Pădurea de vise

Eu? Ridic castele de nisip, înalţ zmee când nu e vânt, alerg după himere, muşc din liniştea serii, mă lupt cu secunda, topesc zăpezi, hrănesc iluzii, trimit spre cer baloane de săpun pentru a risipi norii, amăgesc sunetul cu un nai de apă, descriu visele în hieroglife, beau amurguri în pahare de cristal…

Tu? Tu faci ca toate acestea să aibă un sens.

Mă plimb alene printre cuvinte, în căutarea zilei de mâine şi muşc din carnea lor îmbelşugată în care-mi înmoi sufletul rătăcit. Mângâi uşor lumina lor, folosindu-mi sfios doar vârful buzelor, şi mă las atras de voluptatea vocalei, a cărei delir pervers îl alint în îmbrăţişarea consoanelor. Muşc uşor verbul, în timp ce în jurul nostru plutesc substantivele, şi-mi las simţurile pradă cernelii ce udă hârtia şi universul gândirii.

Mă plimb alene printre cuvinte, alunecând în căutarea sensurilor, îmi târăsc sufletul prin lumea germenilor de poezie şi mă las tâlhărit de mirosul de fruct al sinonimelor. Inspir adânc substantivul ce naşte iubirea şi, căutând norii, răscolesc sângele ce acoperă punctul, în timp ce las să răsară în mine negaţia şi supun la sublim sânul interjecţiei.

Mă plimb alene printre cuvinte şi visez la idee.

Poate că şoapta este prilejul unui sărut al vorbei, poate că vorba este clinchetul apei iar apa este pleoapa vântului. Poate că vântul este surâsul nebun al dimineţii şi dimineaţa este clipa cântecului… poate cântecul este mirarea muntelui, iar muntele nu este altceva decât iluzia raiului… sau poate că eu, poate că tu… sau poate că nu.

Poate că şoapta este prilejul unui sărut al vorbei şi vorba este nebunia potecii. Poate că poteca este îngerul zăpezii sau poate că zăpada nu este altceva decât dezmierdarea luminii şi lumina – amintirea frunzei. Poate că frunza este oglinda cerului iar poate că cerul nu este altceva decât copilăria fericirii… sau poate că eu, poate că tu… sau poate că nu.

Şi, poate că într-o zi – şi apa şi vântul şi dimineaţa şi muntele şi cântecul şi raiul, iar în altă zi – şi poteca şi zăpada şi lumina şi frunza şi cerul şi fericirea se vor ascunde în tine iar eu voi fi şoapta ce-mbrăţişând – sărută vorba.

De câţiva ani românul a descoperit internetul. Întâi pe la facultăţi, apoi la net caffé, apoi, o dată cu scăderea costurilor legate de aparatură şi servicii, acasă. Această liberalizare a dus, nu la creşterea nivelului de informaţie a românului ci la scăderea accentuată a autocenzurii. Românul, chiar şi cel cinstit în viaţa non-electronică, se transformă pe internet. Pentru că nu-i aşa, pe internet nu se mai numeşte Ion Popescu ci xzy, nu mai locuieşte pe strada Margaretelor, Bl1, sc Q, apartamenul 1123 în Ploieşti (Bucureşti, Braşov, Cluj, Iaşi) ci în “oraşul care este”. Pe internet, românul devine “liber” şi îşi permite orice pentru că este anonim. Oare câţi realizează că trimiţînd mai departe acele mass-uri cu imagini luate de pe cine ştie ce site, devin părtaşi la o hoţie, la fel când folosesc o aplicaţie căreia i-au găsit un crack, devin ei înşişi nişte hoţi? Oare câţi realizeză că anonimul căruia îi transmit “numai bine” pe cine ştie ce forum e şi el un om?

Dar să începem cu începutul.

In urmă cu douazeci de ani apăreau “la liber” primele filme americane. Nebunie.. Irina Nistor (aşa o chema?!) era o vedetă naţională, vocea ei era cunoscută de toată lumea care ajungea să vadă un film la video-ul prietenilor de familie suficient de înstăriţi şi norocoşi să deţină un astfel de obiect. Şi uite aşa, a invaţat românul să zică “La naiba!”. Dar în spate se ascundea perfid un cuvânt mai misterios si mai interesant. Hmmm şi un gest!

Încet dar sigur, românaşul nostru a învăţat să ridice degetul şi, scăpând de Irina Nistor, a învăţat şi the F word. Problema este că l-a învăţat atât de bine, încât i-a cam intrat in reflex. Atât de bine şi-a însuşit acest reflex încât între timp a simţit nevoia de a reveni la neaoşele înjurături româneşti, probabil pentru că pentru că, pe de o parte, se obişnuise atât de bine cu acest cuvânt încât nu a mai percepeput suficient nuanţa peiorativă (oare a cunoscut-o vreodată la adevărata violenţă?), iar pe de altă parte probabil că a simţit nevoia unei diversificări, iar limba română era suficient de suculentă.

În tot acest timp, românul a învăţat încă trei cuvinte: “E democraţie frate!” (de când sunt eu frate cu orice nesimţit?!). Rostite demagogic şi cu orice ocazie. Suficient de demagogic încât să rezume acest complicat concept al democraţiei la o singură idee (singură şi prin urmare fixă): “E democraţie, deci pot să fac orice”. Şi face orice: construieşte case în padure, mănâncă seminţe în autobuz, înjură pe blog, pe forum, pe stradă, in clasă.

Problema este că acest mod de înţelegere a democraţiei este greşit. Democraţia pare a fi plecat de la un concept politic (dexonline.ro: “Formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea”) şi filozofic şi a eşuat prin a fi adaptat în România (hai să nu generalizez: de către foarte mulţi români) cu sensul de “libertate absolută”. În tot acest proces de “democratizare”, românaşul nostru a uitat alte două cuvinte: “Bun simţ”.

Dragii mei, voi ce-i care folosiţi the F words. De fiecare dată când le rostiţi, vă jigniţi inteligenţa. De fiecare dată când luaţi democraţia ca şi argument pentru libertatea de a le rosti, pătaţi acest concept. De fiecare dată când simţiţi nevoia să mă educaţi cu muzica dată la maxim sau cu ideile voastre rostite în aşa fel încât să afle tot autobuzul cât de “jmecheri” sunteţi, de fiecare dată când simţiţi nevoia să înjuraţi echipa adversă, de fiecare dată cand… mă jigniţi, deci nu mai este democraţie!

Democraţia, după umila mea părere, înseamnă libertatea de a acţiona şi vorbi în limitele celor şapte ani de acasă şi fără a încălca dreptul celorlalţi la fericire.