru pe firul pârâului Pietrele, alegând să rămânem pe poteca marcată cu banda albastră ce ne va duce prin poiana tristă din care nu mai întâmpină turiştii cabana Pietrele. A rămas şi ea în amintirea celor care au apucat să o vadă, un nume într-un şir atât de lung de nume sinonime cu jarul unei nopţi şi cu dezolarea anilor ce au urmat. Mi se pare că trăiesc aievea un film cu fantome în timp ce trec prin complexul în plină degradare. Abia când ajungem în zona fostei cabane găsesc urme de viaţă, dar ceea ce văd mă şochează. Boxe de câini înconjurate de plase metalice – o adevărată canisă. Faptul că suntem întâmpinaţi de un singur câine alb, este departe de a mă linişti, iar comportamentul lui nu este din cele mai amicale. Mi se face brusc dor de Bruno şi Hera, uriaşii blânzi de la mine de-acasă, din Piatra Mare. Încerc să vorbesc cu el, se mai calmează, dar cum îi întorc spatele reîncepe să se agite. Târziu de tot, când ajungem aproape de uşa pe care scrie Cazare/Accomodation, ne întâmpină femeia ce pare a fi cabaniera fără cabană a acestor locuri. Ne spune că dulăul nu are nimic cu noi, dar ne latră din cauza beţelor de trekking. Cu greu mă abţin să nu îi răspund că beţele au intrat demult până şi în “arsenalul” obişnuit al turistului român. După ani de zile de mers pe munte, am început din ce în ce mai greu să suport cabanierii ce cresc în jurul cabanei hoarde de câini mai mult sau mai puţin controlabili. Nu cred că este de datoria turiştilor să înveţe să se comporte şi faţă de aceşti dulăi, sunt suficiente întâlnirile cu ciobăneştii, cred că este de datoria cabanierilor să dreseze aceşti câini a căror utilitate sunt dispus să o înţeleg. Nici în visele cele mai urâte nu aş vrea să îmi închipui cum ar fi arătat întâlnirea nocturnă cu “căţeluşul” pe care îl deranjează beţele de trekking. Lăsăm în urmă incidentul, dar lăsăm curând în urmă şi ceea a rămas din complexul Pietrele, pentru că nici ceaiul şi nici atitudinea cabanierei nu sunt cele cu care sunt obişnuit. Nu sunt un turist pretenţios, dau întotdeauna Bună ziua când intru într-o cabană şi mulţumesc întotdeauna pentru ceaiul pe care îl plătesc, aşa că rareori rămân cu un gust amar după ce plec, dar sentimentul neplăcut ce mă încearcă lăsând în urmă Pietrele este cu greu alungat de nevoia de a mă bucura de munte şi de linişte.

În locul în care din stânga intersectăm din nou traseul de pe vale, găsim celebra grămadă de lemne destinată cabanei Genţiana. Luăm câteva surcele, atât cât ne mai permit rucsacii supraîncărcaţi şi continuăm să urcăm, acum pe marcaj comun (BA şi TA). Drumul, din ce în ce mai abrupt, îl “dansăm”, când pe gheaţă, când pe lespezi, când pe zăpada ce se lasă sub noi. Când, într-un târziu, mă trezesc în faţă cu clădirea de lemn a cabanei, sufletul meu tresaltă de o bucurie pe care abia mi-o reţin. “Simt” din toţi porii că este o cabană de-a mea, cu Cabanier şi ceai de plante culese din pajişti. Suntem întâmpinaţi exact aşa cum bănuiam, cu multă căldură, de nea Loli şi de câţiva membri ai clubului Floarea Reginei (căldură pe care am resimţit-o în toate zilele petrecute la Genţiana). Cum am ajuns în timpul săptămânii, suntem lăsaţi să ne alegem locurile, ba mai mult, suntem îndrumaţi către cele mai călduroase. Urmăm sfatul şi ne încercăm de îndată locurile, cu un somn binemeritat după un drum atât de lung.

Dimineaţa, totul este îngheţat. Începem prima urcare printre jnepenii de pe vale, a căror traversare ne va deveni în zilele următoare familiară (dar nu şi plăcută). Crusta ne ajută să evităm căderile şi ieşim relativ repede în prima căldare glaciară. Este prima mea întâlnire cu circurile glaciare ale văii Pietrele. Luăm harta şi, în soarele ce începuse deja să prindă putere, ne întindem pe un loc de pe care zăpada se curăţase. Ne lămurim dilemele geografice şi identificăm vârf cu vârf giganţii din faţa noastră: vârfurile Bucura I şi Bucura II, uşor în dreapta, apoi Curmătura Bucurei, vârful Custura Bucurei şi Colţii Pelegii. Suntem încadraţi strâns de culmile Pietrele şi Stânişoara, dominate de vârfurile cu acelaşi nume. Ţinta noastră iniţială, vârful Peleaga, este ascuns deocamdată privirii noastre, undeva în stânga. Traversăm apa pe un pod de zăpadă îngheţată şi, în curând, scăpăm din pădurea de jneapăn, ce se reduce încet – încet la pâlcuri ce pot fi ocolite, lucru infinit mai uşor decât mersul peste crăci îngropate, mereu cu teama de a scăpa în gol. Şi dacă mersul ne devine mai comod, în ciuda intensităţii din ce în ce mai mari a razelor soarelui ce înmoaie crusta, ne permitem să privim mai mult în jur şi-i dau dreptate Oanei: “Este frumos, Retezatul ăsta”. Mă fascinează turnul întunecat al vârfului Bucura II, sălbatic şi aparent inaccesibil, străbătut ici şi colo, ca de nişte vene, de hornuri aproape verticale pe care se scurge sânge alb, mă atrage imaginea Curmăturii Bucurei, cu dinţii de rechin ce muşcă din cornişele mult mai mari decât ne aşteptam, iar în stânga, şaua Pietricele, pare a se sprijini pe o coamă a unui pur sânge arab al cărui cap îl reprezintă Colţii Pelegii.

Înaintez încet prin căldarea glaciară ce, judecând după orizontalitatea perfectă a solului, trebuie să fi adăpostit odinioară un alt lac, demult colmatat. Oare câte sute de ani au trecut de când lacul a dispărut? Este soarta naturală a multora dintre lacurile glaciare. Vor dispărea în timp, unele mai repede, altele mai încet, odată cu transporturile de material ce vor umple din ce în ce mai mult locaşul în care se găseau odinioară, iar în urma lor vor rămâne zone relativ plate în care îşi va săpa meandre apa ce alimenta fostele lacuri. Meditând la soarta fostului lac ajung, într-un târziu, la Bordul Tomii şi depăşindu-l, regăsesc apa limpede a lacului Pietrele descătuşată parţial din strângerea zăpezii. Deja este foarte cald, cu toate pauzele atât de necesare mie am ajuns foarte târziu în zonă şi, din cine ştie ce motive, nu mă simt nici psihic foarte tare. Odată cu apropierea de creastă, starea de disconfort creşte şi cu greu reuşesc să mă conving că voi fi în stare să urc pantele de sub Custura Bucurei.

Alegem pentru urcare un picior aflat în dreapta vârfului ce pare a oferi din loc în loc adăpostul unor stânci. Împreună cu vâlcelul ce îl mărgineşte la stânga pare a fi singurul loc de pe Curmătura Bucurei lipsit de cornişe. Alternativa, din locul şi la timpul în care ne-am regăsit acolo, ar fi fost să urcăm pe stânga un vâlcel ce ne-ar fi dus pe piciorul ce coboară din vârful Custura Bucurei spre căldare şi apoi să facem un traverseu destul de lung pe feţele de sub vârf, traverseu ce ne va duce în şaua de după acesta fără să-l mai urcăm. Alegem să rămânem la planul iniţial, facem o pauză de hidratare şi punem în picioare, pentru prima oară în această tură, colţarii. O las pe Oana să ia ceva avans pentru a nu risca inutil o supraîncărcare. Zăpada pare a fi destul de stabilă, dar este mai bine să fi sigur. Ne regrupăm între stânci, ocolim primul grup prin stânga, efectuăm un scurt traverseu spre dreapta pentru a ocoli cea de-a doua stâncă şi ieşim din nou pe picior. Zăpada ne joacă o festă: este destule de subţire şi dedesupt sunt stânci. Totuşi, ciocul pioletului şi colţarii prind destule de bine şi ieşim destul de repede în şaua finală. Am ajuns cu bine în creastă şi văd, pentru prima oară, dincolo de ea, Căldarea Bucurei. Deşi la timpul respectiv, mi s-a părut că a luat foarte puţin, am avut nevoie, în fapt, de aproape o jumătate de oră, o jumătate de oră ce, suprinzător, m-a readus psihic, dar mai ales fizic, la parametrii normali, dar o jumătate de oră ce compromite definitiv orice tentativă de a mai urca spre Peleaga. Mocăiala mea de dimineaţă face să fi ajuns mult prea târziu aici sus. Mai păstrăm de doi lei speranţe şi hotărâm să luăm o decizie finală abia pe Custura Bucurei.

Probabil că ar fi fost mult mai rapid să continuăm pe linia crestei, dar teoria este teorie şi deciziile din teren rămân cele mai importante. Starea zăpezii şi mai ales bănuiala că ar fi doar un strat subţire de zăpadă sub care se găsesc plăci de piatră, ora târzie şi temperatura ridicată, au fost factorii care ne-au îndemnat să continuăm pe traseul de vară, iniţial cu colţarii în picioare, pentru că în prima parte am avut mai multe traverseuri relativ expuse, pe limbi de zăpadă, iar mai apoi, renunţând la colţari, direct în sus, pe plăcile de stâncă dezgolite de învelişul alb, am ajuns înapoi în creastă, imediat sub vârful propriu-zis. Supriză însă! Pe ultimii metri, înzăpeziţi, suntem nevoiţi să ne oprim şi să punem din nou colţarii, pentru că nu am reuşit să sparg cu bocancii trepte suficient de sigure. Tot efortul a meritat. De sus, lumea ne aparţine şi suntem doar noi doi, departe de lumea dezlănţuită, mângăiaţi doar de un vânt ce se dovedeşte blând cu noi.

Tot acest balet delicat printre lespezile Custurii, operaţiile de montare / demontare a colţarilor fac să fie extrem de târziu când ajungem în Şaua de sub Colţii Pelegii. Orei târzii i se adaugă şi o traversare expusă, undeva sub vârf, acolo unde se vede clar o urmă de avalanşă. Nu este nevoie de multe cuvinte. Peleaga rămâne pentru un alt anotimp alb, nu pleacă nicăieri. Vom reveni să urcăm până la ea, înarmaţi cu mai multă hotărâre şi experienţă şi, cel mai important, cu toate aceste cunoştinţe în ceea ce priveşte configuraţia terenului pe timp de iarnă acumulate în aceste zile. Am ajuns înapoi în Bordul Tomii făcând traverseul de sub Custura Bucurei pe varianta pe care o lăsasem în stânga la urcare. În alte condiţii nu ştiu în ce măsură aş fi avut curajul să tai faţa respectivă, dar fapt este că zăpada ne-a permis traversarea sigură a pantei. De jos, ne mai oprim să privim la ultime raze ale soarelui ce colorează în auriu vârfurile. Ar fi fost frumos ca apusul să ne prindă acolo sus, dar pe noi ne aşteaptă o lungă şi înceată traversare a pădurii de jneapăn, de data aceasta pe o zăpadă moale, pe care crengile micilor conifere se încăpăţânează să nu o mai susţină. Ajunşi, târziu de tot, la Genţiana, punem punct unei zile care, pentru mine, a fost umbrită de un singur regret: absenţa schiurilor, în condiţiile unei zăpezi şi a unei zile superbe pentru schiul de primăvară prin frumoasele circuri glaciare ale Văii Pietrele.

După ce sâmbătă ne-am rezervat dreptul unei sublime stări de lene ce ne-a trimis la plajă pe o stâncă din faţa cabanei, duminică urcăm din nou prin pădurea de jnepeni. Pe măsură ce urcăm, mirosul “curăţat” de factorii de stress urbani, descoperă izul clar de animal sălbatec. Cum nu am ştiut niciodată să deosebesc mirosul de “vânător” de cel de “vânat”, ne semnalăm din când în când prezenţa, pentru a evita întâlnirea cu vreun Martin surprins de cei doi “nebuni” ce s-au smuls din căldura aşternutului destul de devreme. Fapt este că mânaţi de la spate de perspectiva neplăcutei întâlniri, ieşim destul de repede în prima treaptă glaciară, în ciuda lipsei crustei ce ne-a ajutat atât în prima zi. Ne păstrăm ritmul bun până în zona lacului, acolo unde ajungem mult mai repede decât în prima zi. De aici, părăsim marcajul şi ne alegem un traseu relativ domol spre o şa de pe Culmea Stânişoara, nu înainte de a ne echipa cu colţari.

În şa facem o nouă îndoctrinare cu iubire… de Retezat. Ne aflăm pe o culme aflată între două văi superbe – cea a Pietrelor şi cea a Stânişoarei, este soare şi bine. În dreptul nostru, două urme paralele semnalează trecerea recentă a unei perechi de, credem noi, lupi relativ tineri. Cele patru degete şi forma generală a labei nu pot să aparţină unor câini şi sunt prea mari pentru a putea fi asociate unor vulpi. În aceste condiţii, probabil că mulţi ar renunţa la prânz, dar nouă ne este prea foame, iar pe de altă parte pauza este binevenită pentru a face planul mai departe. Custura Retezatului este plină de cornişe, chiar mai neplăcute decât cele din Curmătura Bucurei. Avem o singură zonă favorabilă ascensiunii – cea în Şaua de iarnă, dar aceasta se află destul de departe de vârful Retezat, iar noi nu avem foarte mult timp la dispoziţie. În aceste condiţii şi sub influenţa lecturii din Munţii Noştri ce indică o privelişte mult mai spectaculoasă, spre mare mea bucurie, se naşte ideea ascensiunii pe Bucura, vârful ce m-a atras încă din primul moment. De pe acesta se prăbuşeşte cu zgomot zăpada, pe pereţii mai înclinaţi se văd rupturi evidente, dar, în mod curios, acest lucru nu face decât să-mi sporească fascinaţia.

Coborâm în circurile Stânişoarei cu speranţa că de data aceasta nu ne vom mai rata ţinta aflată chiar la o aruncătură de băţ de noi. Mai mult, vârful pare a fi tangibil şi direct, pe un picior ceva mai înclinat dar pe care se ivesc, protectoare, câteva stânci ce ne-ar putea ajuta să nu rupem placa. Alegem varianta cuminte – a urcării în Şaua de iarnă. De departe, urcarea spre aceasta pare a fi relativ lină şi sunt tentat la un moment dat să continui cu beţele de trekking. Luăm, totuşi, din prudenţă, pioletul în mână şi bine facem, ultima parte fiind destul de înclinată, iar zăpada apoasă nefiind una din cele mai favorabile. Traversăm cu grijă o faţă de sub Bucura I. Zăpada se rupe uşor şi trebuie să avem grijă ca să evităm o alunecare în vale, alunecare nu extrem de periculoasă, dar neplăcută. Depăşim un picios stâncos şi ne încadrăm pe hornul ce ne urcă spre Şa. Dacă până aici senzaţia de pericol a fost relativă, aici urcarea este mai abruptă (deşi abordabilă inclusiv pe schi de tură, dovadă urmele găsite) iar odată cu înălţimea, consecinţele unei căderi se vor fi dovedit neplăcute. În aceste condiţii urcăm cu grijă, având tot timpul în vedere că pe acel culoar îngust va trebui să şi coborâm. Din păcate, în timpul traversării văii Stânişoarei, vremea s-a schimbat. Dacă la începutul urcării spre Custură, încă mai eram în soare, ajunşi în Şaua de iarnă ne întâmpină spectacolul sumbru al furtunii ce mătură Rezervaţia Gemenele şi se apropie cu repeziciune. Un fulger destul de apropiat şi tunetul aferent şi… totul s-a terminat. Am fost atât de aproape de vârful Bucura, ne despărţeau doar 150 de metri diferenţă de nivel dar… Nu este nevoie de nici-o secundă de gândire. În clipa următoare tunetului, am şi băgat înapoi în rucsac termosul şi mănuşile de rezervă. Coborâm cât se poate de repede hornul şi, aproape pe negândite, suntem înapoi pe culmea Stânişoara. O nouă răbufnire a cerului şi am zbughit-o înapoi spre circurile inferioare ale Văii Pietrele. Am avut nevoie de doar o jumătate de oră să ajungem din Şaua de iarnă până la pădurea de jnepeni şi de încă o oră ca să ajungem la cabană unde… unde ne răsfăţăm în soare. Furtuna a măturat creasta, dar nu şi zona joasă a masivului. Mai mult, ca să ne fie dezamăgirea deplină, jos de tot, la câmpie, este senin şi soare.

Pe fereastra trenulului ce ne poartă încet spre casă vedem căpiţele ridicate. Prima coasă, la lucernă, ne spune că iarna s-a terminat. Vom mai purta o vreme, agăţate pe rucsac, pioletul şi colţarii, pentru o tură desfăşurată pe vreo vale de abrupt, dar anotimpul alb s-a dus. Se putea mai mult în această tură? Desigur, era loc şi de mai mult. Dar pentru noi este mai important că ne-am simţit bine, că am învăţat multe – despre munte şi despre noi înşine. Şi mai este ceva important: am mai adăugat un munte (al câtelea?!?) pe lista munţilor ce îi iubesc nespus şi o Cabană şi un Cabanier pe lista de suflet.