Nov 17 2009

Pe drumuri vechi: La est de Eden

Oanei…

Fotografia 1:

Un drum înnoroiat, o barieră, câteva case încă adormite sub atmosfera mohorâtă a dimineţii de noiembrie. Trei călători uşor amorţiţi şi cocoşaţi de greutatea rucsacului ce trec pârâul Şipoaiei. Undeva în fundal, pădurea învelită în fumul norilor grei de toamnă.

Fotografia 2:

Pe drumul ce urcă abrupt coasta ce desparte Valea Chivei de cea a Daschiei, un fotograf îngenunchează pentru a prinde în obiectiv zadele îngălbenite ale versanţilor de sub Bunloc.

Fotografia 3:

În prim plan un fag cu un semn de marcaj roşu intens. În fundal, uşor blurat, un turist cu rucsacul în spate.

Fotografia 4:

Un moment de pauză, doi rucsaci sprijiniţi de un copac aparţinând celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în tăcere.

Fotografia 5:

Pereţii cenuşii ai Şirului Stâncilor îmbrăţişează Braşovul aflat încă în ceaţă.

Fotografia 6:

Pe unul din pereţii Şirului Stâncilor apa a creat mici coloane de calcar. O cană de ceai aburindă însoţeşte un alt moment de pauză la adăpostul uscat al unei surplombe. Undeva mai sus, pădurea este pudrată în alb sub cerul plumburiu.

Fotografia 7:

O urmă de cerb în noroiul pădurii. Moş Nicolae pregăteşte beţele pentru copii care nu au fost cuminţi, încărcând crengile brazilor cu chiciură.

Fotografia 8:

Undeva în fundal, printre crengi, se zăreşte intrândul în Peştera de Gheaţă săpat în stâncile Gâtului Chivei.

Fotografia 9:

Pe o creangă de arin a cărei frunze ruginii sfidează nemurirea, trei picături de apă spun povestea clipei.

Fotografia 10:

Verdele umed al unei crengi de brad în prim plan, undeva în fundal, abia ghicită, poiana Şurii de Piatră şi cabana ce ne aşteaptă.

Fotografia 11:

Poiana Livezii cu brazi împodobiţi şi ceţuri verzi. O potecă ce şerpuieşte abia ghicit, pierzându-se, apoi, printre stânci şi brazi.

Fotografia 12:

Fostul drum de care ce aducea domnii la munte. Undeva mai sus, în mijlocul poienii albite de chiciură, cabana din Piatra Mare vegheată de colţii Şurii de Piatră, de ciobăneştii albi şi un pui de Saint-Bernard cu amintiri de Curmătură. Departe în stânga, îngheţat, Ciucaşul cu mantie de toamnă-iarnă.

Fotografia 13:

Slană cu ceapă şi un pahar de palincă o cană de ceai aburindă pe masa cabanei. De pe un perete, fotografia lui Lehmann spune poveşti de munte celor ce au ochi şi urechi să le-asculte.

Fotografia 14:

Poveştile Pietrei Mari sunt Scrise pe Pietre, în lumina din ce în ce mai scăzută a serii, cu litere de ceaţă şi pădure sură.

Fotografia 15:

Undeva în spate, Piatra Mică şi Gâtul Chivei sunt iluminate straniu. Vânători ai apusului urcă pe cărarea ce şerpuieşte printre culmile înroşite, pentru a prinde clipa în care lumina îmbrăţişează tăcerea.

Fotografia 16:

Ochiul lui Dumnezeu se zăreşte în triunghiul format de nori, Bucegi şi Piatra Craiului. Razele luminii Sale mângâie Culoarul Rucăr-Bran, Ţara Bârsei şi Postăvarul, în timp ce în spatele Bucegiului, Predealul este deja pregătit de somn.

Fotografia 17:

Câţiva fotografi încearcă să prindă pe cardul de memorie fantasticul spectacol. Pe ecranul rece vor afişa doar amintirea vagă a unui apus ce îl aştepţi o viaţă. Acolo sus, Raiul s-a deschis pentru câteva minute şi s-a arătat celor suficient de norocoşi.

Fotografia 18:

The show is over… Soarele a apus. Jos, în partea opusă, Braşovul îşi trăieşte primele clipe ale spectacolului nocturn.

Fotografia 19:

… Au trecut 365 de zile!

Fotografia 20:

Tăcerea nopţii este spartă doar de lumina albă a două frontale.

Fotografia 21:

O cameră micuţă dar de prieteni plină / Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Vin fiert, prăjituri, poveşti mai vechi sau mai noi… de munte.

Fotografia 22:

Lumina vagă a unei dimineţii mohorâte. Ciucaşul pudrat la orizont şi, undeva în spatele Grohotişului, două raze rebele prin care Dumnezeu îşi priveşte supuşii.

Fotografia 23:

Ploaie măruntă, frunze moarte ce sună amintirea paşilor…

Fotografia 24:

Turtă dulce şi hăuri…


May 14 2009

Retezat de primăvară

Avertisment: Segmente din traseele descrise în jurnal sunt accesibile în această perioadă doar cu echipamentul şi cunoştinţele necesare unei ture de iarnă. Parcurgerea acestor trasee în condiţii asemănătoare poate prezenta riscuri sporite de accidentare (cădere / avalanşă / etc.).

Sunt locuri în care nu ajungi decât atunci când eşti pregătit să le întâlneşti, iar mie aşa mi-a fost dat pentru multe dintre locurile care altora le sunt familiare demult. Printre multele cadouri ce mi le-a rezervat viaţa în ultimul timp, mi-a fost dat să ajung în Retezat, iar acest lucru a venit la o vârstă la care pot privi, deja, lucrurile cu detaşare, o vârstă la care atingerea unui vârf nu este decât un mijloc de a dezvălui sufletului alte privelişti, iar câteva clipe de şedere la soare pe o piatră, cu ochii plini de frumuseţea muntelui, pot compensa, din plin, lipsa din “palmares” a unei cote.

Cu ochii lipiţi de somn, coborâm în halta dintr-o încă adormită Ohaba de sub Piatră. Ne întâmpină doar liniştea, imaginea dezolantă a unei clădiri devastate ce odinioară adăpostea casa de bilete şi un biet câine ce se gudură pe lângă noi cu o veselie ce pare la nelalocul ei minţilor noastre de oameni nedormiţi şi cocoşaţi de povara mult prea încărcatelor noastre bagaje ce adăpostesc echipamente pentru două sezoane diferite, atât de necesare în această perioadă în care sus este zăpadă udă, iar jos la poale, se apropie prima coasă. Abia îndrăznim, acum, la ora la care noaptea se îngemănează cu ziua, să deranjăm liniştea satului din inima Haţegului cu sunetul paşilor noştri şi cu timidele şi inutilele încercări de a trimite acasă patrupedul. Este inutil să sperăm la un transport. Suntem singuri, sub un cer plumburiu ce ascunde privirilor noastre un Retezat pe care îl ghicim departe – încă ascuns sub plapuma umedă, încercând să găsim drumul de apropiere spre muntele ce-l visasem atâta.

Parcurgem alene drumul ce ne aduce în Sălaşu de jos, făcând inutil semn cu mâna spre vreo maşină rătăcită pe drum sau privind după vreun iepure ce o zbugheşte repede pe dealurile ce ne înconjoară. În sat suntem priviţi cu oareşce mirare de oamenii ce se trezesc alene şi se îndreaptă spre locurile de muncă. Nu este încă sezonul vacanţelor, suntem doar doi bieţi hoinari ce caută încă iarna, la vremea la care oamenii aşezaţi se gândesc la vara ce se apropie cu paşi repezi. Aşteptăm, la îndemnurile unei localnice, microbuzul ce coboară dinspre Nucşoara, dar auzind că va să vie înapoi abia spre ora opt, ne reluăm lentul şi chinuitorul marş.

Ieşiţi din sat, mai ridic mâna doar într-o doară la maşinile care trec din când în când pe lângă noi. Dar, atunci când aproape ne pierdusem speranţa, opreşte lângă noi maşina… Jandarmeriei. Îmi trece prin cap, pentru câteva clipe, că am putea să luăm amendă, dar din oboseală se naşte curajul de a pune întrebarea ce ne va purta motorizaţi până la ieşirea din Nucşoara. Nu ştiu dacă s-au găsit mulţumiri destule atunci, la ceasul dimineţii, dar în zilele ce au urmat, gândurile noastre bune şi numeroase urări de sănătate şi viaţă lungă s-au îndreptat spre cei doi oameni ai legii ce şi-au făcut milă de suflele şi picioarele noastre.

Lăsăm câteva minute rucsacii să se odihnească şi sperăm să nu fi folosit decât doza de noroc a unuia dintre noi, dar speranţele se dovedesc deşarte. Mergem alene spre Cârnic, depăşiţi de o unică maşină, o inepuizabilă 1300 (“cea mai tare maşină de teren”, aşa cum mi-o dovediseră moţii în urmă cu ceva ani) prea încărcată cu bagaje să mai avem loc noi doi, darămite “dulapurile” noastre, dar şi de vacile ce se îndreptau liniştite spre locurile de păscut, mai vioaie decât eram noi capabili, mânate, probabil, de gustul colţului de iarbă crudă căreia i-au dus dorul o iarnă întreagă. Vremea ce se încăpăţânează să rămână închisă, îmi adânceşte oboseala şi sfârşesc prin a adormi un timp, lungit pe izopren, undeva la marginea drumului, vegheat de mâna ce-mi mângâie părul.

Cabana Cârnic apare izbăvitoare, atunci când creierul şi corpurile noastre obosite începuseră să refuze să se mai coordoneze. Suntem recunoscuţi de cabanier, ce se dovedeşte a fi chiar şoferul bravei Dacii, lucru pe care îl realizăm abia după ce îşi cere scuze că nu ne-a luat în maşină. Un ceai şi o jumătate de oră de odihnă şi ne luăm la revedere de la vremelnicele noastre gazde, pe noi ne aşteaptă, acolo sus, zăpada şi cabana cu nume de floare albastră.

Suntem singurii ce-şi mână paşii pe drumul de pământ şi piatră, acum, la mijloc de săptămână, şi ne bucurăm de pădurea de fag de un verde proaspăt şi revigorant. Liniştea dimineţii a fost înlocuită de concertul de mai al păsărilor şi de sunetul apei ce transformă cascada Lolaia într-un minunat voal alb pe care aparatul foto îl surprinde cu şi fără timpi lungi de expunere, de departe şi de-aproape. Ne permitem această pauză, este încă devreme în zi, ne jucăm cu lumina, ne jucăm cu apa, ne încărcăm sufletul cu primăvara locurilor înainte de a porni mai departe pe forestierul mult prea lung pe care, pas cu pas, căutăm să lăsăm în urmă oraşul şi grijile, să lăsăm în urmă oboseala nopţii şi praful drumului. Suntem în căutarea unor noi amintiri de povestit nepoţilor la vremea când flori albe vor fi împodobit tâmplele, în căutarea mereu altor imagini ce vor fi imortalizate de aparatul fotografic, în acelaşi timp capabil şi incapabil să stocheze, pe recele suport electronic, emoţiile clipei.

La vremea când foaia ce răsună a lăsat definitiv loc acelor de molid, lăsăm în stânga marcajul cu triunghi albastru ce urcă aspru pe firul pârâului Pietrele, alegând să rămânem pe poteca marcată cu banda albastră ce ne va duce prin poiana tristă din care nu mai întâmpină turiştii cabana Pietrele. A rămas şi ea în amintirea celor care au apucat să o vadă, un nume într-un şir atât de lung de nume sinonime cu jarul unei nopţi şi cu dezolarea anilor ce au urmat. Mi se pare că trăiesc aievea un film cu fantome în timp ce trec prin complexul în plină degradare. Abia când ajungem în zona fostei cabane găsesc urme de viaţă, dar ceea ce văd mă şochează. Boxe de câini înconjurate de plase metalice – o adevărată canisă. Faptul că suntem întâmpinaţi de un singur câine alb, este departe de a mă linişti, iar comportamentul lui nu este din cele mai amicale. Mi se face brusc dor de Bruno şi Hera, uriaşii blânzi de la mine de-acasă, din Piatra Mare. Încerc să vorbesc cu el, se mai calmează, dar cum îi întorc spatele reîncepe să se agite. Târziu de tot, când ajungem aproape de uşa pe care scrie Cazare/Accomodation, ne întâmpină femeia ce pare a fi cabaniera fără cabană a acestor locuri. Ne spune că dulăul nu are nimic cu noi, dar ne latră din cauza beţelor de trekking. Cu greu mă abţin să nu îi răspund că beţele au intrat demult până şi în “arsenalul” obişnuit al turistului român. După ani de zile de mers pe munte, am început din ce în ce mai greu să suport cabanierii ce cresc în jurul cabanei hoarde de câini mai mult sau mai puţin controlabili. Nu cred că este de datoria turiştilor să înveţe să se comporte şi faţă de aceşti dulăi, sunt suficiente întâlnirile cu ciobăneştii, cred că este de datoria cabanierilor să dreseze aceşti câini a căror utilitate sunt dispus să o înţeleg. Nici în visele cele mai urâte nu aş vrea să îmi închipui cum ar fi arătat întâlnirea nocturnă cu “căţeluşul” pe care îl deranjează beţele de trekking. Lăsăm în urmă incidentul, dar lăsăm curând în urmă şi ceea a rămas din complexul Pietrele, pentru că nici ceaiul şi nici atitudinea cabanierei nu sunt cele cu care sunt obişnuit. Nu sunt un turist pretenţios, dau întotdeauna Bună ziua când intru într-o cabană şi mulţumesc întotdeauna pentru ceaiul pe care îl plătesc, aşa că rareori rămân cu un gust amar după ce plec, dar sentimentul neplăcut ce mă încearcă lăsând în urmă Pietrele este cu greu alungat de nevoia de a mă bucura de munte şi de linişte.

În locul în care din stânga intersectăm din nou traseul de pe vale, găsim celebra grămadă de lemne destinată cabanei Genţiana. Luăm câteva surcele, atât cât ne mai permit rucsacii supraîncărcaţi şi continuăm să urcăm, acum pe marcaj comun (BA şi TA). Drumul, din ce în ce mai abrupt, îl “dansăm”, când pe gheaţă, când pe lespezi, când pe zăpada ce se lasă sub noi. Când, într-un târziu, mă trezesc în faţă cu clădirea de lemn a cabanei, sufletul meu tresaltă de o bucurie pe care abia mi-o reţin. “Simt” din toţi porii că este o cabană de-a mea, cu Cabanier şi ceai de plante culese din pajişti. Suntem întâmpinaţi exact aşa cum bănuiam, cu multă căldură, de nea Loli şi de câţiva membri ai clubului Floarea Reginei (căldură pe care am resimţit-o în toate zilele petrecute la Genţiana). Cum am ajuns în timpul săptămânii, suntem lăsaţi să ne alegem locurile, ba mai mult, suntem îndrumaţi către cele mai călduroase. Urmăm sfatul şi ne încercăm de îndată locurile, cu un somn binemeritat după un drum atât de lung.

Dimineaţa, totul este îngheţat. Începem prima urcare printre jnepenii de pe vale, a căror traversare ne va deveni în zilele următoare familiară (dar nu şi plăcută). Crusta ne ajută să evităm căderile şi ieşim relativ repede în prima căldare glaciară. Este prima mea întâlnire cu circurile glaciare ale văii Pietrele. Luăm harta şi, în soarele ce începuse deja să prindă putere, ne întindem pe un loc de pe care zăpada se curăţase. Ne lămurim dilemele geografice şi identificăm vârf cu vârf giganţii din faţa noastră: vârfurile Bucura I şi Bucura II, uşor în dreapta, apoi Curmătura Bucurei, vârful Custura Bucurei şi Colţii Pelegii. Suntem încadraţi strâns de culmile Pietrele şi Stânişoara, dominate de vârfurile cu acelaşi nume. Ţinta noastră iniţială, vârful Peleaga, este ascuns deocamdată privirii noastre, undeva în stânga. Traversăm apa pe un pod de zăpadă îngheţată şi, în curând, scăpăm din pădurea de jneapăn, ce se reduce încet – încet la pâlcuri ce pot fi ocolite, lucru infinit mai uşor decât mersul peste crăci îngropate, mereu cu teama de a scăpa în gol. Şi dacă mersul ne devine mai comod, în ciuda intensităţii din ce în ce mai mari a razelor soarelui ce înmoaie crusta, ne permitem să privim mai mult în jur şi-i dau dreptate Oanei: “Este frumos, Retezatul ăsta”. Mă fascinează turnul întunecat al vârfului Bucura II, sălbatic şi aparent inaccesibil, străbătut ici şi colo, ca de nişte vene, de hornuri aproape verticale pe care se scurge sânge alb, mă atrage imaginea Curmăturii Bucurei, cu dinţii de rechin ce muşcă din cornişele mult mai mari decât ne aşteptam, iar în stânga, şaua Pietricele, pare a se sprijini pe o coamă a unui pur sânge arab al cărui cap îl reprezintă Colţii Pelegii.

Înaintez încet prin căldarea glaciară ce, judecând după orizontalitatea perfectă a solului, trebuie să fi adăpostit odinioară un alt lac, demult colmatat. Oare câte sute de ani au trecut de când lacul a dispărut? Este soarta naturală a multora dintre lacurile glaciare. Vor dispărea în timp, unele mai repede, altele mai încet, odată cu transporturile de material ce vor umple din ce în ce mai mult locaşul în care se găseau odinioară, iar în urma lor vor rămâne zone relativ plate în care îşi va săpa meandre apa ce alimenta fostele lacuri. Meditând la soarta fostului lac ajung, într-un târziu, la Bordul Tomii şi depăşindu-l, regăsesc apa limpede a lacului Pietrele descătuşată parţial din strângerea zăpezii. Deja este foarte cald, cu toate pauzele atât de necesare mie am ajuns foarte târziu în zonă şi, din cine ştie ce motive, nu mă simt nici psihic foarte tare. Odată cu apropierea de creastă, starea de disconfort creşte şi cu greu reuşesc să mă conving că voi fi în stare să urc pantele de sub Custura Bucurei.

Alegem pentru urcare un picior aflat în dreapta vârfului ce pare a oferi din loc în loc adăpostul unor stânci. Împreună cu vâlcelul ce îl mărgineşte la stânga pare a fi singurul loc de pe Curmătura Bucurei lipsit de cornişe. Alternativa, din locul şi la timpul în care ne-am regăsit acolo, ar fi fost să urcăm pe stânga un vâlcel ce ne-ar fi dus pe piciorul ce coboară din vârful Custura Bucurei spre căldare şi apoi să facem un traverseu destul de lung pe feţele de sub vârf, traverseu ce ne va duce în şaua de după acesta fără să-l mai urcăm. Alegem să rămânem la planul iniţial, facem o pauză de hidratare şi punem în picioare, pentru prima oară în această tură, colţarii. O las pe Oana să ia ceva avans pentru a nu risca inutil o supraîncărcare. Zăpada pare a fi destul de stabilă, dar este mai bine să fi sigur. Ne regrupăm între stânci, ocolim primul grup prin stânga, efectuăm un scurt traverseu spre dreapta pentru a ocoli cea de-a doua stâncă şi ieşim din nou pe picior. Zăpada ne joacă o festă: este destule de subţire şi dedesupt sunt stânci. Totuşi, ciocul pioletului şi colţarii prind destule de bine şi ieşim destul de repede în şaua finală. Am ajuns cu bine în creastă şi văd, pentru prima oară, dincolo de ea, Căldarea Bucurei. Deşi la timpul respectiv, mi s-a părut că a luat foarte puţin, am avut nevoie, în fapt, de aproape o jumătate de oră, o jumătate de oră ce, suprinzător, m-a readus psihic, dar mai ales fizic, la parametrii normali, dar o jumătate de oră ce compromite definitiv orice tentativă de a mai urca spre Peleaga. Mocăiala mea de dimineaţă face să fi ajuns mult prea târziu aici sus. Mai păstrăm de doi lei speranţe şi hotărâm să luăm o decizie finală abia pe Custura Bucurei.

Probabil că ar fi fost mult mai rapid să continuăm pe linia crestei, dar teoria este teorie şi deciziile din teren rămân cele mai importante. Starea zăpezii şi mai ales bănuiala că ar fi doar un strat subţire de zăpadă sub care se găsesc plăci de piatră, ora târzie şi temperatura ridicată, au fost factorii care ne-au îndemnat să continuăm pe traseul de vară, iniţial cu colţarii în picioare, pentru că în prima parte am avut mai multe traverseuri relativ expuse, pe limbi de zăpadă, iar mai apoi, renunţând la colţari, direct în sus, pe plăcile de stâncă dezgolite de învelişul alb, am ajuns înapoi în creastă, imediat sub vârful propriu-zis. Supriză însă! Pe ultimii metri, înzăpeziţi, suntem nevoiţi să ne oprim şi să punem din nou colţarii, pentru că nu am reuşit să sparg cu bocancii trepte suficient de sigure. Tot efortul a meritat. De sus, lumea ne aparţine şi suntem doar noi doi, departe de lumea dezlănţuită, mângăiaţi doar de un vânt ce se dovedeşte blând cu noi.

Tot acest balet delicat printre lespezile Custurii, operaţiile de montare / demontare a colţarilor fac să fie extrem de târziu când ajungem în Şaua de sub Colţii Pelegii. Orei târzii i se adaugă şi o traversare expusă, undeva sub vârf, acolo unde se vede clar o urmă de avalanşă. Nu este nevoie de multe cuvinte. Peleaga rămâne pentru un alt anotimp alb, nu pleacă nicăieri. Vom reveni să urcăm până la ea, înarmaţi cu mai multă hotărâre şi experienţă şi, cel mai important, cu toate aceste cunoştinţe în ceea ce priveşte configuraţia terenului pe timp de iarnă acumulate în aceste zile. Am ajuns înapoi în Bordul Tomii făcând traverseul de sub Custura Bucurei pe varianta pe care o lăsasem în stânga la urcare. În alte condiţii nu ştiu în ce măsură aş fi avut curajul să tai faţa respectivă, dar fapt este că zăpada ne-a permis traversarea sigură a pantei. De jos, ne mai oprim să privim la ultime raze ale soarelui ce colorează în auriu vârfurile. Ar fi fost frumos ca apusul să ne prindă acolo sus, dar pe noi ne aşteaptă o lungă şi înceată traversare a pădurii de jneapăn, de data aceasta pe o zăpadă moale, pe care crengile micilor conifere se încăpăţânează să nu o mai susţină. Ajunşi, târziu de tot, la Genţiana, punem punct unei zile care, pentru mine, a fost umbrită de un singur regret: absenţa schiurilor, în condiţiile unei zăpezi şi a unei zile superbe pentru schiul de primăvară prin frumoasele circuri glaciare ale Văii Pietrele.

După ce sâmbătă ne-am rezervat dreptul unei sublime stări de lene ce ne-a trimis la plajă pe o stâncă din faţa cabanei, duminică urcăm din nou prin pădurea de jnepeni. Pe măsură ce urcăm, mirosul “curăţat” de factorii de stress urbani, descoperă izul clar de animal sălbatec. Cum nu am ştiut niciodată să deosebesc mirosul de “vânător” de cel de “vânat”, ne semnalăm din când în când prezenţa, pentru a evita întâlnirea cu vreun Martin surprins de cei doi “nebuni” ce s-au smuls din căldura aşternutului destul de devreme. Fapt este că mânaţi de la spate de perspectiva neplăcutei întâlniri, ieşim destul de repede în prima treaptă glaciară, în ciuda lipsei crustei ce ne-a ajutat atât în prima zi. Ne păstrăm ritmul bun până în zona lacului, acolo unde ajungem mult mai repede decât în prima zi. De aici, părăsim marcajul şi ne alegem un traseu relativ domol spre o şa de pe Culmea Stânişoara, nu înainte de a ne echipa cu colţari.

În şa facem o nouă îndoctrinare cu iubire… de Retezat. Ne aflăm pe o culme aflată între două văi superbe – cea a Pietrelor şi cea a Stânişoarei, este soare şi bine. În dreptul nostru, două urme paralele semnalează trecerea recentă a unei perechi de, credem noi, lupi relativ tineri. Cele patru degete şi forma generală a labei nu pot să aparţină unor câini şi sunt prea mari pentru a putea fi asociate unor vulpi. În aceste condiţii, probabil că mulţi ar renunţa la prânz, dar nouă ne este prea foame, iar pe de altă parte pauza este binevenită pentru a face planul mai departe. Custura Retezatului este plină de cornişe, chiar mai neplăcute decât cele din Curmătura Bucurei. Avem o singură zonă favorabilă ascensiunii – cea în Şaua de iarnă, dar aceasta se află destul de departe de vârful Retezat, iar noi nu avem foarte mult timp la dispoziţie. În aceste condiţii şi sub influenţa lecturii din Munţii Noştri ce indică o privelişte mult mai spectaculoasă, spre mare mea bucurie, se naşte ideea ascensiunii pe Bucura, vârful ce m-a atras încă din primul moment. De pe acesta se prăbuşeşte cu zgomot zăpada, pe pereţii mai înclinaţi se văd rupturi evidente, dar, în mod curios, acest lucru nu face decât să-mi sporească fascinaţia.

Coborâm în circurile Stânişoarei cu speranţa că de data aceasta nu ne vom mai rata ţinta aflată chiar la o aruncătură de băţ de noi. Mai mult, vârful pare a fi tangibil şi direct, pe un picior ceva mai înclinat dar pe care se ivesc, protectoare, câteva stânci ce ne-ar putea ajuta să nu rupem placa. Alegem varianta cuminte – a urcării în Şaua de iarnă. De departe, urcarea spre aceasta pare a fi relativ lină şi sunt tentat la un moment dat să continui cu beţele de trekking. Luăm, totuşi, din prudenţă, pioletul în mână şi bine facem, ultima parte fiind destul de înclinată, iar zăpada apoasă nefiind una din cele mai favorabile. Traversăm cu grijă o faţă de sub Bucura I. Zăpada se rupe uşor şi trebuie să avem grijă ca să evităm o alunecare în vale, alunecare nu extrem de periculoasă, dar neplăcută. Depăşim un picios stâncos şi ne încadrăm pe hornul ce ne urcă spre Şa. Dacă până aici senzaţia de pericol a fost relativă, aici urcarea este mai abruptă (deşi abordabilă inclusiv pe schi de tură, dovadă urmele găsite) iar odată cu înălţimea, consecinţele unei căderi se vor fi dovedit neplăcute. În aceste condiţii urcăm cu grijă, având tot timpul în vedere că pe acel culoar îngust va trebui să şi coborâm. Din păcate, în timpul traversării văii Stânişoarei, vremea s-a schimbat. Dacă la începutul urcării spre Custură, încă mai eram în soare, ajunşi în Şaua de iarnă ne întâmpină spectacolul sumbru al furtunii ce mătură Rezervaţia Gemenele şi se apropie cu repeziciune. Un fulger destul de apropiat şi tunetul aferent şi… totul s-a terminat. Am fost atât de aproape de vârful Bucura, ne despărţeau doar 150 de metri diferenţă de nivel dar… Nu este nevoie de nici-o secundă de gândire. În clipa următoare tunetului, am şi băgat înapoi în rucsac termosul şi mănuşile de rezervă. Coborâm cât se poate de repede hornul şi, aproape pe negândite, suntem înapoi pe culmea Stânişoara. O nouă răbufnire a cerului şi am zbughit-o înapoi spre circurile inferioare ale Văii Pietrele. Am avut nevoie de doar o jumătate de oră să ajungem din Şaua de iarnă până la pădurea de jnepeni şi de încă o oră ca să ajungem la cabană unde… unde ne răsfăţăm în soare. Furtuna a măturat creasta, dar nu şi zona joasă a masivului. Mai mult, ca să ne fie dezamăgirea deplină, jos de tot, la câmpie, este senin şi soare.

Pe fereastra trenulului ce ne poartă încet spre casă vedem căpiţele ridicate. Prima coasă, la lucernă, ne spune că iarna s-a terminat. Vom mai purta o vreme, agăţate pe rucsac, pioletul şi colţarii, pentru o tură desfăşurată pe vreo vale de abrupt, dar anotimpul alb s-a dus. Se putea mai mult în această tură? Desigur, era loc şi de mai mult. Dar pentru noi este mai important că ne-am simţit bine, că am învăţat multe – despre munte şi despre noi înşine. Şi mai este ceva important: am mai adăugat un munte (al câtelea?!?) pe lista munţilor ce îi iubesc nespus şi o Cabană şi un Cabanier pe lista de suflet.


Feb 24 2009

Pe drumuri vechi: Poveste poznaşă

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)


Feb 8 2009

Chemarea muntelui ce izvorăşte din Olt

Oare câţi dintre cei ce tranzitează aglomerata vale a Oltului îşi ridică fruntea spre muntele de o frumuseţe rară ce „izvorăşte” din apa marelui râu pentru a-şi înălţa zvelt maiestuoasa cetate ruginie, într-o înfrăţire Dumnezeiască a cerului cu pământul? Oare câtor privilegiaţi le este dat să ştie că numele mănăstirii Cozia este dat de muntele-i străjer?

Paşii ce-i aştern pe poteca ce urcă de la mănăstirea Turnu nu-mi aparţin, sunt ai Măriei Sale Muntele. A trecut un an de zile de la Întâlnirea de iarnă din 2008 şi, în tot acest timp, sufletu-mi nu mi-a dat pace, muntele ce străjuieşte Oltul chemându-l să-i fie copil. Cozia mă întâmpină, acum, cu bucurie şi-mi oferă, în plin anotimp al frigului, căldura blândă a ceasurilor amiezii ce umplu pădurea de fag cu un aer primăvăratic. Şi cum paşii nu-mi aparţin, nu simt nicio greutate în a urma poteca ce mă poartă înapoi, în anii în care, copil de-o şchioapă, mă pierdeam cu orele în ilustraţiile Atlasului Botanic. Retrăiesc acum acele ceasuri ce au adâncit în mine calea către munte, cale deschisă de ieşirile în familie din pădurile Pietrei Mari.

Adâncit în visarea-mi, mi se pare că abia am pornit şi, totuşi, la capătul unui ceas ce s-a scurs implacabil, deja am ajuns în Curmătura „La troiţă”. Dar nu cochetul şi mai noul refugiu, ci cel vechi, aproape dărâmat este cel ce mă aduce mai aproape de Dumnezeu. Sufletu-mi, pustiit de clădirile ce striveau mica biserică de la Turnu, îşi găseşte alinarea în imaginea scândurilor vechi, găsind mult mai multă linişte în construcţia de la răspântia drumurilor, aproape dărâmată de nepăsarea oamenilor, decât în zidurile imaculate ale bogatei mănăstiri.

Pentru o vreme mergem pe drumul Stănişoarei, iar de pe poteca ce urcă acum lin, privim în sus, la spectacolul Coziei şi nu mă mai satur privind când la Colţii Foarfecii, când spre abrupturile Bulzului. Este o lume minunată şi diferită de ceea ce îmi este dat, în mod obişnuit, să văd. Privirea îmi este atrasă de stânca roşiatică ce a înlocuit familiarul calcar alb al Pietrei Craiului sau conglomeratul cenuşiu al Bucegiului, formând un uriaş puzzle ruiniform ce are o viaţă proprie, o nebunie de hăuri ce se pierd în mantia pădurilor.

Ajuns în Curmătura „La Meliţă”, îmi completez colecţia de imagini – reverie. Nu ştiu la ce să mă uit mai întâi, la vecina Buila – Vânturariţa, cea încărunţită de mantia de nea, la Oltul ce se scurge prin menghina munţilor, la stâncile împodobite cu pini din jurul nostru , stânci ce par a fi fost mutate aici din sudicul Domogled sau la sălbatecele abrupturi ale Pietrelor Roşii. Îmi vine să fac rădăcini asemeni copacilor şi să ascult o viaţă întreagă legende aduse de vântul ce cunoaşte fiecare părticică a Coziei.

Împart aceste reverii cu oameni pe care îi am aproape de inimă şi mă bucur de ei, cu ei şi pentru ei, pentru că simţim apropierea de natură şi prietenia scuturată de orice griji cotidiene. Sunt elementele de bază ce ne duc la munte, ce ne unesc la primul cuvânt rostit la mijlocul săptămânii, cuvânt ce ne poartă sute de kilometri numai pentru a ne simţi pentru o zi sau două mai liberi, mai buni, mai aproape de Cer. Îmi împart în mod egal, nu aş putea altfel, bucuria de a mă fi însoţit de Bunicu, de Bogdan, de Oana. Sunt oameni de la care am învăţat şi învăţ, cu care am împărţit şi împart cu potecile şi cu care visez magia pădurii, a stâncilor, ale izvoarelor ce formează mici cascade şi, nu în ultimul rând, clipe din viaţă.

Ne oprim pentru câteva clipe la stâna să ne tragem sufletul după urcarea pe firul Văii Turnu, vale ce ne-a adus pe Muchia Turneanu. După un timp, zărim silueta zveltă a releului. De data aceasta sunt pregătit. Anul trecut mi s-a părut chinuitor să văd releul în permanenţă, să mă cred la doi paşi de vârf şi să mă despartă ore bune de confortul camerei încălzite de Cabanierul ce are în grijă cabana Cozia. Poate tocmai de aceea merg un pic robotic şi iau ceva avans. Sau poate că de vină e doar nevoia de a mă bucura în linişte deplină de muntele sălbatec. Vântul, ceasurile serii, bucuria de a fii, mă aruncă pentru câteva clipe în uitare. În ochii mei, lumea s-a topit. Nu mai există decât pădurea şi Colţii Foarfecii vis-à-vis de mine. Mă simt translatat în muntele primordial, cu mult înainte de naşterea fiinţei umane, rezonează în mine cuvintele Profesorului Nicolae Ioan: „Rămâi impietrit şi mut în mijlocul magic de culmi şi de stânci uriaşe, de codri, de linişti şi de visuri. Făptura ta se topeşte, ca un fulg de lumină, în pacea serii, iar pasărea aceea ce fâlfâie din aripi peste crengile arborilor, pierzându-se în zările de sânge ale apusului, nu şti limpede: e vulturul înălţimilor sau propriu tău suflet descătuşat, pornit în sbor peste păduri, peste culmi, peste depărtări…”. Cuvintele născute acum 75 de ani într-un foarte frumos articol dedicat Ciucaşului, le transpun Coziei şi ele unesc muntele şi inima mea. Sunt declaraţia perfectă de iubire, pentru că muntele, dacă ai ochi şi suflet, îl iubeşti şi el te răsplăteşte, te ia la sânul său, te face să te simţi mereu copil.

La ceas de seară, Făgăraşul este doar o şoaptă fugară undeva la orizont şi-i doar prima chemare a muntelui ce „izvorăşte” din Olt de a reveni în braţele sale. Dimineaţa, nu avem parte de imaginea Negoiului. O ceaţă lăptoasă ce lasă să curgă peste noi o ploaie măruntă a acoperit muntele. Dar el, Măria Sa Cozia, nu şi-a pierdut nimic, nici din frumuseţe şi nici din măreţie. Doar a reînceput, prin jocul său cu norii şi ceaţa, să-şi sufle cântul de sirenă ce mă va aduce, mai devreme sau mai târziu, pe potecile sale.


Oct 27 2008

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă

– Bogdan, ce facem mâine? 

Mă bucur că rostesc aceste cuvinte. A câta oară o fi? Nu ştiu, s-au adunat anii de când, mânaţi de aceeaşi pasiune, tot adunăm împreună poteci şi zile de munte. Mi-ar fi plăcut să mă fi însoţit în mai multe din turele pe care le-am făcut anul acesta, dar…

Întâmpin cu bucurie venirea dimineţii. Este senin, este munte. De prin iarnă, de când am luat, de unul singur, drumul Taminei, n-am mai ajuns în Piatră. Într-un an în care am ajuns într-o grămadă de locuri frumoase, sufletul meu tânjea să ajung, din nou, pe potecile străbătute, cu drag, de atâtea ori.

– Pe unde mergem?

O luăm încet pe lângă Valea Şipoaiei. Sună codrul a amintiri. Un câine hoinar ne miroase mirat şi pleacă mai departe. Uite şi cascada. E tot aici, în fiecare an, la fiecare tură, mereu frumos voal de mireasă. Uite şi izvorul, uite şi scurtătura ce conduce la poteca de ocolire a Scărilor. O mai fi circulată?

Vremea ce se arată deja îndoielnică, a atras spre munte numai oamenii lui, aşa că e lume puţină şi faină… Salutăm politicos veteranii muntelui. Mi-a plăcut întotdeauna să-i văd cu pantalonii lor trei sferturi şi şosetele lungi pe gambă, având în mână un alpenstock cu coadă lungă ce nu ar putea să facă faţă pe o vale alpină dar este la locul lui în munţişorii ăştia plini de minuni nebănuite. Îi vezi mai mereu ieşind din cine ştie ce văioagă pe care nici nu bănuieşti că ar putea exista o potecă oricât de firavă. Dar ei sunt elevii lui Lehmann… iar noi, palizi urmaşi ai mocanilor de altă dat.

Facem stânga spre Prăpastia Urşilor. Întotdeauna a fost noroioasă poteca asta iar beţele mele şed fain de tot acasă. Asta e… N-ar fi prima oară când ies din munte cu pantalonii plini de noroi. Suntem tot cu ochii pe sus după pitoane. Într-o zi… Într-o zi o să mă uit de sus la potecă. Musai! Dar până atunci, mă bucur de liniştea pădurii.

La Belvedere dăm cu ochii de soare şi de ceaţă – muntele se joacă cu noi. Nu-i nimic, e şi la întoarcere un altădat!

Nu mai e stână de cine ştie când în Poiana Livezii, a rămas doar vegetaţia care spune: aici s-au cântat Doine. Nu mai e nici cea din Zăganu. De fapt nu prea mai sunt stâne pe nicăieri. Au rămas doar amintiri cu ciobani, mioare şi câini ciobăneşti, a rămas doar amintirea şi crucea bătrânului care, la margine de codru, mă învăţa să nu-mi fie frică de animalele pădurii. A fost odată. Ne vom reîntâlni, nea Gheorghe, acolo sus, acolo unde duci să pască turmele Domnului.

Nu prea mai sunt nici cerbi. Oare mai vin în marea Poiană să-şi curteze doamnele, scuturând din mândra podoabă şi făcând să răsune pădurea cu glasul lor răguşit?

Urcăm încet. De ce ne-am grăbi? Suntem acasă şi mă bucur de fiecare fir de iarbă, de fiecare copac, de fiecare stâncă! Sunt locuri pe care le ştiu, le visez, le tânjesc!

De pe Puşcaş se deschide zarea. Uite Renţea, uite Ciucaşul, Grohotişul, Muntele Cailor, uite Tesla cum râde la soare. Doar Neamţului se ascunde sub pătura de nori. Mă las pe marginea abruptului cu picioarele atârnând în gol şi-mi pierd privirea minute în şir prin poienile şi pădurile de dincolo de Valea Gârciniului.

– Hai să mâncăm.

Privesc cu bucurie la cabana cochetă. Atâţia ani am urcat aici cu speranţa unui adăpost şi a unui ceai cald… Acum privesc la Căsuţa din Poveşti.

– Ziua bună!

Înăuntru e cald şi e plin, ca de obicei, de săceleni urcaţi pe cine ştie ce potecă ascunsă. Se adună aici după ce au colindat muntele. Unii dintre ei ştiu toate ascunzişurile acestui munte de care nu s-ar despărţi niciodată.

Cu greu îmi vine să plec. Dar mă cheamă Şura de Piatră. Din cine ştie ce motive, am tot trecut pe lângă ea dar n-am mai urcat-o de ani buni. Mă răsplăteşte soarele învelind coama într-o blândă mantie aurie. De aici se vede cel mai frumos faţa sălbatecă a Pietrei Mari, cu prăpăstii adânci, cu dantelării de stâncă albă parţial ascunse de mantia verde a pădurii. Şi mă răsfăţ privind la locurile ce le iubesc nespus!

Timpul nu iartă şi trebuie să coborâm. O luăm încetişor pe sub nebănuitul pod natural de sub vârful Şurii de Piatră. Hera ne priveşte de pe terasa cabanei. Mai devreme, în prezenţa lui Attila s-a lăsat rasfăţată dar acum a redevenit uriaş şi calm câine de pază.

Coborâm încet… Nu ne grăbim. De ce am face-o? Ne bucurăm că suntem acasă!