Mar 5 2010

10 lei pentru 50 de ani

De ce 10 lei? Intrând, mai degrabă întâmplător, în micul anticariat din zona Patria, privirea mi-a fost atrasă de o carte cu supracoperţi jerpelite. Patru flori de colţ în focus şi, uşor bluraţi, doi băieţandrii ce se odihnesc undeva prin munţi şi până la a cumpăra cartea nu a mai fost decât un pas extrem de mic.

padureadevise.ro

De ce 50 de ani? Pentru că albumul foto “Peisaje din Romînia: Carpaţii” (“versiunea romînească”) a apărut în 1963. Tinerii din imaginea de mai sus, se căţărau prin pereţii Caraimanului acum 50 de ani, iar băieţii de pe coperta albumului sunt acum aproape de vârsta pensionării.

Una peste alta, am achiziţionat o carte rară, cu fotografii alb negru de o calitate tehnică ce ar face să roşească de invidie pe mulţi posesori de “digitale” şi cu un cuvânt înainte ce aparţine poetului Tudor Arghezi. Dacă fotografia aleasă pentru acest articol nu v-a convins, mai reveniţi prin Pădure, în cine ştie ce ocazie, or să mai urmeze şi altele. Dar, cel mai bine, căutaţi bine de tot în anticariate o carte, pentru a cărei copertă, Gheorghe Vulupaş a imortalizat, cu mulţi ani în urmă, patru (+una) flori de colţ, doi băieţi şi un munte.


Mar 29 2009

Magazinul de vise

În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă, mâine dimineaţă urmează să plec spre casă. La un moment dat, dintr-o vitrină prăfuită, îmi atrage privirea un mic cufăr vechi din lemn având colţuri şi lacăt de metal. Mă uit la firma magazinului. Pare să fie agăţaţă acolo acum sute de ani. Abia se mai zăreşte scris cu litere demodate “Magazin de”, următoarele litere căzând pradă timpului şi intemperiilor.

Apăs şovăielnic clanţa vechii uşi, aproape nevenindu-mi să cred că magazinul este deschis. Uşa scârţâie şi apoi loveşte un clopoţel răguşit. Îmi trebuiesc câteva secunde bune să mă obişnuiesc cu semiîntunericul încăperii. Mă aşteptam să găsesc rafturi, o casă de marcat şi o vânzătoare încremenită, în schimb mă regăsesc într-o încăpere dichisită, deşi uşor demodată. Undeva într-un colţ, aproape de un şemineu în care arde focul, un motan doarme adânc pe tăblia unei canapele ce trebuie să fi fost la origini bordeaux, dar acum, sub patina timpului a căpătat o nuanţă nedefinită. O bibliotecă imensă plină cu cărţi vechi învelite în piele şi un birou pe se stau învălmăşite cărţi şi cutii completează tabloul bătrânei camere. În încăpere domneşte un aer închis ce mă sufocă şi doar curiozitatea este cea care mă împiedică să ies. Pe birou, sunt câteva hârtii şi un stilou, dar în încăpere nu pare a fi cineva.

Nu scrie nimic pe hârtii. “Ciudat magazin!”.

– Unde plecaţi?

Înţepenesc cu mâna pe clanţă la auzul vocii autoritare. Mă uit degeaba prin încăpere, pupilele mi s-au micşorat la vederea soarelui de afară şi nu mai văd nici puţinul de care eram capabil înainte.

Închid uşa. Din colţ, de lângă şemineu aud scârţâitul ritmic al unui balansoar. Abia acum îl remarc, cu spatele la mine, încălzindu-şi picioarele în faţa şemineului. Este imposibil, acum câteva clipe nu era acolo. Mi-ar fi fost imposibil să nu îl remarc, chiar aşa adâncit în pernele fotoliului. Bătrânul priveşte flăcările şemineului, ignorându-mă. Întrebarea ce m-a reţinut în magazin pare a fi fost singura zvâcnire de viaţă izvorâtă din trupul chircit. Pentru o clipă, mă întreb ce vârstă are. Mi-e imposibil să i-o ghicesc, dar pare la fel de bătrân ca şi firma de afară.

– Bună ziua.

Nicio inflexiune pe chipul său. Mă uit jur-împrejur, altcineva trebuie să fi fost cel care mi-a vorbit. Şi totuşi, bătrânul şi motanul sunt singurii locuitori ai odăii.

– Bună ziua.
– Ahh, am uitat de dumneavoastră.

Bătrânul a ieşit din letargie. Se ridică de pe balansoar cu greutate. Este mic de înălţime, uşor cocoşat şi are faţa brăzdată de riduri.

– Avocat Predescu.

Sunt uluit. Vocea bătrânului a redevenit fermă. Îmi întinde o mână numai piele şi os pe care i-o strâng cu grijă temându-mă să nu i-o rup. Este îmbrăcat într-un costum de catifea ce trebuie să fi fost odinioară elegant, dar pe care acum se citeau numeroasele purtări.

– De ce aţi intrat?

Uluirea mea creşte. Autoritatea pe care trebuie să o fi exersat odinioară bătrânul avocat, a rămas într-o voce obişnuită să expună, să dezbată, să comande.

– De ce aţi intrat? – repetă întrebarea.
– Am intrat… Am… – deja mă bălbăi… Ştiţi… Cutia… Vitrină…

Priveşte consternat, fixându-mă cu ochii mici, înfundaţi în orbitele înconjurate de cearcăne.

– Am văzut în vitrină o cutie, aş vrea să o cumpăr. Da, să o cumpăr.

Am recitat cuvintele, fericit că mi-am revenit din uluială.

– Nimic din ceea ce vedeţi nu este de vânzare!
– Dar… ştiţi… afară scria…
– Afară scria “Magazinul de vise”. Luaţi un loc!

Mă aşez moale pe canapea. Nu sunt în stare să protestez, în mintea mea se învălmăşesc imagini şi întrebări, fără să se lege nimic coerent. Între timp, avocatul s-a reaşezat în balansoar şi pare a fi uitat din nou de mine. “Ce caut eu aici?”

– Domnule avocat!
– Da… Vă aşteptam întrebările.

Suprinderea concurează în mine cu iritarea. Bătrânul îşi bate joc de mine.

– Am o singură întrebare. Dacă nu vindeţi nimic, atunci de ce scrie “Magazin”?
– Sunteţi nepoliticos, tinere domn.
– Îmi cer scuze.

Realizasem că am greşit în ton încă din momentul în care rosteam cuvintele, dar nu am reuşit să mi le înfrânez. Mă supără lungile momente de tăcere ale avocatului, e ultima mea zi de vacanţă în vechiul burg, am de făcut bagaje, iar de poimâine trebuie să reîncep aventurile coorporatiste.

– Când aţi citit ultima carte?

Uluiala mea este totală.

– Ăăăă… Nu ştiu… Anul trecut.
– V-am întrebat: când aţi citit ultima Carte?

Am fost descifrat. Anul trecut am citit câteva cărţi legate de job şi, în grabă, o carte despre munte.

– Nu ştiu. Trebuie să fi fost acum câţiva ani buni, pe vremea când aveam timpul şi vacanţele necesare pentru a citi “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Bătrânul se ridică din balansoar şi se îndreptă spre birou, luă o carte imensă pe care o deschise alene şi o răsfoi un timp, părând a fi uitat din nou de mine.

Mă uit cu oareşce disperare spre geam. “Trebuie să se fi înserat. E deja destul de întuneric”.

– Doriţi o cafea?

Este prima întrebare ce nu a fost rostită cu tonul autoritar prin care bătrânul a reuşit să mă surprindă.

– Mulţumesc, nu beau niciodată cafea.
– Nu ştiţi ce pierdeţi. Cafeaua este doar un pretext. De fapt, ceremonialul în sine este un prilej pentru a aluneca în visare pentru câteva clipe.

Între timp, avocatul a ajuns lângă mine şi îmi întinde cartea groasă, învelită în piele roşie, ce pare să fi fost şi ea atinsă de patina timpului, ca mai toate obiectele ce ne înconjoară. Mă uit pe ea. Nu scrie nimic.

– Nu o deschideţi! Aveţi timp în zilele următoare să o citiţi.

Rămân din nou înmărmurit, cu cartea întredeschisă. “Ce vrea omul acesta de la mine?”. Între timp, avocatul a pus o placă pe un vechi pick-up şi, cu o uşoară hârjâială de patefon, se revarsă în cameră o simfonie.

– Aţi mai ascultat Haydn?
– Da… Rar.
– Când?

Interogatoriul este nemilos. Sunt dezvelit de propriile mele ipocrizii. Cine mai ştie când am ascultat Haydin?

– Nu mai ştiu. Din păcate, ascult destul de rar muzică clasică.
– Da. Era de aşteptat.

Nu mai suport. Mă ridic.

– Luaţi loc!

Vocea avocatului a recăpătat acea inflexiune dură. Mă reaşez încet pe canapea. Nu-mi aduc aminte ca între timp, să fi pus cineva pe foc. Şi totuşi, flăcările ard iute, aruncând misterioase jocuri de lumini şi umbre pe chipul ridat al avocatului. După un timp, stingherit de tăcere, încep să mă uit aiurea prin încăpere. “Şi totuşi, ce caut eu aici?”.

– V-aţi întrebat de ce aţi intrat aici?
– V-am mai spus, aveţi un cufăr în vitrină pe care aş dori să îl cumpăr.
– Iar eu v-am explicat că nimic din ceea ce este în această încăpere, nu este de vânzare. Aţi intrat aici pentru că aşa vă este scris. Aţi intrat pentru că, în ultima vreme, aţi uitat să visaţi.

Se lasă tăcerea. Sunt incapabil să adun câteva cuvinte într-o frază inteligibilă, iar avocatul pare a fi căzut din nou într-o stare de contemplare.

– Sunteţi prea obosit, prea nemulţumit. Viaţa pe care o duceţi nu se potriveşte cu firea dumneavoastră.

Mă ridic, din nou, cu intenţia de a pleca.

– Aici intraţi când vă este scris şi veţi pleca atunci când vine momentul să plecaţi.

Mă uit la bătrânul din balansoar. Trebuie să fie nebun!

– Priviţi adânc în sufletul dumneavoastră. Ce doriţi să visaţi? Alegeţi!

Nu mai stau să îl ascult. Alerg pe străzile vechiului oraş. Abia la hotel realizez că mai am cartea în mână. O arunc absent pe masă, sunt obosit şi nu mai am chef de nimic. Mă întind pe pat şi adorm îmbrăcat.

Încă sub influenţa întâlnirii de ieri, privesc absent la peisajele ce apar şi dispar în fracţiuni de secundă pe fereastra trenului ce mă aduce spre casă. Deschid cartea şi citesc primele rânduri: “În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă…”. O închid brusc şi descopăr că se numeşte “Magazinul de vise”.


Oct 25 2008

Să înveţi să fii fericit dintr-o carte…

Mă uitam zilele trecute la nişte cărţi. Frumoase, colorate, absurde. “Cartea fericirii”, “Cum să alegem fericirea”, “Fericirea autentică. Ghid practic de psihologie pozitivă”.

Oare trebuie să înveţi cum să fii fericit? Nu mai este suficient să miroşi o floare, să citeşti o carte, să vezi un film bun, să vorbeşti cu un prieten drag, nu mai este suficient să visezi? Atât de storşi de iniţiativă şi depersonalizaţi am ajuns încât ca să avem nevoie de o fericire ca la carte?

Fericirea e doar un v-aţi ascunsea cu viaţa şi nu se învaţă, se dobândeşte visând, departe de tastatură şi mouse, departe de lecţiile de fericire servite la pungă de către nişte guru ai pseudopsihologiei.

Poate că le-am judecat superficial, poate că doar analizau fericirea filozofic dar mie mi-a plăcut fericirea simplă şi mi-e dor să privesc soarele dispărând dincolo de Tâmpa în serile fierbinţi de vară sau să muşc dintr-un măr copt cules din vârfului pomului – fără să-mi mai bat capul să-l mai spăl, să colind pădurile în căutarea fragilor, să cad în zăpada pufoasă, să mă plimb aiurea sub clar de lună în aşteptarea dimineţii, să visez o lume paralelă în timp ce citesc o carte bună, mi-e dor să fiu copil.


Dec 31 2007

Eroii copilariei

Ca aproape orice baiat, visam cand eram mic numai lupte, razboi, spadasini, parasutisti, aviatori.

Pentru mine, unul din eroii copilariei era locotenetul Edgar Thomé din cartea (autobiografica) “Misiune speciala”.
Am citit de mai multe ori cartea identificandu-ma adeseori cu personajul, un asalcian crescut in mijlocul naturii. Ma vedeam, de atatea ori, luptand cu indarjire, evadand din lagar, evadand din Franta ocupata, facand munca de spion, sarind cu parasuta, luptand in spatele frontului.
Ma identificam cu eroul cartii, incercam sa il imit in comportament (cred ca de asta nu am pus in gura alcool pana prin anul 2 de facultate).

Am recitit recent cartea. Am reusit cu ocazia asta sa imi demolez unul din miturile copilariei. Experienta de viata si joburile au reusit sa ma faca sa vad cu un alt ochi tipologia umana. Ei bine, eroul copilariei mele face parte din acea categorie de oameni pe care nu o suport. Parsivi, urmarindu-si cu insistenta interesul propriu, genul de om pe care daca il dai afara pe usa, ai ocazia sa il vezi revenind pe geam.

Am pierdut un prieten (unul imaginar, bineinteles), dar am resimtit durerea asa cum am resimtit-o de cate ori am inteles ca unul din prietenii (fizici) nu se dovedea omul pe care il credeam.