Apr 6 2010

Ţara…

Într-o zi am să îmi construiesc o ţară… Nu te mira, o ţară numai a mea.

O ţară cu ape multe şi cu creste-nzăpezite, cu mere veşnic roşii şi cu trandafiri, o ţară în care o să am grădină şi alba mea căsuţă croită pe măsură… Şi-n a mea ţară o să plouă vara numai pentru a mă bucura de stropii ce vor sări prin bălţi, iar toamna-mi va fi blândă şi plină de mirosul de struguri pârguiţi… Şi-o să mă atingă iarna, cu fulgii-i maaaaaari, împărăteşti, iar frigu-mi va fi prieten şi-mi va ciupi urechea doar pentru a auzi zăpada cum scârţâie sub tălpi.

Şi o sa vină primăvara, acolo-n a mea ţară… o să vină într-o joi. Cu tril de paseri multe, acolo în zăvoiul pe-a cărui salcii zvelte vor râde mâţişori. Şi flori nenumărate vor umple-a mea grădină si panta cea mai lină a muntelui meu drag. Iar numai o albină mă va chema-n-cea joie să văd cum Baba Iarna aruncă a ei cojoace, fugind spre alt meleag.

Şi-n a mea ţară vântul sufla-va doar alene, pentru a-mblânzi căldura toridului Cuptor sau pentru a mişca perdeaua de ceaţă matinală ce va piti privirii al munţilor alb vârf. Iar iarna, când va bate, va pluti spre mine miros de turtă dulce şi căldură de la soba în care o să ardă lemn uscat de brad.

Da. O să-mi construiesc o ţară şi nu te mira, străine, căci eu nu sunt altul decât copilul ce am fost, copil ce-avea aievea, numai a lui ţară, acolo-n fundul curţii, cocoţată-ntr-un molid.


Mar 29 2009

Peretele

Visele copilului sunt fireşti, nu sunt forţate de amăgirile şi gândurile de peste zi, este starea naturală ce nu poate fi reimpusă prin nicio convenţie socială. În ochii copilului, lumea este mică, el visează, evadează din universul limitat al camerei, al locului de joacă, al părinţilor, construieşte universuri paralele, el nu are sufletul neîngrădit de pereţi. Aceştia se construiesc în timp, prin educaţie şi noi ajungem să ne reprimăm în asemenea hal încât construim ziduri impenetrabile!

Limitatorul spaţiului fizic sau intim, peretele este un factor de represiune sau de adăpost. Imaginează-ţi, pentru o clipă lumea, fără pereţi. Imaginează-ţi lumea holbându-se la trupul tău gol expus acestor priviri aparent indiscrete. E greu de imaginat?

Este greu de imaginat cum ar fi fără pereţi? Atunci, poate, am uitat să fim copii.


Mar 17 2009

Gânduri despre nişte cuvinte

“Într-o zi un copil a urcat pe-un deal de la marginea unui sat. Când a revenit jos, nişte săteni, uitându-se ironic la el, i-au zis: Mare ispravă ai mai facut şi tu!, iar copilului i s-a făcut ruşine de realizarea lui.”

Se presupune că, adulţi fiind, înainte de a vorbi avem grijă la ceea ce urmează să spunem. Dar, de câte ori în viaţă nu am fost “sătenii” din rândurile anterioare? De câte ori nu am făcut pe cunoscătorii, explicând copilului că existau şi variante mai grele de a ajunge în vârful dealului sau că există şi dealuri mai înalte? Privindu-ne sincer în oglinda sufletului, constatăm că am făcut-o de multe ori. Uneori nu atât de evident, uneori animaţi de intenţii bune, dar am făcut-o cu toţii.

Uităm atât de uşor cât de mult însemna pentru noi ca şi copii (sau ca începători într-o activitate oarecare) chiar şi un succes ce ar putea să ni se pară acum modest. Şi mai uităm, atât de uşor, că unii dintre noi nici măcar nu au reuşit să urce dealul de la marginea satului, nici la vârsta copilăriei şi nici ca adulţi.

Din păcate, modestia şi cuminţenia în vorbă au încetat demult să mai fie cultivate. Au fost înlocuite de un sistem de (non-)valori ce ne urâţeşte caracterele, ce ne împinge să ieşim cu orice preţ în faţă, să aruncăm cu noroi în orice realizare ce nu ne aparţine, mai ales dacă nu ne este şi nouă la îndemână. Poate că nici nu mai realizăm că este şi vina noastră ca şi indivizi. Aşa am fost învăţaţi şi ne este greu să concepem că nu acesta este comportamentul firesc.

PS: “Parabola” de la care a plecat acest articol îmi aparţine. Nu există în realitate nici copilul şi nici sătenii, există doar nişte comentarii stupide la adresa performanţei unui adolescent, realizare inaccesibilă multora dintre cei implicaţi în discuţie.


Feb 25 2009

Fără mască

De ce nu sunt pe munte? De ce nu merg pe munte mai mult? De ce nu ştiu să schiez mai bine? De ce nu ajung mai sus? De ce nu am o Coca Cola în faţă? De ce nu am mai mulţi bani? De ce nu am o maşină? De ce nu am o căsuţă pe un deal? De ce trebuie să muncesc? De ce trebuie să stau atâtea ore la birou? De ce nu dorm mai mult? De ce nu sunt mai frumos? De ce nu sunt mai înalt? De ce nu am inspiraţie? De ce nu sunt mai deştept? De ce nu ştiu să programez? De ce nu sunt mai organizat? De ce mi-e aşa lene? De ce nu ştiu să zbor? De ce sunt atât de timid uneori? De ce nu ştiu să cânt? De ce nu beau mai des o cană de vin fiert cu prietenii? De ce nu ştiu mai bine franceză? De ce trebuie să vorbesc în franceză? De ce trebuie să scriu documentaţie? De ce nu pot să meargă toate lucrurile bine? De ce nu citesc mai mult? De ce nu călătoresc mai mult? De ce nu am mai mers de-atâta timp cu bicicleta? De ce mi-e atât de foame? De ce nu mai sunt copil? De ce scriu pe blog? De ce am o pădure de vise? De ce nu mi se îndeplinesc visele mai des? De ce mă chinuie atâtea întrebări? De ce nu găsesc răspunsuri?

De ce trebuie să-mi fie dor de tine? De ce nu eşti aici? De ce nu sunt lângă tine? De ce nu pot să te sărut în clipa asta?


Dec 31 2007

Eroii copilariei

Ca aproape orice baiat, visam cand eram mic numai lupte, razboi, spadasini, parasutisti, aviatori.

Pentru mine, unul din eroii copilariei era locotenetul Edgar Thomé din cartea (autobiografica) “Misiune speciala”.
Am citit de mai multe ori cartea identificandu-ma adeseori cu personajul, un asalcian crescut in mijlocul naturii. Ma vedeam, de atatea ori, luptand cu indarjire, evadand din lagar, evadand din Franta ocupata, facand munca de spion, sarind cu parasuta, luptand in spatele frontului.
Ma identificam cu eroul cartii, incercam sa il imit in comportament (cred ca de asta nu am pus in gura alcool pana prin anul 2 de facultate).

Am recitit recent cartea. Am reusit cu ocazia asta sa imi demolez unul din miturile copilariei. Experienta de viata si joburile au reusit sa ma faca sa vad cu un alt ochi tipologia umana. Ei bine, eroul copilariei mele face parte din acea categorie de oameni pe care nu o suport. Parsivi, urmarindu-si cu insistenta interesul propriu, genul de om pe care daca il dai afara pe usa, ai ocazia sa il vezi revenind pe geam.

Am pierdut un prieten (unul imaginar, bineinteles), dar am resimtit durerea asa cum am resimtit-o de cate ori am inteles ca unul din prietenii (fizici) nu se dovedea omul pe care il credeam.